Comoara
Cine afirmă că focurile de pe comori ard într-un anotimp anume, ba mai mult, într-o zi anume, nu se amăgeşte. Unii spun că acele focuri purifică anual comoara cea curată, alţii spun că luminescenţa e produsă, în timpul nuntirii, de nişte ciuperci microscopice sau bacterii ce se hrănesc cu materiile organice în care au fost învelite comorile. Celor ce se întreabă de ce ar face diavolul cunoscută, printr-o flacără, prezenţa comorii blestemate, le-aş spune că lui nu-i trebuie aur, ci suflet de om.
Nimeni nu va şti, în veci, adevărul.
Obosită, ca o pleoapă de muribund, căruţa se lăsa trasă prin bolovanii mari de pe cale, scârţâind chinuită din osii. Caii, obosiţi şi ei, nu reuşeau să grăbească pasul, chiar dacă au simţit că sunt pe drumul ce-i duce spre casă. Cocoţaţi pe vraful de lemne din căruţă, frânţi de truda de peste zi, cei doi soţi, tineri şi frumoşi, se lăsau legănaţi de hopurile presărate cu dărnicie. Din când în când se atingeau cu umerii. Dacă altădată s-ar fi privit cu tandreţe, acum nu aveau măcar puterea să se gândească la aşa ceva. Desigur, s-ar fi rezemat unul de altul, însă asta ar fost o povară în plus pentru cel de alături. Dincolo de oboseala lor, se gândeau la copiii lăsaţi singuri acasă. N-ar fi fost bai, că doar nu era pentru prima oară când făceau lucrul acesta, iar copilele cele mari s-au arătat de fiecare dată destoinice, dovedind grijă pentru frăţiorii mai mici. Totuşi, niciodată nu întârziase atât. Nici astăzi nu s-ar fi petrecut altfel lucrurile dacă totul decurgea aşa cum fusese plănuit. Trudeau, profitând de o fereastră ceva mai slobodă între marile munci, să ridice o odaie, undeva în fundul unei prispe late a unui povârniş. Cum nu se cădea să vii de la pădure ca de la paradă, căruţa, încărcată oarecum cu lăcomie, s-a împotmolit într-o mocirlă. Primul impuls a fost să o abandoneze peste noapte, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să o aducă acasă. Dar cum erau în ajunul unui mare praznic bisericesc, şi întotdeauna s-au ferit să înhame dobitoacele în zile de sărbătoare, căci nu vroiau să fie şi ei înhămaţi pe lumea cealaltă la vreun car diavolesc, s-au apucat să descarce lemnele, să scoată căruţa, să o încarce iarăşi, întârziind mult prea mult. Şi când te gândeşti că mezinul abia fusese înţărcat…
Nu, nu asta şi-a promis Irimia când a furat-o de la bal pe Anicuţa!
Drumul cotise uşor încât, dacă ar fi continuat în linie dreaptă, căruţa şi caii ar fi poposit mintenaş în spatele casei, dar aşa, el avea de ocolit un deal frumos, însă aproape sterp, însoţind cursul râului învolburat pentru ca apoi să urce pe malul unui mic afluent, până în curtea primitoare. Şi cum cei doi soţi priveau înainte, vrând parcă să vadă prin dealul din faţă direct în cerdacul lor, deodată respiraţia li se opriră şi, muţi de spaimă, zăreau ceva ce nu şi-ar fi dorit vreodată. Pe coasta dealului, printre bolovani grozavi şi tufe pipernicite de mesteceni, undeva, pe traseul imaginar dintre ei şi casă, o flacără galben-albăstruie dănţuia fantomatic. Învinsă parcă de semnul crucii făcut, în grabă, de Anicuţa, flacăra se stinse într-un dans seducător. Înfricoşată de sinistra apariţie, tânăra femeie se agăţă de braţul soţului ei, căutând pavăză. Irimia îşi eliberă ţâfnos cotul, pretextând că îşi caută ţigările, uitând pesemne că ploaia îi udaseră iasca. Până acasă, cei doi soţi nu au scos un cuvânt şi nici măcar din greşeală nu s-au mai atins.
Noaptea târziu, când doar gemetele odihnitoare ale pruncilor se auzeau în cameră, Irimia puse mâna pe Anicuţa, ca să fie sigur că e trează şi că îl aude, şi îi şopti:
– Mă duc până acolo!
