Cireșe amare

[bolache alexandru]

  

                                                       Cireșe amare

        Amurgul se lăsa ușor, aruncând în pustietatea acelei păduri mirifice năluci tremurânde. Vântul de seară le purta pașii aici, unde verdele învinsese de mult covorul de frunze ruginii. Era, la sfârșitul primăverii, un amurg aproape violet, așa cum spusese în urmă cu câțiva ani poetul...

          Umbrele serii alergau într-o tăcere de cristal, ca într-un joc necontenit, iar gândurile a doi adolescenți erau gata să spargă tăcerea, dar pentru că li se părea o impietate, desfășurau și ele același joc, lovindu-se de luciul heleșteului ușor, ca o bilă de biliard, care atinge o alta razant, aproape insesizabil: ,,Cezar, de ce se spune despre om că e ca o salcie care plânge?” ,,Pentru că așa este el, Ana Maria; ca o salcie pe malul unui fluviu uriaș, care curge de când timpul e timp, adică de când omul e om.” ,,Dar timpul a existat și înainte de apariția omului, nu-i așa?” ,,Desigur, Ana, dar fără om, timpul nu se măsoară în secunde, ci în primăveri, în fulgi de nea sau petale de trandafiri. Există ceva care leagă timpul și spațiul, totul contopindu-se într-o buclă spațio-temporală fără sfârșit. Spune-mi, Ana, crezi că există ceva în afară de spațiu și timp?” „Da, urâciosule, da! În afară de spațiu și timp, suntem noi doi. Noi suntem în afara spațiului și a timpului. Uuf! Ce urâcios poți să fii!”

          Așa gândeau atunci, când nu erau decât doi copii. Doi copii care priveau lumea prin ochii lor, inocența cuibărită aici, nefiind încă murdărită de grotescul și iureșul timpului.

          Tot așa gândeau poate și acum, dar timpul îi aruncase în vâltoarea acelui fluviu uriaș în care credea Cezar.

           „Și totuși de ce salcie și nu salcâm sau porumb, de ce salcie plângătoare?” „Pentru că omul e om, Ana Maria, și omul râde când crede că a întâlnit ceva hazliu, iubește când se regăsește pe sine, dar mai ales plânge când îl doare ceva.” „Dar eu n-am văzut nicio salcie care să plângă, Cezar.”  „Zău, Ana, cu tine nu se poate niciodată vorbi serios.” „În schimb, cu tine nu poate omul să glumească niciodată. Uneori, ești atât de serios încât mă sperii... Mai rău decât dacă m-aș fi îndrăgostit de Frankenstein. Uf, urâciosule! Hai mai bine să căutăm ghinde.

Stai unde fugi? Urâciosule!”

           Acum fețele lor aprinse se reflectau în apa aceluiași heleșteu; tot Cezar, tot Ana Maria, erau tot ei, cei din afara spațiului și a timpului, dar...

           — Cezar, mâine voi pleca la unchiul Boldizsar, la Cluj. Îmi pare atât de rău, însă o vreme n-o să ne mai putem vedea...

            „Ana, de ce ții tu la mine?” „Pentru că ești urât și dacă ai putea nu m-ai înșela decât cu manualul de filosofie, pentru că lângă tine... țin la tine, pentru că țin.” „Și eu țin la tine, Ana Maria. Țin foarte mult la tine!” „Și n-o să ne despărțim niciodată?” „Da, Ana, n-o să ne despărțim niciodată. Doar dacă timpul se va despărți de spațiu.” „Cezar, uită-te la broscoiul acela. Acela care seamănă cu tine, parcă-ar fi împărat peste împărăția lacului. Ce țanțoș stă. Cred că în curând o să cânte. Tu de ce nu cânți? Nu mi-ai făcut nicio serenadă. Până și un broscoi cântă pentru broscuța lui. Numai tu nu mi-ai cântat niciodată...”

            — Hai, Cezar, nu fi supărat. Îți promit că o să-ți scriu în fiecare zi.

