Complicităţi IV

[Dobrica Mariana]

„Apără-mă de mine, te rog!...”

 

Ajunsese să se teamă de ea. De acea ea care devenea ...

O speria acest nou eu, care întâi se insinuase în mintea ei, apoi începuse să crească, să devină din ce în ce mai evident, monstruos în vidul lui...

 

Fusese întâi o entitate larvară, un fel de omidă, pe care o descoperise la un moment dat, atunci când se plimba printre frunzele-gânduri, atât de multele frunze-gânduri, unele viguroase, altele abia formate, de un verde crud şi delicat, unele obosite şi îngălbenite, altele vesele, altele-culcuş pentru păsări şi zboruri, altele-frunze-vis, frunze-întrebări, frunze-aşteptări, frunze-nelinişti.

Se hrănea cu frunzele ei...

Începea întâi cu marginile lor şi, uşor-uşor, acestea îşi pierdeau conturul, se tot transformau, căpătau forme ciudate, din ce în ce mai mici, până când rămâneau doar nervurile, ca nişte schelete calcifiate, frunze-umbre, gânduri-umbre...

Lacomă, energofagă, îi distrugea resursele vitale, luminile care deveneau din ce în ce mai sărace, bucuriile din ce în ce mai rare, speranţele din ce în ce mai firave...

Se închidea în ea, numărundu-şi frunzele-gânduri care îi mai rămăseseră, oblojindu-le pe cele deja atinse, încercând să le crească la loc, să le dea forma de ea inventată, năştea altele, dar, din graba de a umple golul care se lăţea, acestea erau prea fragile şi uşor de devorat de acea omidă gri care se lăfăia din ce în ce mai evidentă printre atât de puţinele frunze care mai rămăseseră...

La un moment dat încetase... Frunzele-gânduri se vindecau, începeau să-i umple din nou crengile-suflet, o nouă primăvară izbucnea în ea.

Unde era? Nu putea să creadă că dispăruse pur şi simplu. A descoperit-o într-un târziu într-un fel de scorbură ascunsă de nişte frunze –nelinişti într-un colţ de suflet. Ar fi trebuit să-şi de seama că se metamorfozase, trecuse într-un nou stadiu, chiar dacă inactiv, acela de pupă. Se înfiora privind-o, pentru că ştia că din coconul acela dur şi argintiu, metalic parcă, în care se înfăşurase, va izbucni fluturele gri, fluturele-vid care va zbura printre frunzele-gânduri, acum atât de multe, care va poposi pe crengile-suflet... Îi era teamă de acestă frumuseţe hidoasă care va naşte în ea golul... Mintea ei va deveni un fel de tabula rasa, dar nu aceea de care vorbeau empiriştii, aceea în aşteptarea experienţelor care să o umple, să o rotunjească, să o facă să dea pe dinafară, să se reverse, luxuriantă, acaparatoare, ci va fi o tabula rasa pur şi simplu, pe care nu se va aşterne nimic...

Ştia că nu trebuie să lase să se întâmple asta...

Era o aşteptare...

Se transformase într-o aşteptare răbdătoare...

Îl aştepta pe fluturele gri...

Şi-l va ucide atunci când va izbucni din gogoaşa sa argintie, va înfige în el cuţite reci de gheaţă, zeci, sute, mii...

Căutase o soluţie...

Scormonise în ea, printre atâtea alterităţi, succesive sau concomitente, avataruri care îi marcaseră devenirea, clipă de clipă... Le adunase pe toate, îi luase ceva timp, pentru că erau atâtea. Euri vesele, triste, timide, echilibrate, euri-durere, euri-cântec, euri-speranţă, euri naive sau superficiale, euri intelectualizate sau sofisticate, euri-spaimă, construite mereu şi mereu în spaţii şi timpuri diferite..., euri pe care le urâse, le dispreţuise, euri pe care le iubise, le alintase, le mângâiase, le plânsese de milă, le uitase...

Totuşi, niciunul nu era destul de puternic pentru a ucide fluture gri. A construit atunci cu o voinţă de care nu se credea capabilă un nou eu. Un eu-iarnă, un eu-frig, un eu care îşi refuza primăverile, căldura, bucuria... Un eu construit din mii de cuţite de gheaţă, care se vor înfige cu ură, cu sete, cu violenţă în fluturele gri...

Aştepta... Stătea pe marginea scorburii în care omida devenise nimfă, stătea pe marginea frunzelor-gânduri, stătea pe marginea clipelor...

O aşteptare-ochi, o aşteptare-miros, o aşteptare-auz, o aşteptare-mână, o aşteptare-frunză, o aşteptare-piatră, o aşteptare-pas, dar, mai ales, o aşteptare-cuţit...

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Interesant text!

Instinctul vrea să-şi ucidă fluturii - simţurile. Însă nu ştiu dacă va şi reuşi. Nici autoarea nu ne spune. S-a oprit la uşă... ne lasă pe noi să ne imaginăm ce dorim. Oricum... de la caz la caz.

Foarte ingenios conceput textul pe baza metamorfozei, asemănării simţurilor cu fazele metamorfozate ale gândului. Desigur, nu se ajunge direct în starea de fluture.

Cu deosebită apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

La marginea scorburii, captivi în aşteptare. Frica ucide perfecţiunea, împiedicând faţetele să se adune pentru a susţine starea de arm0nie şi echilibru pur, cea de fluture.

Mi-a plăcut!

Cu pritenie,

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura.

Sofia Sincă a spus :

Interesant text!

Instinctul vrea să-şi ucidă fluturii - simţurile. Însă nu ştiu dacă va şi reuşi. Nici autoarea nu ne spune. S-a oprit la uşă... ne lasă pe noi să ne imaginăm ce dorim. Oricum... de la caz la caz.

Foarte ingenios conceput textul pe baza metamorfozei, asemănării simţurilor cu fazele metamorfozate ale gândului. Desigur, nu se ajunge direct în starea de fluture.

Cu deosebită apreciere, Sofy!

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt semn.

Corina Militaru a spus :

La marginea scorburii, captivi în aşteptare. Frica ucide perfecţiunea, împiedicând faţetele să se adune pentru a susţine starea de arm0nie şi echilibru pur, cea de fluture.

Mi-a plăcut!

Cu pritenie,