– Dumnezeu să ne păzească! N-avem nevoie de ea, Irimie. N-avem nevoie de nimic din ce nu e muncit de noi.
Poate a îmbărbătare, poate ca să o asigure că îi va respecta dorinţa, mâna puternică strânse umărul dalb al Anicuţei.
Ieşirile în sat, în fiecare zi de sărbătoare, dar mai ales duminica, deveniseră un ritual pentru cine se respecta. Hainele cele mai curate, cele mai bune, erau îmbrăcate şi purtate cu fală. Chiar dacă nu aveai un ban în buzunar, ca să cumperi un pachet de ţigări sau o bomboană la copii, tot era bine să ieşi, să vezi lumea ori să fii văzut de ea. Absenţa îndelungată de la promenadă lăsa impresia de gospodar scăpătat. Or asta nu le era pe voia acestor săteni mândri şi harnici, truditori în piatră seacă.
Irimia, hotărât lucru, n-ar fi lipsit în ruptul capului de la aceste plimbări, mai ales că o ştia pe Anicuţa lui ca având în sân năframa în care ţinea câţiva bănuţi pentru bomboane, ţigări şi cel mai adesea pentru un ţoi-două de rachiu. Şi mai avea el motive ce-l făceau să se fălească – Traian, mezinul, aştepta cu nerăbdare întâia zi de şcoală, pe când frăţiorul său se bucura din plin de prima sa vacanţă mare. Avea, gândea Irimia, cine să-i ducă numele mai departe, nu doar cine să-l bocească şi cine să-i aprindă o lumânare la cruce, în zilele când sună clopotul la biserică. Dar tot nu era mulţumit pe deplin. Bătătura i se părea mică şi goală faţă de alte bătături, şi-apoi nu reuşiseră să cumpere măcar o palmă de pământ. Acestea erau gândurile lui în acea dimineaţă de Sânziene când, alături de Anicuţa şi de fecioraşii lor, se întâlniră, pe cărarea îngustă, cu Domnul Învăţător. Acesta le răspunse la bineţe oprindu-i din cale, ceea ce era o mare cinste pentru oricine. Ajuns la senectute, acest omuleţ firav, îmbrăcat în haine nemţeşti – doar învăţătorul cel tânăr mai avea aşa haine în tot satul – venit cine ştie de unde, rămase aici amăgit de cine ştie ce fantasme. Pentru toţi el era „Domnul Învăţător”. Puţini îi mai ştiau numele de familie şi mulţi îi uitaseră numele mic. Viaţa atârna în trupul lui – un pai în toamna vieţii – doar de privirea iscoditoare, blândă şi inteligentă:
– Ştiai că chiar aici unde ne aflăm noi acum, sub Cheia lui Dănai, s-a bătut primul ţăruş al acestui sat? îl abordă direct pe Irimia Domnul Învăţător, arătând cu mâna stafidită, dar atent îngrijită, maiestuoasa tâmplă stâncoasă şi abruptă a dealului.
Irimia se văzu, pentru câteva clipe, copil cu lecţia neînsuşită, scos la tablă. Nu se gândise niciodată la asta. Ba nu se gândise că satul ar fi avut vreodată un început.
– Pe unde păşeşte cărarea, era cândva scocul. Iată, aici la spatele nostru, în adâncitura asta, se învârtea roata morii, iar aici trebuie să fi fost moara! Citind uimire şi aprobare pe chipul lui Irimia, Domnul Învăţător continuă: Să nu uităm că albia actuală a pârâului nu a fost mereu aşa de adâncă. Văd că ai rămas surprins când ţi-am spus că ţăruşul de întemeiere, de coagulare a satului s-a bătut chiar în locul acesta. La început, locuinţele, bordeiele erau împrăştiate pe coclauri. Vedeţi Dealul Morii? Într-adevăr, acolo a fost o moară. O moară de vânt. După cum putem bănui, piatra se învârtea în plin, cu toate că solul e destul de sterp. Inconvenientul acestei mori ţinea de faptul că se vedea de peste munţi şi văi. Cum în vremea aceea incursiunile prădătorilor erau dese – şi nu doar tătarii, otomanii şi leşii făceau astfel de incursiuni, ba şi cete de munteni prădau hotarele Moldovei, precum şi moldovenii călcau ades Muntenia – şi-au dat seama că acea moară semnala că aici, în această mică depresiune înconjurată de aceste dealuri nu tocmai prietenoase, exista activitate umană intensă. Unde mai pui că în zonă se extrăgea sare. Cu toate acestea, viaţa ar fi intrat în colaps, după atâtea incursiuni, dacă supravieţuitorii nu ar fi dat de o comoară.