            — Nu, Ana. Să nu-mi scrii.

            — Hai, Cezar, nu fi supărat. Nu vreau să fii supărat. A fost ceva frumos, nu poți spune că nu a fost.

             — Da, Ana, a fost...

             — Știi Cezar, începusem să cred că noi suntem în afara spațiului și a timpului.

             — Prostii, Ana. Noi nu suntem în afara spațiului și a timpului. Suntem în aceeași buclă spațio-temporală cu mama ta, cu unchiul Boldizsar, cu o grămadă de alte și alte evenimente. În aceste condiții ce ai putea să-mi scrii?

             — O să-ți scriu orice și tu o să-mi răspunzi și o să-mi spui în scrisori câte ghinde ai cules, sau ce mai fac broscoii împărați peste împărăția apelor și...

             „Ana, spune-mi: Tu crezi în destin?” „În destin? Nu știu, nu m-am gândit niciodată. Cred totuși că destinul omului este așa cum și-l face el. Uite, eu spre exemplu, dacă vreau, pot face orice.” „Chiar orice?” „Da, Cezar. Dacă vreau să devin medic, voi fi medic, dacă vreau să fiu pictor, voi fi pictor. Nimic mai simplu. Nu crezi? „Ana, crezi că omul are suflet?” „Poate tu n-ai suflet. Stai. Unde fugi? Am glumit. Cezaaar!”

            — Vei da examen în Cluj, Ana?

            — Da, Cezar. Mama a vorbit deja cu un profesor universitar pentru câteva ore de pregătire.

            — Și o să devii arhitect?

            — Sper să reușesc. Tu o să dai la București și o să ne vedem în vacanțe. O să vezi.

             —Nu știu, Ana. Poate. Aș vrea mai degrabă să mă angajez. Avem nevoie de bani. E din ce în ce mai greu... De la moartea tatălui meu mama poartă povara zilei de mâine.

             — Știi Cezar, împreună am învățat foarte multe. Am învățat de la tine să fiu serioasă atunci când trebuie, iar tu ai învățat să glumești, să nu mai fii ursuz.

             „Ana, hai să găsim un copac de care să ne aducem aminte mereu. Un copac în fața căruia să fim mereu ca acum. Vrei? Hai, te rog. Am  citit într-o carte câteva versuri care mi s-au întipărit în memorie fără să vreau: Ne-mparte Domnul toate pe din două câtă dulceață e, atât venin câte gunoaie sunt atâta rouă astăzi bobocul și apoi un spin...”

             Și versurile, în liniștea aceea, sunau ca un clopot asurzitor... cu ecou în clipele de azi. Amândoi se gândeau că poate drumurile lor se despart.

             — Ana, știi că azi împlinim un an de când suntem împreună?

             — Ba nu azi. Am împlinit un an acum două săptămâni. Parcă văd cum a venit în clasă Mia, colega aceea șatenă cu părul vâlvoi și fața plină de coșuri. Ea a venit și mi-a spus că mă caută un băiat înalt și cu mustață, un băiat de la un alt liceu.

             — Dar tu, continuă Cezar, ai ieșit pe culoar. Pentru că nu mă cunoșteai ai intrat înapoi, ca speriată de molii.

             — Să știi că dacă nu mă împingeau fetele, nu aș fi ieșit a doua oară. Te-am întrebat dacă pe mine mă cauți, iar la răspunsul tău afirmativ ți-am spus că nu vorbesc cu necunoscuți.

             — Mă așteptam la așa ceva. Nici nu știi de câte ori mi-am imaginat dialogul pe care urma să îl am cu tine. Am luat poziția drepți, ca un soldat în fața drapelului. Ți-am spus numele și ți-am dăruit buchetul de trandafiri pe care îl pregătisem. Erau trandafiri roșii ca obrajii tăi de jar.