Auzind acest cuvânt, Irimia îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe altul a nelinişte, iar Anicuţa se arătă nerăbdătoare să plece.
– Comoara a aparţinut, probabil, unei căpetenii cumane, cum e la fel de posibil să fi fost a însuşi episcopatului catolic cuman, ce avea reşedinţa în Civitas Mylcoviae. După cum bine te-am învăţat, Irimie, cumanii au fost printre ultimele popoare migratoare. Ei s-au stabilit în câmpia de sud a Moldovei. În timpul invaziei tătare, din anul o mie două sute patruzeci şi unu, valahii ori muntenii, după cum vrem să le zicem, dar şi moldovenii, s-au ferit din calea lor. Cumanii, fiind un popor oarecum belicos, au scos sabia. Gestul le-a fost fatal. Câţiva războinici, se vede treaba, tot au scăpat, pentru că au adus leşul căpeteniei lor tocmai aici, în munţi, unde l-au îngropat, foarte plauzibil, cu multe odoare de preţ… Dar dacă aici au fost ascunse giuvaericalele ce aparţineau episcopatului, mă întreb… Eu am găsit gorganul, însă, din păcate, a fost profanat. De-aş vedea măcar o fărâmă din acea comoară…
Ultima frază, Domnul Învăţător, o spuse ca pentru sine, însă cu atâta amărăciune în glas că îţi stârnea compasiunea. Revenindu-şi, adăugă:
– Urma comorii s-a pierdut undeva la biserică ori după vreun eveniment grav, catastrofic.
Enigmatica remarcă nu-i trezi vreun interes lui Irimia, de aceea aduse discuţia pe un alt făgaş:
– Domnule Învăţător, e adevărat că pe comori ard flăcări care nu ard? Vreau să zic…
Domnul Învăţător nu s-a arătat dezamăgit de această latură a discuţiei:
– Aşa spun legendele. Ai văzut un astfel de foc?
– Doar am auzit…
Dacă n-ar fi urmărit semnul crucii făcut de Anicuţa, Domnul Învăţător ar fi zărit fâstâceala din ochii lui Irimia.
– Şi-i adevărat că, dacă acea comoară e juruită, ia un suflet când caută cineva la ea? continuă Irimia privindu-l pe Traian, cântărind să vadă cât îi este de drag.
Anicuţa îl trase pe mezin sub poala sa ocrotitoare, ca şi cum în prezenţa ei se făcea un târg sinistru şi miza, preţul era tocmai pruncul său.
– De cele mai multe ori, văzând atâta bogăţie, căutătorul, de emoţie, poate să facă un atac de cord sau vreo comoţie cerebrală, ori, după cum ziceţi voi, că l-a lovit damblaua sau că i-a stat inima.
– Însă nu toate comorile…
– Hai să mergem! îşi întrerupse Anicuţa soţul, încălcând toate cutumele.
– Ce tânără şi frumoasă eşti! zise Domnul Învăţător, apucând-o patern de obraz pe Anicuţa. Gestul era făcut în semn că nu-i supărat pe ea, pe ignoranţa ei. Mângâie apoi, cu aceeaşi tandreţe, creştetul copiilor.
– Sărut mâna! îşi plecă Anicuţa capul, roşind.
– Să ne trăiţi, domnule învăţător! zise Irimia, ferindu-se din cărare.
Domnul Învăţător îşi continuă agale drumul spre biserică. Nu se ducea acolo să se roage. Acolo i se poticnise teoria. Studiase de cine ştie câte ori pisania, hrisovul, zapisele şi daniile, dar în zadar. Sperând într-o revelaţie, acolo îşi pierdea duminici în şir, neluând în seamă ignoranţa sătenilor.
Anicuţa se aştepta la reproşuri, însă Irimia păşea mândru şi visător. Ştia că este invidiat de toţi consătenii lui fiindcă l-au văzut întreţinându-se cu Domnul Învăţător. Cât despre ce zăriseră ei amândoi acum câţiva ani, n-ar fi putut să uite acel lucru, oricât de mult s-ar fi străduit. Subiectul rămăseseră tabu până în seara aceea misterioasă, când Irimia apucă o cazma în mâini şi-i zise Anicuţei, ce robotea prin bătătură:
– Mă duc până acolo!
– Nu te duce! Nu ne blestema!
Irimia sărise deja pârleazul din fundul grădinii. Primul impuls al Anicuţei a fost să se ia după soţul ei. Dar nu, copiii trebuia întâi şi-ntâi proteguiţi. Înfrigurată, îi chemă şi-i băgă în casă. Tremurând toată, căută lumânări duse la biserică şi aprinse câte una la fiecare fereastră, în gura sobei şi în prag, acolo pe unde credea ea că poate intra vreo slugă a răului, vreun blestem. Aprinse şi candela cu uleiul citit de preot. Icoana o luă din perete şi-o puse pe masă. Scotoci pe după ladă şi găsi ciobul de ulcică în care puse şi de data asta câţiva cărbuni încinşi. Căutând într-un colţ mai ferit al blidarului, scoase legătura cu tămâie şi sticla cu agheasmă de la Bobotează; presără nişte boabe de tămâie peste jarul din ciob, aruncă şi în vatră câteva, apoi se apropie de copii şi-i cădelniţă pe fiecare. Aşeză tămâierniţa în mijlocul casei, pe pardoseala de lut, destupă sticla cu agheasmă şi stropi creştetul copiilor. Aceştia o urmăreau pe mama lor şi nu ar fi îndrăznit, în veacuri, să o întrebe ceva, ori să nu execute întocmai poruncile date de ea prin gesturi. Liniştea se lăsă copleşitoare în casă şi parcă şi-n Ceruri. O linişte de început şi de sfârşit de lume. Anicuţa îşi frământa mâinile ca şi cum ar fi vrut să le rupă. Îşi reproşa faptul că de ce nu şi-a urmat primul impuls, acela de a pleca după Irimia. Acum era convinsă că l-ar fi ajuns şi că l-ar fi putut opri. După ce mai bătură trei mătănii, se ridică şi se îndreptă spre uşă:
– Să nu ieşiţi afară! le porunci copiilor, privindu-i cu nişte ochi ce ar fi încremenit şi o ceată de adulţi.
În clipa în care uşa s-a întredeschis, o pală de aer rece – înspăimântător de rece, o percepu Anicuţa – năvăli în casă răsturnând şi stingând lumânarea din prag. Tot curajul şi toată hotărârea se topi când privi în smoala nopţii de afară. Câinele începu să latre în fundul grădinii, apoi îşi transformă lătratul într-un urlet lugubru. Anicuţa trânti uşa ca pe o stavilă de netrecut între cuibul ei şi restul lumii. Flăcările lumânărilor fâlfâiră speriate pentru câteva clipe, animând umbrele deformate de pe pereţi.
– Blestematule! strigă Anicuţa la câinele care acum urla în pragul casei. Hai să spunem cu toţii „Tatăl nostru” şi „Crezul”!
Îngenuncheaţi în jurul ciobului de ulcică, începură evlavios:
– Tatăl nostru, care-Le eşti în Ceruri…
Traian mai murmură câteva cuvinte apoi şopti:
– Mie mi-e somn… Mi-e somn… şi neputându-se împotrivi amorţelii ce-i cuprinse firavul trup, îşi dădu drumul pe lutul bătătorit ce ţinea loc de pardoseală. Prin somn auzea ţipătul îngrozit al măicuţei lui dragi. Ar fi vrut să se poată trezi şi să o sărute pe obraji. Uşa se deschise în tăcere şi, dacă ar fi ajuns mai mult aer rece la el, ar fi reuşit poate să se trezească, dar aşa auzea ca pe un ecou îndepărtat disputa dintre părinţii lui:
– Ne-ai nenorocit, mă! Ne-ai nenorocit!!…
– Taci, te rog. Taci c-o să fie bine! …N-am găsit nimic. Nimic!...
– Unde ţi-e cămaşa?!
– Am… am rupt-o…
Traian auzea estompat plânsetul surorilor sale şi al fratelui. Cearta reţinută dintre părinţi începea să devină aprigă. Amuzat, fiindcă nu putea să le spună că nu au de ce să se certe, se înălţă până în tavan, privi scena domestică în centrul căreia se afla chiar el şi, dematerializat, părăsi încăperea. Dacă ar fi avut mai mult noroc, stihiile visului i-ar fi spus că aşezarea peste care pluteşte acum e tot satul lui, chiar dacă puţinele cătune sunt mai mici, iar bordeiele sunt rare şi îngropate pe jumătate în pământ, ca într-o teamă perpetuă. Larma, în mijlocul căreia se trezi, era din ce în ce mai puternică. Se vedea înconjurat de oameni ce i se adresau ca unui conducător. Totuşi nu înţelegea de ce îl strigau Dănai şi nu Traian.