             — Prima surpriză am avut-o când ți-am auzit numele. Cezar Ivănescu, îmi spunea ceva, dar nu știam de unde să îl iau. A doua surpriză au fost florile. Credeam că le aveai luate pentru o profesoară... A treia surpriză, invitația la teatru. Ai știut să mă abordezi. Altfel...

             — Ana, chiar trebuie să pleci la Cluj? întrebă Cezar în timp ce ochii săi erau inundați de lacrimi.

             — Cezar, chiar dacă mama vrea să terminăm cu relația, motivul adevărat pentru care plec la Cluj este că acolo am asigurată cazarea și relații în corpul universitar, dar asta nu ne poate opri iubirea, chiar dacă va trebui să oprim timpul în loc pentru aceasta.

             — Nu, Ana. Să oprim timpul în loc ar însemna ca unul din noi să se stingă. Doar atunci timpul s-ar opri în loc.

             — Timpul nu se va opri în loc niciodată, ursuzule, pentru că noi ne vom iubi toată viața până când vom albi de tot și vom avea fața desfigurată de riduri și zbârcituri.

             — Bine, Ana, spuse Cezar. E timpul să mergem. Deja s-a înnoptat.

             Îi dădu mâna fetei, ajutând-o să se ridice de pe marginea heleșteului. Se îndreptară liniștiți spre ieșire ținându-se de mână cu putere de parcă asta împiedica orice obstacol să le strivească viitorul. Apăruseră primele stele pe cer, iar ei tăceau, de data aceasta cu gândul că totul e efemer.

             Ajunseră deja în dreptul livezii de la marginea orașului. Printre găurile gardului de beton se zăreau, atârnând ca niște imense dorințe interzise, niște cireșe negre și desigur gustoase. Ana Maria privea cu jind la fructele cărnoase și parcă problemele pe care le aveau erau lipsite de importanță în fața dorinței de a se înfrupta din aroma pe care și-o imagina ca fiind imperială.

             — Știi ceva, Cezar? Eu cred că viața n-ar trebui simbolizată printr-o moleculă de ADN, ci printr-o cireașă mare și neagră. Miracolul vieții ar fi descris cu lux de amănunte pentru cei care știu să citească. Spune-mi, Cezar, tu crezi în reîncarnare?

             — Nu, Ana Maria! Omul s-a legat atât de mult de partea materială a universului în care trăim încât a inventat un concept pentru a se amăgi singur. Nu există decât o singură șansă. Iubești sau urăști. E vorba de ce alegem și fiecare alege pentru  noi. Viața este una singură și trebuie trăită până la ultima secundă cu demnitate, în fiecare clipă,  prin fiecare por prin care expirăm sau inspirăm...

             — Și mie mi-e dragă viața Cezar. Nu mi-e frică de moarte, dar dacă ar fi să aleg, după moarte mi-ar plăcea să fiu un pescăruș. Cred că sunt cele mai frumoase și mai gingașe ființe creeate de Dumnezeu pe pământ.

             — Și lebedele?

             — Și lebedele, dar eu vreau să revin ca pescăruș... sau nufăr.

             Cezar tăcea, privea în pământ, dar se gândea că pentru el viața era mai simplă. În viziunea lui, Ana construia palate, orașe, în care el modela pui de oameni.

             — Vom rupe lanțurile, continuă Ana Maria, și vom trăi așa cum vrem, până când vom avea părul alb și unul dintre noi se va stinge. Vom reclădi din temelii orașul nostru și la intrare vom pune o cruce, semnul credinței, pe care un pescăruș își va desface aripile. Vor veni turiști din lumea întreagă să-l viziteze, poate chiar din univers, că nu suntem singuri...

             Cezar refuză de această dată să intre în jocul ei. Era mai realist, deși era la fel de romantic. În visele lui se imagina pășind alături de Ana Maria, dar se gândea și la prezent, la faptul că mama Anei când l-a cunoscut a spus că mai degrabă dorește să moară fata ei decât să îi lase împreună. Ana nu știa... Se imagina intrând într-un magazin în care să ceară, la orice preț, un viitor alături de persoana iubită. „Vă rog frumos, ambalați-l cu grijă, e fragil!” ar fi spus el.