– Şi ce zici să facem cu ea, Dănai!?
– Dumnezeu ne-a arătat locul unde era comoara, tot El, Sfântul, ne-a dat curajul s-o scoatem la lumină – eu zic să îi ridicăm casă!
– Aşa e! Aşa să fie!!
– Dar dacă aiastă comoară n-o fi curată, ridicăm altar Domnului cu banii diavolului?
Dănai opri rumoarea după ce medită îndelung:
– Eu zic să luăm o parte din ea şi să mergem în raia ca să cumpărăm alte pietre de moară şi-un alt clopot, că şi pe el ni l-au spart liftele alea haine.
– Ba, eu zic să mai săpăm după sare!
– Fraţilor, dacă Dumnezeu ne dă semne bune cu moara, om face şi-o sfântă biserică din astă comoară!
– Da!?… Şi cin’ s-or duce după pietre?
– Unul dintre noi, ai să fii chiar tu, Andrule, să nu te mai vedem mustăcind! adăugă batjocoritor Dănai, ca nu cumva cineva să mai îndrăznească să-i ştirbească autoritatea şi credibilitatea.
După cinci zile întinse de mers, în prag de seară, Dănai şi ceilalţi trei tovarăşi intrau, cu inimile strânse în menghina fricii, în raia. Pe drum nu poposiseră decât în bisericile ieşite în cale. Vroiau să afle dacă primesc vreun semn când se apropiau cu tăinuita comoară de altare. Acum nu ştiau dacă şi în raia sunt biserici, că le-ar fi colindat şi pe ele pentru cât mai multă graţie divină. De fapt, ajunşi aici, nu ştiau ce trebuie să facă, încotro să se îndrepte. Toţi tăceau în speranţa ca măcar unul să vină odată cu o sugestie, oricât de proastă ar fi fost. Doar ghioagele scoteau arar câte un zgomot când loveau vreo o piatră sau vreun colţ de cărămidă roşie. Nu îndrăzneau să abordeze vreun precupeţ, vreo chivuţă ce treceau grăbiţi pe lângă ei, şi uite aşa s-au trezit în buricul cetăţii. Cum se strecurau sfioşi pe lângă ziduri, o fereastră bine zăbrelită, luminată cu două opaiţe, le atrase atenţia: înşirate pe o scândură şlefuită, nişte vase ce păreau că sunt făcute din acelaşi aluat din care erau şi tipsiile de la ei din desagă străluceau cu ochi de diavol şi cu umbre de mormânt. Se consultară din priviri şi hotărâră să bată în uşă.
– Cine-i acolo?!
– Oameni năcăjiţi, de la drum lung.
O ferestruică de fier, în uşa nituită cu bumbi de alamă, se deschise prevăzător şi două pupile negre, mărite, îi cercetă pe fiecare în parte:
– Ce vor domniile-voastre?
Atâta amabilitate, dar şi vocea piţigăiată, repezită, îi zăticni şi mai mult pe cei patru drumeţi.
– Dară am vrea să vorbim cu jupân dumneavoastră!
– Nu am găzduire!
– Apăi, am văzut în geam…
– Nu au domniile-voastre bani să cumpere aşa odoare, îi ironiză jupânul.
– Da’ nu vrem să cumpărăm, ferească-ne Sfântu’! Avem asta, zise Dănai şi scoase din desagă o tipsie şi o ridică în dreptul ferestruicii. Tipsia dispăru, cât ai clipi din ochi, prin gemuleţul micuţ cât două palme puse una lângă alta. Andru începu să se agite.
– Stai locului, că doar suntem oameni! îl sili Dănai pe Andru să se potolească.
Uşa se deschise atât cât cei patru drumeţi să se poată strecura înăuntru. În spatele lor, zăvoare grele scoaseră nişte gemete metalice, tăinuind existenţa drumeţilor în acea casă.
– Cât vreţi? îi întrebă jupânul, cântărindu-i pe fiecare din priviri.
– Păi… N-o dăm aşa! începu Dănai, mototolindu-şi căciula de miel în mâini. Vrem pietre de moară, mari şi bine ferecate.
Jupânul ascunse tipsia într-un dulap căptuşit cu fier, apoi îşi conduse musafirii neaşteptaţi prin nişte holuri, până la o scară mobilă ce ducea în podul casei. Ca osândiţii, cei patru urcară tăcuţi. În urma lor oblonul se lăsă uşor. Se auzea cum jupânul le lua scara.
Timpul măcina greu clipele. Ei se simţeau prizonieri. Nu prizonieri ai jupânului, cât mai ales ai obiectelor din desagă.
– Şi acum ce facem? şopti Andru.
– Aşteptăm! murmură Dănai, ascunzându-şi neliniştea.
– Dacă ne dă pe mâna agiei?
– Suntem oameni…
Nici lui Dănai nu-i plăcu acest răspuns, dar nu avea încotro. O linişte grea, mai grea decât bezna, se lăsă peste toţi. Într-un târziu, zgomotul scării, ce era aşezată la locul ei, îi făcură să tresară. Şi parcă să se liniştească puţin. Cu un opaiţ în mână, jupânul se opri în gura podului:
– De-aţi şti cât am alergat… Of-of… Numai bietele mele oase ştiu! Văzând că oaspeţii-ostatici nu se arătau impresionaţi, continuă: poimâine aveţi pietre după pofta inimii.
– Poimâine!?…
– Dar ce vor domniile-voastre? Batem din palme şi gata marazurile împlinite…
– Nu avem cu ce le duce acasă…
– Doar nu cred domniile-voastre că din tinicheaua aia pot să cumpăr boi, teleguţă şi toate cele.
Dănai, fără să stea pe gânduri, băgă mâna în desagă şi mai scoase o tipsie. O nimerise pe cea mică.
– Mergem întâi pe la târgul de vite… şopti jupânul, ascunzând tipsia în sân, şi dând să plece.
– Stai oleacă, bre! Noi mai vrem şi un clopot de biserică, mare. Dar să sune frumos-frumos! luă Dănai hotărârea fără să se consulte cu tovarăşii săi.
În loc de răspuns, jupânul întinse mâna ca un milog.
– Altceva nu mai avem! zise Dănai, punând un pocal în mâna ce tremura avară; şi ca să alunge suspiciunea din ochii hămesiţi, lovi cu bâta desaga umflată, felicitându-se în gând că a avut inspiraţia să înfăşoare, separat, fiecare piesă în blană miţoasă de oaie.
Oblonul coborî peste lumina opaiţului, lăsându-i pe cei patru locatari ocazionali ai podului în bezna îndoielii. Să fie chiar atât de valoroasă comoara lor? Le-ar mai fi trebuit minte multă să priceapă că doar cu smaragdul, mare cât un ochi de bou, din mijlocul tipsiei ar fi cumpărat toate cele, plus o cireadă de vaci. Dănai simţi voracitatea din ochii însoţitorilor săi.
Prin lucarnă, luceafărul părea să strălucească doar pentru el şi satul lui.
De ani buni, roata morii se învârtea în plin. Devălmaşii îşi aşteptau cu nerăbdare zilele când puteau fi stăpâni pe moară. Atunci fiecare stabilea uiumul pe care îl lua acasă ca dividend. Şi se mai adunase bucurie mare peste sat şi chiar pentru morţii din morminte. Frumoasa zi de vară împărtăşea seninătatea şi împlinirea sufletească a tuturor sătenilor adunaţi cu mic cu mare: biserica, din grinzi trainice de lemn, fusese târnosită, iar glasul clopotului, un glas cum nu se auzise altul mai frumos, întregea isonul îngerilor din Ceruri. Dănai, mai matur, mai sigur de sine, se afla la dreapta preotului şi se pregătea să ia cuvântul:
– Se cuvine să-I mulţumim încă o dată Domnului pentru această zi. Amin! Oameni buni, vreau să vă spun că am stat bine şi am chibzuit. Am ajuns la părerea că partea ce ne-a rămas din comoară trebuie tăinuită, trebuie îngropată. Şi asta am făcut!
Un val de nemulţumire străbătură biserica de la altar până în pridvor.
– Te-ai pus stăpân pe ea!
– Andrule, ştii bine că nu mă ispiteşte haramul! răcni Dănai. Ş-apoi, mai ştiu de ea trei gospodari dintre voi. Oameni cu frica lui Dumnezeu. I-am pus să mărturisească asta părintelui nostru preacucernic.
– Aşa e fiilor, aşa e!