             Gardul livezii deja arăta ultimele cireșe... Ana mai aruncă încă o privire plină de poftă nestăvilită spre cireșele negre și dulci. Înghițiră în sec și o luară la fugă în speranța că vor găsi în piața de la marginea orașului vreo precupeață cu dulcele fruct.

             Gâfâind, se opriseră obosiți și dezamăgiți de priveliște. O piață goală în care un măturător încerca să facă un pic de curățenie. Anei îi venea să plângă de  ciudă când văzu în cealaltă parte a străzii o bătrânică. Îndepărta un coș în care se mai vedeau câteva cireșe, poate nu cele mai coapte, dar cu siguranță cele mai dorite.

             Ana traversă degrabă în dorința de a ajunge mai repede la apetisantele cireșe dulci. Cezar, încremenit, văzuse în aceeași secundă o mașină neagră gonind  ca o nălucă. Își văzu iubita aruncată pe trotuarul din fața primei tarabe. Toată durerea din univers, atrasă ca un magnet, năvăli sufletul plăpând al adolescentului. Pe fața lină, groaza sculptase riduri adânci, iar părul negru și mătăsos se albise instantaneu. N-a apucat să scoată niciun sunet. Doar privirea urmărea cu ochii negri pasărea acea de oțel care pusese punct poveștii lui de iubire: C.D. 2013.

             Au trecut ani de atunci. Era din nou iunie și cireșii ispiteau din nou trecătorii cu farmecul lor. La marginea orașului, un domn între două vârste, însă cărunt, coborî dintr-o mașină neagră. Avea în brațe o statuie, în care pe un nufăr poposea un pescăruș. Bărbatul așeză statuia lângă crucea despre care toți credeau că simbolizează sacrificiul tinerilor din așa-zisa revoluție din 1989.

             Sufletul său lăcrima. Aruncă o privire dușmănoasă către gardul peste care cireșele ademeneau ca odinioară...

             — Domnule primar, poate vă mai gândiți. Această livadă a adus multe venituri. Nu puteți neglija acest lucru!

             — Nu, Tăsică. Am hotărât. Aici vom ridica un supermarket. Gardul și această livadă vor dispărea.

             — Dar, domnule profesor, nu aveți nicio justificare. Consiliul județean va reacționa imediat și veți avea probleme. O să vedeți!

             — Tu taci din gură și spune-le că așa am hotărât eu. Dacă vor capitalism, le dau eu capitalism cât nu pot ei să ducă. Acum pleacă. Vreau să fiu singur. Voi merge singur spre oraș.

             — Dar, domnule primar, știți că voi fi certat că...

             — Tase, dacă am zis să pleci, pleacă. Mă doare-n cur de ce vor zice cei de la partid, sau de ce vor face cu tine. Capitalismul nu se face cu sentimente se face cu voință de profit. Cât le dau bani, au nevoie de mine...

             Mașina se îndepărtă, lăsând parcă odată cu plecarea sa, o greutate și mai mare să apese pe inima tânărului primar.

             Pe stradă, o bătrână trăgea de un cărucior în care se mai puteau vedea câteva fructe.

             — Hai, boierule, spuse ea, atunci când ajunse în dreptul ei. Cumpără niște cireșe dulci și cărnoase. Se zvonește că vor să dărâme livada și să ridice aici un supermarket. Veți mânca doar cireșe grecești sau turcești. Astea sunt dulci ca mierea sau ca dragostea, amintiri plăcute din copilărie...

             Primarul săgetă bătrâna cu o privire care ar fi putut ucide. Apoi dându-și seama că poate bătrâna nu are nicio vină îi răspunse domol:

             — Nu, mamaie! Pentru mine toate cireșele sunt amare!...

[Corina Militaru]

Tristă scriere! Mi-a plăcut cum te-ai mișcat între cele două planuri - trecut și prezent - pentru a prezenta cititorului evoluția personajelor și totodată povestea lor. Am citit cu plăcere, dar am și câteva cârcoteli.

Nu repecți întotdeauna regula de a lăsa blanc după virgulă și ai câteva scăpări de redactare. Mai sunt și repetiții... Cred că ar trebui puțin revăzut textul. Am scos câteva exemple:

Să nu-mi scrii sau dacă o să-mi scrii ce o să-mi scrii?

Se imagina intrând într-un magazin în care să intre

ajunge mai repede la pofticioasele cireșe dulci - poftitele :)

Își văzu iubita arunacată pe trotuarul 

care pusese punct povestei(poveștii) lui de iubire

Sufletul său lăcrima, privirea sa însă rece, aruncă o privire dușmănoasă

înteragă

Sper că nu te-am necăjit, nu asta era intenția :)

Cu drag,

[bolache alexandru]

Mulțumesc Ada pentru lectură și comentariu. Mulțumesc și Corinei . Asigur cu această ocazie pe  toți cei care au comentat sau vor comenta ceva postat de mine că au toată aprecierea mea,. atîta timp cât criticile vizează textul nu persoana. Ceea ce ai semnalat tu Corina nu sunt cârcoteli ci puncte de vedere obiective care atrag atenția asupra unor greșeli. Deci nu mă supăr ci îți mulțumesc. Ai pierdut timp citind și ai observat niște greșeli deci eu  trebuie să-ți mulțumesc.

[Sofia Sincă]

Impresionant text. Romantism adolescentin urmat de tragedia destinului. Gânduri frânte, visuri sfărâmate de bolizii secolului. Moartea pândește la fiecare colț de stradă prin motoare turate la maxim și șoferi neatenți.

De remarcat maniera visătoare în care se scaldă tema, în parte, de amintire și revenirea la prezentul dur, cu picioarele pe pământ, a tânărului primar. Desigur gustul cireșelor pentru el se va confunda întotdeauna cu tragismul.

Susțin remarcile Corinei. Va trebui să treci peste text, Alexandru să aranjezi și grafica. Ai rânduri terminate cu câte un cuvânt prin care nu se termină fraza. Și mai ai, undeva,Țin foart mult - foarte.

Am citit cu deosebită plăcere și mai aștept proza ta.

Sofy

[bolache alexandru]

Sofia Sincă a spus :

Impresionant text. Romantism adolescentin urmat de tragedia destinului. Gânduri frânte, visuri sfărâmate de bolizii secolului. Moartea pândește la fiecare colț de stradă prin motoare turate la maxim și șoferi neatenți.

De remarcat maniera visătoare în care se scaldă tema, în parte, de amintire și revenirea la prezentul dur, cu picioarele pe pământ, a tânărului primar. Desigur gustul cireșelor pentru el se va confunda întotdeauna cu tragismul.

Susțin remarcile Corinei. Va trebui să treci peste text, Alexandru să aranjezi și grafica. Ai rânduri terminate cu câte un cuvânt prin care nu se termină fraza. Și mai ai, undeva,Țin foart mult - foarte.

Am citit cu deosebită plăcere și mai aștept proza ta.

Sofy

Alexandru: Mulțumesc și dumneavoastră doamna Sofi. Voi reveni în cel mai scurt timp posibil. 

Am dorit șă o postez sâmbătă din anumite considerente. De fapt am încercat să recuperez un text care acum 10 ani a ocupat locul doi la concursul cu tema... cireșe amare. Cu siguranță voi reveni

și voi repara acele greșeli.

[gina zaharia]

Am gustat și eu cireșele amare, Alexandru. Un text peste care sufletul cititorului a vibrat, candoarea și tristețea și-au dat întâlnire pe pânza destinului. Am citit cu plăcere!

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit o proză bună, Alexandru. Chiar și așa, încă puțin șmirghel n-ar strica. De scos cât mai mulți care, iar într-un loc e un adevărat potop cu verbul a dori.

Drag,

da Coza