– I-am dus pe rând şi le-am arătat câte un loc anume. Când veţi hotărî că trebuie să căutaţi la ea, aceşti trei tăinuitori se vor posta la locurile arătate de mine, şi unde li se va întâlni privirea, acolo să căutaţi. După cum vedeţi, nimeni nu va da de ea decât atunci când veţi vrea, atunci când ne va trebui! Deşi îmi doresc să nu ne mai trebuiască în veci… adăugă Dănai mai mult ca pentru sine.
– Da’ tu poţi să umbli la ea oricând pofteşti!
– Am jurat pe nepoţii nepoţilor mei că fără vrerea întregului sat nu voi umbla la comoară. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!
– Amin!
Clopotul, fără să-i fi fost mişcată limba şi fără să fi fost atins de ceva sau cineva, scoase un dangăt prelung.
Se pare că şi în seara aceasta de Sânziene a sunat iarăşi fără să fi fost atins.
Traian deschise ochii şi văzu aplecat peste el chipul drag al mamei. Surorile şi fratele lui stăteau ceva mai departe plângând fără lacrimi. Le zâmbi ca şi cum nu i-ar fi văzut de veacuri, apoi închise iarăşi ochii.
– Să nu adormi iar, Traiane! îl scutură Anicuţa cu disperare.
– Unde-i tata? Mi-e somn. Mi-e tare somn… îngână Traian lăsându-se cufundat în tainele visului.
Se auzea strigat când cu deznădejde, când cu spaimă:
– Traiane! Traianee! Dănaiee!...
Dănai stătea semeţ şi nemişcat ca şi cum ar fi prins rădăcini. Pletele albe i le răsfira vântul, de asemenea şi lacrimile de pe obraji erau duse de vânt: păgânii îi călcau satul! Adunau laolaltă vite şi bărbaţi, femei şi copii. Ostatic în arcan, Dănai şi-ar fi dorit să-i scoată cineva ochii decât să vadă aşa grozăvii. Oricine dădea un cât de mic semn de nesupunere, sabia păgânului îi despica ţeasta. Spintecate din galopul calului erau şi vitele neascultătoare sau speriate. Toată suflarea satului, cu excepţia celor care au fost scăpaţi în păduri, erau înghesuiţi lângă iazul morii. Păgânii au început să separe pe tinerele femei şi pe copii de restul sătenilor. Alături de ceilalţi bărbaţi, Dănai a fost dus în faţa căpeteniei păgâne.
– Sunt unul dintre tăinuitori. Să le dăm comoara şi ei să ne lase în pace!
Crezând că e un îndemn la revoltă, păgânul de lângă tăinuitor îi reteză capul. O linişte sepulcrală se lăsă în aerul mirosind a sânge.
– Comoară? Ce comoară?!
Dănai se cutremură când auzi că unul dintre locotenenţii căpeteniei păgâne îi vorbeşte limba. Îl privi cu atâta ură încât acesta se clătină în şa, dar revenindu-şi urlă:
– În genunchi, câine! Unde-i comoara?!
Sub ameninţare, fruntea lui Dănai ajunse în praf:
– Eliberează-mi oamenii şi-ţi voi da comoara.
Slăbit de vârful săbiilor, Dănai se ridică semeţ. Sub privirea lui tăioasă, rânjetul păgânului îngheţă pe buze:
– Bine, fie!
– Jură pe Dumnezeul tău! Căci nu cred să avem acelaşi Dumnezeu!
Chiar oştenii ce l-au ţinut îngenuncheat îi dezlegă frânghia din jurul gâtului şi-l sili să purceadă la drum, aşa cum li se ordonase.
– Eliberează-i! tună Dănai către păgânul de-i înţelegea limba.
Acesta rânji cu fală.
– Am rămas singurul care ştie unde e pitită comoara! Dacă până ajung sus, pe cheia de deasupra noastră, nu-mi eliberezi oamenii…
Dănai fu obligat să păşească. Apucă hotărât calea dreaptă către comoară, luând pieptiş steiurile. Când ajunse cu fruntea în bolta cerească, privi cu încrâncenare în vale – păgânul nu se ţinea de cuvânt. Ba liftele astea spurcate o descoperiseră şi pe iubita lui nepoată, care avusese timp să se ascundă în podul morii, cu pruncul la sân. Ca unei cloşti vânată de un stol de ulii, i-a fost smuls plodul şi aruncat pe scoc. Dănai veni până în buza prăpăstiei şi începu să urle cât îl ţineau puterile:
– Fugiţi, măă! Fugiţi care puteţi!!
Cei doi păgâni, căzuţi în încurcătură, au căutat să-şi tragă prizonierul îndărăt. Dându-şi seama că a fost văzut şi auzit de năpăstuiţii din vale, Dănai şi-a prins călăii de după gât şi, strigând, şi-a făcut avânt în prăpastie.
– Fugiţi, măă! Fugiţi…
– Trăienele, mamă, cin’ să fugă?
Traian, cu pleoapele grele de somn, răspunse anevoie din cauza strânsorii la piept ce risca să-l sufoce:
– Oamenii pe care îi omorau alţi oameni…
A doua zi o veste neagră a îndoliat satul: „Domnul Învăţător a murit.” Chipul blând şi aproape spiritualizat, ca al sfinţilor din icoane, era crispat. Felcerul spunea că victima a suferit un atac de cord. Oamenii şuşoteau că l-ar fi sluţit diavolul, că tot după comori umbla.
Prin curtea lui, o cămaşă de cânepă era purtată de colo până colo de vântul călduţ al verii.
Dacă şi-ar fi aruncat mai cu atenţie privirea asupra ei, sătenii ar fi putut să zică: „Asta e cămaşa lui Irimia!”, că doar Anicuţa ştia să obţină o aşa nuanţă de kaki din coajă de nucă, la care mai adăuga – dar acesta era secretul ei păstrat cu străşnicie! – şi ceva coajă uscată de ceapă.
Cuvinte cheie :
''Comoara'' lui Ion da Coza, foarte captivantă ca toate prozele lui vine cu viaţa satului vrâncean, alegându-şi ca personaje o familie obişnuită şi pe învăţătorul satului, scris cu majusculă pentru a-i da importanţa cuvenită, cea de edil al aşezării.
Ion da Coza alege aproape întotdeauna truditori ai ţinutului, realitatea dură cu care se confruntau aceştia: copii mulţi, case din lut, căruţe pline până la refuz înotând prin mocirlă. Gânduri, vorbe, dorinţe, fapte şi mai ales visuri. Oameni trăind sub credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi a celor ştiutori de carte, legile simple dar respectate cu sfiinţenie de săteni.
Asta denotă şi din visul copilului prins cu gândul la discuţiile părinţilor, înţelege motivul discuţiilor lor aprinse şi anume că e vorba de o comoară. Visează şi el la ea, dar pentru binele satului, pentru biserică, pentru o roată de moară, nu pentru folosul propriu. În vitejia visului de copil, binele învinge răul, chiar cu preţul vieţii lui.
Anicuţei nu-i trebuie comoara pentru că ar fi un bun nemuncit şi aduce doar nenorociri, ceea ce se dovedise imediat, prin fantasmele ce i se arătaseră imediat după ce bărbatul ei plecase în căutarea comorii.
Scrisă cu simţ şi talent scriitoricesc atractiv, în limbajul pitoresc al ţinutului, dar şlefuit prin studiu, nuvela ne aduce în faţă obiceiuri, date inedite despre sat precum şi metalităţile locuitorilor săi.
Citesc de fiecare cu deosebită plăcere scrierile tale, Sofy!
Mi-a placut foarte mult cum ai construit acest text.
Am citit cu deosebita placere.
Cu pretuire,
o proza scrisa cu talent si daruire. felicitari, da Coza! respect
Sofia, dacă un text din manualele şcolare ar fi comentate de tine, şi un absolvent l-ar învăţa pe de rost, ar lua bacalaureatul cu "zece-plus". Mulţumiri!
Mulţumesc tare mult, Corina.
Ca editor, pentru carte, am avut un filolog. Asta contează foarte tare.
Dacă am reuşit să sensibilizez o poetă rasată ca tine, Luminiţa, asta înseamnă mult pentru mine.
Ştiai că (chiar) aici unde ne aflăm noi acum- aş scoate "chiar"
Captivant şi bine scris acest text ca formă, gramatică, istorie, credinţe. Nu-i aşa că Sofy e mai pricepută în comentarii?... Eu nu prea:)
Mi-a plăcut!
Mihaela, cu acel chiar, chiar am vrut să accentuez că e vorba de locul de sub picioare. Nu la zece metri mai încolo, nu la o sută de metri... Dar mai ştii... cititorul are întotdeauna dreptatea lui.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor