Poate că ţi-o fi ruşine, Vlăduţ-tată, cu casa pe care ţi-o las. Dacă mai trăia biata maică-ta, mai făceam o cameră. Dar şi acum gândul nu s-a-nstrăinat definitiv de mine... iaca, eu am s-o-ncep şi tu, ce, de n-oi mai avea zile, n-ai s-o isprăveşti, că doar fetele-ţi termină facultatea, apartamentul l-ai cam aranjat, după cum spui... O cameră mare, în locul chilerului din stânga, cu o fereastră dublă spre drum... Chiar şi aşa, nu s-ar compara cu hardughiile ce apar astăzi prin sat, însă, ca o căsuţă de vacanţă merge, zic eu... Mai e şi livada, pe care şi tu ai ridicat-o... Şi cum să nu-ţi fie ruşine când vezi că unu’ ca a’ lu’ Gurlan, care nu ştie să alăture două vorbe, iar tu ai ajuns cel mai mare pe judeţ, în munca ta, de eşti fala satului, a comunei, nu doar a neamului nostru, îşi trânteşte ditamai vila? Dar i s-a cam tăiat sporul. N-o spun cu bucurie... Am auzit că s-au râncezit lucrurile şi-n Italia, şi-n Spania, şi-n Germania... cum s-a-ntâmplat, la vremea lor, cu Turcia, cu Grecia, cu Israel... A terminat el jos nişte încăperi. La etaj n-a mai mişcat o ţandără de vreo patru ani. I-au crescut băieţii? I-au crescut cheltuielile? Zice-se că-s la liceu. Or se-aude că stau numai prin discoteci, pe la jocuri mecanice... Ţie-ţi trimeteam, cu mandat poştal, cinci sute de lei pe lună. Cu patru sute optzeci plăteai cantina şi internatul. Îţi mai rămânea un pol de buzunar. Mai tare mă bucuram eu, decât tine, când reuşeam să-ţi pun fie şi-un zece lei în plus... Deh, trebuia să facem şi zestre fetelor... Păi, ce se făcea Gurlan ăsta tânăr dacă avea şase feciori, cum a fost el la tac-su, nu doar doi? Sau cum aţi fost voi – patru fete şi tu? Acum, copiii nu ştiu valoarea banului, nu au respect pentru munca altuia, iar muierea s-a făcut domniţă aleasă. Nu-şi sapă măcar grădina. Pune om cu ziua. Şi nu-i sapă numai grădina, he-he-he... Ptiu, Doamne, la ce-am ajuns să mă gândesc şi mai şi râd singur prin ogradă ca Arănica lui Ivel, săraca. Dar cine să treacă pe-o aşa pâclă fierbinte pe drum? Cine să-ţi mai arunce o privire-n bătătură? Cine să te mai întrebe, peste poartă, de sănătate? S-a-mpuţinat lumea şi s-a stricat... Of, bine că mi-am amintit de poartă – în cutia de scrisori, măi Vlăduţ-tată, şi-au făcut cuib nişte viespi. Am tot zis c-o să le dau foc într-o zi cu burniţă. Dacă le zgândăreşte vreun copil, pe-o aşa vipie? Ajung trei-patru înţepături ca să vezi cum dă cu tocila pe coasa-i ruginită coana moarte... Şi cum ziceam: S-a-mpuţinat şi s-a stricat lumea. Hm... ce tot spunem? Stricată a fost de când se ştie om în Biblie: Cain şi-a omorât fratele, apoi, dacă lumea ar fi fost lume şi în vechime, Dumnezeu n-ar fi trimis foc şi pucioasă peste Sodoma, n-ar fi trimis potop şi molime de-a lungul veacurilor... Şi cum să fie altfel? Stai la femeia ta doar o lună pe an. Treabă mai bună fac dacă se duc amândoi în Italia. Însă, şi-aşa-i rău. Se-ntrec tinerii între ei, care să înalţe case cât mai fistichii, şi uită ce-i mai important – urmaşii. Înainte, dintr-o casă cu una-două odăi ieşeau şapte-opt copii; acum, dintr-o casă cu opt-zece odăi iese unu, cel mult doi copii... şi aceia sunt ca vâscul – fără rădăcină în ţărâna străbunilor. Au rădăcină doar în coaja crengilor vreunui copac străin, cu tulpină găunoasă, ţinută în proptele. Şi cum să te lege o casă la care n-ai pus tu cu mâna ta un bulgăre de lut, n-ai bătut o bârnă în perete?... E adevărat, acum nu mai e cu lutul, cu bârna... ci cu bolţarul şi cu cimentul. Comanzi prin telefon, din Italia, ce şi cum să-ţi facă alţii casa. La sfârşit de săptămână, ceri poze cu ce s-a lucrat. Vii, la doi-trei ani, să vezi ce a ieşit. Poate-ţi place, poate nu. Când intri întâiaşi dată în casa ta, nu te izbeşte miros de năduşeală străină? Desigur, banii cu care plăteşti toate astea sunt bani scăldaţi în sudoarea ta, uneori amestecată cu lacrima dorului de acasă şi cu lacrima umilinţei din partea patronului... Da, vezi bine că da, dar fiecare casă are istoria ei pe care-o găseşti în catastife, însă unele case au legenda lor. Pe aceasta unde-o găseşti? Păi, la vreo doi ani de când m-am întors din armată, că mai întâi mi-am luat o pereche de juncani şi mai apoi m-am însurat, m-am dus în obşte – încă mai găseai pe gârla asta colţuri de lunci libere şi unde să nu dea viitura – şi-am pus picioare înalte de piatră în patru vânturi, de-am format o arie de cinci pe nouă metri, pe care să ridic casă cu două camere, cu prispă lată de un metru, despărţite de o săliţă la fel de lată, cu uşă la capăt, că musai mai târziu aveam să fac, în spate, un chiler şi-o magazie, poate şi-n lateral o bucătărie de vară, cu intrare de pe prispă. Asta era puterea oamenilor pe atunci şi chiar şi aşa nu toţi se-ncumetau la astfel de construcţii. Şi cum trudeam cu maică-ta la îmbinarea tălpilor casei, numai ce vin peste noi Necula şi Stan: „Ce faci, măi frăţioare, aici? Chiar atât de tare ţi s-a subţiat sângele?”. Nu prea ştiam ce vor să spună cu vorba asta, că dumnealor, dar şi cumnatele Ortansa şi Măria, de când m-am însurat, la îndemnul mamei – Dumnezeu s-o ţină acolo unde-o are, că spurcată a mai fost cu mine şi eu nu ştiam de ce şi-i plăteam cu acelaşi împovărător talant –, s-au îndepărtat de mine pe motiv că pe maică-ta am luat-o săracă. Decât o dezmăţată ca Ortansa, ori o şleampătă ca mătuş-ta Măria, mai bine urcior gol, smălţuit, îmbrobonat cu rouă. Păi, Ortansa fusese înfiată de Ionedelc, de la o fostă cumnată de-a lui fugită prin lume... Nu ştiu dacă l-ai prins în viaţă pe Ionedelc: era un moş pirpiriu, dar drăcos la vremea lui... drăcos. Oricum, ultima sa muiere i-a pus capac... Sărmanul, n-avea fire în barba-i albă de câte ori i-a pătat asta obrazul... şi cam tot pe acolo a umblat şi Ortansa, că Ortansa a făcut mai întâi, cu Mircea lu’ Zegaru, un fecior – pe Costică, îl ştii, na, că-ţi zice „vericule”, dar şi pe mine mă respectă de unchi, deşi nu e în drept –, pe care i l-a lăsat în braţe  lu’ Mircea, însă i-a dat un lot de pământ ca să n-o mai bârâie la cap, iar Necula a luat-o de domnişoară. O fi moştenit ea trei rânduri de case şi moşii cât şapte... astea nu ţin loc de curăţenie. Măria?... Vlăduţ-tată, pe maică-ta catrinţa stătea catrinţă, betele – bete, altiţa – altiţă, şalul – şal! Când mergea, căprioară în lumină de curcubeu. Mătuş-ta Măria lipăia de ziceai că nu vedea pe unde calcă, iar hainele, bunicele, curățele, nu se lipeau de ea, parcă-i erau de căpătat... Şi numai Dumnezeu ştie cât a slugărit unchiu-tu Stan la Cercel şi Bezoloaia... Şi, la drept vorbind, cât era de săracă maică-ta? A venit cu de două ori mai mult pământ decât am avut eu după succesiune. Că asta-mi făcea perna din cioburi de sticlă – şi maică-ta-mi simţea frământarea, da’ nu a făcut vreo aluzie niciodată – şi-n loc să vă mai răsfăţ, îndoiam ban în ban ca să cumpăr o pârloagă, o fâneaţă, ori să lărgesc vreun hat... Şi ce-a ajuns acum pământul? O obială ruptă şi murdară cu care parcă eşti obligat să te ştergi la nas. Iote, soră-ta Mărioara stă ca huhurezul în apartamentul cumpărat de la combinat. Stă şi bea. Ce, credeţi că nu ştiu? Şi-a vândut dota... abia aşteaptă şi partea de moştenire ca s-o vândă pe te miri ce, cum şi-a vândut şi casa pe care cu toţii i-am făcut-o ici-şa. O să mai calce ea prin sat să ne aprindă, mie şi maică-tii, o lumânare la cruce când s-o găsi Sfântu’ Gral, şi poate nici atunci. Anica e măritată peste deal, dar parcă-i măritată peste lume. Soră-ta Neluţa e tare aglomerată şi totuşi de la ea am cea mai multă mângâiere. Străbate judeţul, aproape în fiecare sâmbătă, să mă vadă... Iaca, plâng... Plâng din orice... Şi numa’ bine că m-au dat peste cap gândurile astea... Mă-nvârt prin ogradă şi nu mai ştiu pe ce să pun mâna. Când trăia maică-ta, de la o oră oareşicare, ne trezeam, fiindcă nu mai aveam somn, şi făceam şi tot făceam planuri pentru acea zi. Să ştii, o treabă chibzuită bine, pe jumătate e făcută de Dumnezeu. Şi acu’ mă trezesc înainte de a începe să cânte cocoşii, mă gândesc la ce am de făcut toată ziua, dar pân’ pe la zece uit. Iacătă-mă – e amiaza mare şi nevolnicesc fără sine... Am intrat în anii din urmă, ce să ne mai amăgim? Uit şi iarăşi uit... Iaca, dacă şi azi, la chindie, că acum e prea cald şi nu m-aș lăsa ca să năduşesc pe aşa zăpuşeală, uit să tai smocurile astea de iarbă, mă jur că ies la noapte, pe lună şi la bec, să cosesc. Tare mi-a fost ruşine când ai venit ultima oară şi-ai cosit tu bălăriile din ogradă... Ca să ne-ntoarcem la ce vorbeam, cumnată-tu Jănică şi soră-ta Firica, Vlăduţ-tată, îmi seamănă – cred în pământ. Caută chilipiruri pe ici, pe colo... Rămâne de văzut dacă i-or veni băieţii din Italia să facă agroturism, cum se lăudau ei mai de mult, sau s-or stabili prin cele străinătăţi, că-i mai uşor să fii slugă decât stăpân... Şi cum spuneam: trudeam cu maică-ta la îmbinarea tălpilor casei, când vin peste noi Stan şi Necula de mă-ntreabă dacă mi s-a răcit sângele. Întâi am crezut că mă ceartă fiindcă nu le-am cerut o mână de ajutor. Le făcusem nişte zile de clacă, totuşi nu îndrăznisem să-i rog de-un mic sprijin, că nu i-am slujit şi cu altceva. Când am venit din armată, i-am găsit însuraţi. Păi, măi Vlăduţ-tată, eu cu frate-miu Stan, cinci ani nu ne-am văzut măcar o secundă! Cinci ani! Contingentul lui a făcut trei ani de cătănie. Începând cu leatu’ lui Necula, armata s-a redus la doi ani. Eu sunt mai mic decât Necula cu un an şi jumătate. Taman când ieşea Stan pe poarta cazărmii, de undeva din Romanaţi, pe mine trenul mă ducea tocmai la Şimleul Silvaniei şi de acolo, după perioada de instrucţie de-un an, m-au dus pe frontiera cu Tito. Ce concediu? Ce permisie? Ce învoire? Şi dacă îţi murea tac-tu sau mă-ta acasă nu pupai aşa ceva... N-am apucat să mă scarpin bine după ceafă a mirare, că Stan continuă: „– Păi, măi frate, dacă şi tu pleci din bătătura unde ne-a fătat mama noastră, ei cui rămân? Cui să strige părinţii noştri, când n-or mai putea, pentru o cană cu apă? La străini? De ce Necula îl slugăreşte pe Ionedelc şi eu îi slugăresc pe Cercel şi Bezoloaia? Să nu-mpărţim siliştea-n trei!”. „– Mă fraţilor, orice-aţi spune, eu aici rămân. Până or cădea alde tata şi mama, s-o ridica vreun vlăstar de-al nostru şi l-om duce în curtea bunicilor să se-ngrijească de ei.”. „– Pe mine să nu vă bazaţi. Eu abia aştept să umplu casele lui Ionedelc cu feciori de-ai mei.”. „– La fel şi eu cu siliştile mele.”. „– Atunci, de mi-o da Dumnezeu copii, s-o învrednici vreunul de-al meu să aibă grijă de bunici şi să le şi ducă numele mai departe.”. „– Şi de-i avea numai fete, o aduce acolo vreun rânză-goală, căruia fiică-ta să-i poarte numele, iar eu, când cu strănepoţii de mână, păşind spre biserică pe la poarta părintească, să mă prefac, de ruşine, că nu-l aud pe venetic înjurând pe ăi de-au pus primul ţăruş acolo, da?”. „– Şi câtă ogradă o să poţi să-ţi faci aici? N-o să ai un’ să-ntorci căruţa... Hai acasă, frate!”. Ne-am certat, ne-am îmbrâncit, ne-am sfătuit, ne-am răzgândit şi iarăşi ne-am certat... Nu ştiu cum, m-am trezit cu toate lemnele urcate în căruţă şi boii înjugaţi. Văzând astea, maică-ta înfige toporul într-o talpă şi strigă: „– Juraţi voi, cumnaţilor, că n-o să vă întoarceţi vorba de astăzi!”. „– Jur cu inima slobodă!” zice Necula. „– Eu nu ascult muierile!” sare Stan. „– De data asta, sunt îndemnat s-o ascult.”. „– N-o să ajungi departe, dacă te conduce muierea! Ia aminte de la mine!”. N-am stăruit şi rău am făcut. Cum necum, ne întoarcem acasă. După alte lungi ciondăneli, cad tot ei de acord unde anume să amplasăm noua construcţie. Eu, cunoscând-o mai bine pe mama, le-am spus că locul cel mai potrivit ar fi în spatele chichineţei bătrâneşti... Iarăşi am cedat. Când i-am chemat pe prund, ca să adunăm nişte pietroaie pentru a înălţa picioarele casei, îmi sar amândoi în cap că de ce vreau să-mi cocoţez casa pân’ la cer? În visurile mele, mă vedeam odihnind, în zi de sărbătoare, pe prispă înaltă, ca boierul, nu să-mi intre târtiţa găinilor în ochi, aşa că îmi doream ca în temelie să intre patru-cinci rânduri de bolovani ciopliţi. Da’ de unde?... Au râcâit după niscaiva pietre pe-aici, prin ogradă, şi-au pus una-două colo, una-două colo, una-două colo, una-două dincolo... Doamne, Vlăduţ-tată, m-a bătut rău soarele-n cap: dau din mâini şi vorbesc de parcă ai fi de faţă... Sărmana Arănica lu’ Ivel – iată, înc-o dată-i pomenită – ar fi momâie pe lângă mine... Şi au pus tălpile exact cum le-au găsit, apoi şi-au luat traistele, topoarele şi au plecat. Unul la deal, altu’ la vale... Nimic mai mult. Maică-ta a rămas plângând, iar eu suduiam că şi diavolii aflaţi pe patul de moarte îşi cereau mai grabnic sfârşitul, decât vreo păsuire. A doua zi, au putut veni cumnaţii câteva ceasuri bune, a mai trecut şi moş Chiriac pârleazul dintre noi, şi până-n seară scheletul casei era ridicat. Ce casă, care casă? Castel din basm mi se părea! Tata muncea la exploatare, în pădure. Făcea şi întreţinea tobogane – coşcai, le ziceau ei –, lungi şi de-un kilometru, din scânduri de fag, pe care erau lansaţi metri steri ce ajungeau în rampă. Dacă dădea lunar pe-acasă era mare lucru, dar şi-atunci nu ne spunea ce hram poartă, nu ne-ntreba de sănătate, nu-l interesa ce fel de agheasmă bem fiecare. Văzându-mi casa ridicată, m-a miluit cam cu o jumătate din salariul lui. La cât eram de mândru şi furios, i-aş fi aruncat banii în ochi, dar prea tare îmi ghiorăiau maţele, iar el avea o fire aşa de blândă şi tot în aceeaşi icoană eretică în care eram eu pus de către mama era şi el... Însă, dincolo de acei bani, s-a urcat în pod şi a coborât cu o botă dogită, pe jumătate plină de cuie în toate mărimile, unele noi, altele îndoite, furate cu mare grijă din planificare, că era caz de puşcărie curată dacă te prindeau că furi din averea poporului. Pe-atunci, după mai bine de patru ani de război şi în plină ocupaţie sovietică nu găseai nimic-nimic prin cooperative. Totul se ducea în guşa lui Stalin. Acum... acum dai telefon şi-ţi vine maşina-n poartă cu materiale. Să tot faci case. Ba şi una peste alta. Şi dacă nu erau de-ajuns lipsurile în care mă zbăteam, la vreo săptămână o aduc ielele îmbrobodite cu scaieţi vineţii pe mama acasă. Ea, mai tot timpul din an, stătea la deal, la odaie. Avea trei oi şi două curci. Şi unde nu începe că musai să mutăm casa de-acolo fiindcă-i umbrim grădina în care pune varză, morcovi, ţelină, leuştean, mărar, ardei, ceapă, usturoi, cimbru, pătrunjel, flori... neapărat flori. Vlăduţ-tată, vedeam împrejur numai flăcări negre. Stropesc bârnele cu tot gazul dintr-un felinar, mă caut în chimir de iască, amnar şi cremene – că fumam pe vremea aia – şi-aprind un şomoiog de otavă, dar maică-ta începuse deja să ţipe de a auzit, cam tare de urechi cum era, şi moş Chiriac din tinda lui. Orbit de duhuri turbate şi purtat prin cercuri neştiute, întunecoase, diavoleşti, mă trezesc din ambiţia de a da foc până şi arcei lui Noe două palme de-ale uncheşului, de-am zis că am căzut într-un lac cu agheasmă îngheţată. Văzând că stau năuc şi aştept să curgă de pe mine mirosul de busuioc descântat de potropopi unşi cu mir gros pe frunte, moş Chiriac înşfăcă de la streaşina veche lopăţica de frasin pentru fiert povirla şi-ncepe s-o lipăiască pe mama până a scos-o din sat, îndreptând-o, ca pe o potaie ce a părăsit târla, pe cărarea odăii. Nebun de cap şi spumegând încă de furie, am aruncat în căruţă plugul, trei maldăre de fân legate-n cruce, un braţ de vreascuri uscate, o traistă cu mălai, o mână de fasole, un ceaun şi-o cratiţă, linguri, toporul, sumanele, o cergă şi mai ştiu eu ce, şi chiar în găvanul acela de timp am plecat, pentru vreo două săptămâni, la cojani, la arat cu ziua, cu prânzu’... Nimerisem gazdă nişte bătrâni omenoşi. Alteori, eram nevoiţi să tragem într-un colţ de imaş, însă, dacă n-aveai măcar un tovarăş, nu se ştia de prindeai dimineaţa viu sau nejefuit... O îndrăgise atât de tare pe maică-ta, măi Vlăduţ-tată, că voiau să ne înfieze, să ne facă acte. Or, treburile nu erau clare nici pe acolo – se ducea un adevărat război cu colectivizarea, însă, dincolo de apele tulburi din Babilon, blestemul mă trăgea la rădăcină – uneori, rădăcina nu-i decât un blestem... un blestem ca un jug pe care ţi-l pui singur, căci, fără el, simţi că nu poţi trăi. Când ne-am întors, am găsit casa strămutată acolo unde socotisem eu de la început c-ar fi cel mai bine pentru toţi. Fusese târâtă cu două perechi de boi şi abandonată pieziş lângă hotarul cu moş Chiriac, pe iarbă, hâită amarnic şi cu toate încheieturile slăbite... Înnebuneam, nu alta! Înnebuneam!... S-o dezmembrez şi s-o duc în coada aceea de luncă? Deja, cineva-mi ocupase glia. Nu-mi păsa – aveam ochite alte două locuri bune de îngrăditură, şi erau şi mai departe de mama, ceea ce, la vârsta aceea, mă bucura al naibii de tare. Şi cum să nu fie aşa când, copchil fiind, vedeai cum mamă-ta cumpără numai două susane, deşi ar fi avut bani pentru trei, şi le dă fraţilor tăi să le ronţăie sub nasul tău, că nu ne lăsa să plecăm la joacă sau la vreo trebuşoară până nu le terminau, ca să nu-mi dea şi mie vreun amărât de colţişor, însă ei nu se lingeau pe degete şi astfel ştiam şi eu care-i gustul susanelor... Astea se pot uita, dar când vezi că te zbaţi de unu’ singur şi nu primeşti măcar o vorbă caldă, o încurajare... Când m-am apucat să demontez casa, am văzut că riscam să zdrenţuiesc toate capetele tălpilor, grinzilor, căpriorilor... Nici piroane nu mai aveam, nici... Păi, măi Vlăduţ-tată, de la o ladă de cuie era să mi se tragă moartea. Socru-miu era un fel de contabil pe la sfatul popular şi descoperise nişte încurcături în hârţoagele gestionarului din Tegrileşti. În loc să-i facă acte şi să-l trimită la canal, i-a descurcat iţele, fiindcă şi-a dat seama că nu din hoţie făcuse ceea ce făcuse. Mie, cojanul căruia îi arasem în primăvară, îmi cumpărase de la prăvălia lor, dând şi cota de trei găini, o ladă de cuie, doar că erau de şase centimetri, pentru tăbănuială, or, întâi şi-ntâi, îmi trebuiau din cele pentru şindrilit, de patru centimetri. Auzind asta, socru-miu m-a trimis la Meriuc să mi le schimbe, aşa-l chema pe gestionarul din Tegrileşti. Ce voiam noi să facem se încadra lesne, pe vremea aceea, la speculă – ani buni în deltă, la tăiat stuf. Ca să nu bată la ochi, am pus o pală de fân pe dricul din spate al căruţei, am pus lada şi iarăşi nişte fân. Spre-nserat, pe căi mai lăturalnice, am plecat spre Tegrileşti. Cum urcam în deal la Grivăţ, veghind de pe dricul din faţă, numa’ ce aud din urmă năvală neagră: „– Mână mai repede, mă!”. Era zi de sfârşitul calendarului ceresc: jandarmul-şef – cel mai năpăstios jandarm din zonă –, cocoţat pe fân, cu carabina pe genunchi, îndreptată spre mine, mă privea scrâşnindu-şi măselele. Nu-mi ţin puii de diavol gura închisă, că mă trezesc mormăind: „– Da-i pantă grea şi boii-s obosiţi, domn şef...”. Poc! Glonţul a trecut prin partea de sus a pălăriei, dându-mi-o pe ochi. O iau, o ascund la piept şi încep, spumegând de frică, să biciuiesc boii. Putea să mă omoare ca pe o ploşniţă – raporta că nu m-am supus somaţiei lui. Când am ajuns în vârful priporului, strigă să opresc. Sare de pe fân, vine la mine şi-mi trage o scatoalcă de văd patru cerbi lopătari înjugaţi la căruţa mea: „– Era să-mi intre cuiele-n izmene. Ce-i cu lada?”. Neavând o minciună pregătită, am spus adevărul, fără a-i pomeni, cumva, pe cojan şi pe socru-miu... Nu mai ţin minte dacă i-am zis că de-aş fi avut trei găini aş fi luat direct cuie de şindrilă. Mă asculta rânjind... Nu credeam să apuc să-l vorbesc vreodată de bine, însă mi-a dat o lecţie de omenie. Era mai mare ca mine cu vreo doişpe ani. Era vădăoi şi avea de crescut o fetiţă. Multă vreme o curtase pe maică-ta şi acum se ivise prilejul să scape de mine definitiv, sau o bucată mai lungă de timp, şi s-o facă să se răzgândească în privinţa căsătoriei. Îmi mai trage una după ceafă, dar mai părinteşte, şi-mi zice: „– Hai, spurc-o de-aici! Dacă ai probleme cu lada, spune că-i a mea.”. Aşa că, a doua zi de cum m-am întors de la cojani şi am găsit lucrurile cum le-am găsit, am chemat, pentru un ceas-două, cumnaţii, vreo trei vecini şi, cu ajutorul unor drugi şi lanţuri, am îndreptat colţurile casei şi am săltat-o la patru rânduri de piatră. În vara aceea, am muncit cu maică-ta, măi Vlăduţ-tată, pentru a termina o cameră, ca nişte ocnaşi – numai ce nu stucheam sânge. Da’ ne-am împlinit visul: dormeam pe scândurile noastre, mâncam la masa noastră... Totuşi, aproape patru ani ne-a mers rău. Cumnata Măria începuse să ne viziteze des. Mereu când venea de la biserică, trecea cu drag pe la noi. Glumeam, râdeam, vorbeam. Dacă se nimerea să mâncăm, o pofteam la masă... Vedeam bine că erau singurele clipe de linişte din viaţa ei. Uita până şi de copii, pe care-i lăsa în grija mă-sii, ori chiar a lui Neculai. Doar că, pe la sfârşitul sărbătorilor, abia de ne intra în casă, că şi pleca, uneori cu ochii în lacrimi. După lungi şi repetate rugăminţi şi ameninţări din partea noastră, îndrăzneşte să ne spună că frate-miu râvnea la contravaloarea, în bani sau vite, a unei treimi din silişte. Uite, uite că şi acum, când îmi amintesc, mi se face sângele de plumb de mi se umflă vena la tâmplă şi-mi vâjâie capu’ a turbare... Mă îmbrac, înjurând toate moliftele sfinţilor, cu sumănaşul – că aveam suman mare şi suman mic – şi o însoţesc pe cumnată-mea la ea acasă. Trăiau claie peste grămadă, ca să nu consume lemne multe de foc, într-un chiler lung, îngust, rece şi întunecos. Un aer îmbâcsit ce era acolo, că făceai pe loc polipi dacă inspirai pe nas. O ţineau pe Bezoloaia jos, lângă uşă, pe lutul ud – se scăpa pe ea, sărmana –, îmbrăcată într-un cămeşoi din cânepă. Nici nu am deschis bine vorba, că-ncepe să blesteme părinţii cum că i-a slugărit douăzeci de ani – el, pesemne, şi când sugea la mama slugărea – şi doar cu două cârpele de pământ s-a ales, dar şi că dacă nu-i argăţea, de când s-a însurat, pe Bezoloaia şi pe Cercel, îşi înălţa conace. Ca să-mi arate cât e de furios, o târăşte pe Bezoloaia pe scări şi-o aruncă în zăpadă. Am luat-o la fugă, promiţându-i că îi dau banii. Toată munca mea pe acel an, la Neculai s-a dus. Aş fi putut cumpăra vreo cinşpe oi... O mică avere, să ştii... Dar stai să vezi: împinsă de mama – am aflat asta mai târziu de la Stan –, în primăvara următoare, a început să vină şi Ortansa pe la noi. Avea acareturi, dar n-avea bani în batista din sân pentru cofeturi şi sulimeneli. „Păi ce, pe-al meu îl credeţi prost? Lui de ce să nu-i daţi bani pe latura sa de silişte?”. Şi uite-aşa, a mai trecut o vară fără să bat măcar un cui la casă. Iar dacă asta nu era destul, în iarnă ne-a murit un bou. Era ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat o mână. Pune-te, ca pălmaş, de strânge bani... bani amari... O, Doamne!... Încă un an şi ceva, aproape doi, agăţaţi în cornu’ lunii. Deşi cam devreme – eram atât de strâmtoraţi, că nu aveam, de sărbători, în ce să înmuiem feştila candelei –, Dumnezeu ne-a blagoslovit c-un boboc de fată, căreia, supunându-mă unei vechi juruinţe, pusă asupra neamului nostru de prima strămoaşă descălecată aici, i-am dat numele Mărica... Ehe... numele ăsta are o întreagă istorie pe care ne-a tot spus-o moaşă-ta Azanaiţa, a lu’ moş-tu Chiriac, în şezători, pe la clăci, pe la cumetrii... Dar eu o ştiam şi din alte părţi, şi-apoi cuscru Toader a căutat în arhivele comunei şi-a-ntărit cele ştiute din bătrâni, cum că spiţa noastră e venită de undeva din Ardeal, din Ţara Bârsei, pe la o mie opt sute. Pe vremea aceea, unii grofi încă mai aveau pretenţii la prima noapte a mireselor de pe moşia lor. După o astfel de noapte, sora mai mare a Ilonei, Moriko, s-a spânzurat. Ilona, strămoaşa despre care-ţi vorbeam, a ameninţat că se aruncă-n Olt dacă va fi dată şi ea grofului. Sub pleoapă curioasă de buhă stingheră, împreună cu logodnicul ei, Ondraşi, au încărcat tot ce-ar fi primit ca zestre, şi nu numai atât, pe şeile a doi murgi. În tăcerea ceţii tomnatice, ocolind pe departe satele de margine şi pichetele de grăniceri, însoţiţi de un dulău cât un juncălău de urs, dar frăţesc precum umbra, spionând drăgăstos ciute în culcuşuri din cetină uscată cum îşi hrănesc viţeluşii, ori ascultând cerbi nenuntiţi, au trecut munţii pe drumul de transhumanţă, drum ştiut oarecum de Ondraşi deoarece, argat fiind la nişte baci, l-a mai făcut de câteva ori. Când au dat de vadurile din Valea cu Drum, simţind prezenţă de localnici, camuflată cu grija unei lupoaice care alăptează pui cu ochii cârpiţi, şi amintindu-şi că dincolo de zările dealurilor din pupila răsăritului sunt doar căpătâie de câmpii borţoase, au părăsit malurile şi au urcat prin albia unui afluent subţire, ce şi-a croit, de la-nceputul lumii, făgaş printre două şiruri de muncele împădurite, până când chiar au auzit nişte glasuri de copii. Atunci au făcut cale întoarsă timp de un gând bun şi s-au strecurat în luncuţa asta, formată de un cot al pârâului, plină la vremea aceea de arini, plopi, rugi de mure, mărăcini şi cătină. Pătrunzând mai adânc, au dat de grota aia de sub sigă. Uite-o, se zăreşte şi de aici, printre cireşii bătrâni. Mare cât un lădoi de făină – doar că acum deştepţii ăştia au umplut-o cu sticle şi borcane sparte, cu încălţăminte şi zdrenţe putrede – lor li s-a părut a fi saloanele rigăi şi, dintr-o privire, au legat, întru veşnicire, jurăminte cu acest loc. Atenţi să nu-şi trădeze prezenţa, au început să se pregătească de iernat, adunând iarbă şi clădind frunzare pentru cai, culegând alune, jir, nuci, bureţi, mere şi pere pădureţe pentru ei. Au adăugat o streaşină grotei, au mai adâncit-o, le-au făcut din cetină şi ferigă, între patru tulpini de arini, adăpost cailor şi, printre picături de timp tămâiat, au început să împrejmuiască pământul cel mai bun, iar cu speranţa, la primăvara ce-o să vină îl defrişau şi-apoi îl desţeleneau în brume timpurii, amirosind a azimă coaptă în spuză. Abia când au căzut şi frunzele de pe muri, abia atunci localnicii i-au descoperit şi veneau pitiş să-i vadă şi să se convingă de faptul că cei doi nu-s duhuri vărgate. În urma hotărârii luate de Sfatul bătrânilor, o mână de oameni ce credeau că au arbalete în vârful limbii au venit să le impună să plece pe ecourile cărărilor orfane pe care au venit, ori să se ducă alături de ei, în munţi, că prea în calea hoardelor tătare s-au aşezat şi or să atragă atenţia şi urgia asupra tuturor, fiindcă satul lor tocmai ca să scape de jaf şi sabie a roit de pe malurile Văii cu Drum până în ceafa munţilor, deşi, lucru vădit, noile familii au început să ignore cutumele comunităţii, amplasându-şi gospodăriile tot mai înspre gura pârâului. Ilona şi Ondraşi au ascultat vorbele zbârlite ori mai dulci ale solilor stând nemişcaţi şi mândri în mijlocul ocolului – ea cu o secure sprintenă cu coadă lungă în mâna dreaptă, strunind cu greu câinele de zgardă, el ţinând o mână pe barda de dulgher, înfiptă într-o cioată, iar cealaltă mână odihnind-o dinadins pe mânerul unuia dintre cele două junghere din chimir. Cum pe toată durata soliei nu au tresăltat măcar o geană, solii au plecat întrebându-se dacă veneticii sunt sau nu de acelaşi sânge, dacă vorbesc aceeaşi limbă, dar, mai ales, dacă se-nchină aceluiaşi Dumnezeu. Că au fost descoperiţi, le-a prins bine. Astfel se puteau duce în pădurea devălmaşă fără să se mai ferească... Şi uite-aşa, Vlăduţ-tată, de aici ni se trage stirpea şi numele. Şi cum spuneam, strămoaşa asta a noastră, Ilona, ţinând sub limbă capăt de găitan furat din patrafirul popii canonizat, patrafir atârnat şapte ani de împărăteştile uşi ale altarului mănăstirii de maici oarbe, a lăsat adânc blestem ca acea aripă a neamului să piară dacă prima născută nu va fi botezată Moriko. Bun înţeles, ei erau români ortodocşi, dar slujbele şi celelalte treburi bisericeşti, la ei în sat, le înfăptuia un papistaş şi degeaba i-au spus că pe pruncuţă vor s-o cheme Maria, el a scos-o din cristelniţă cu numele Moriko, şi tot aşa a înscris-o în catastif, cum şi numele şi prenumele lor fuseseră înstrăinate. La primul recensământ de aici le-au fost îndreptate numele, dar cum grămăticul n-a ştiut să scrie Moriko, a scris, plin de bunăvoinţă, Mărica... Şi să mă întorc unde am lăsat povestea: deşi eram atât de-nghiontiţi de sărăcie, că aveam vedenii cu hălci de carne roşie îmbrobodite cu seu şi scăldate în suc de măcriş, Dumnezeu ne-a blagoslovit – cum spuneam – c-un îngeruţ de fată, căreia i-am dat numele Mărica, supunându-mă acestei vechi peceţi, despre care eu ţi-am vorbit de vreo două ori, când erai mai crud, însă chiar şi când aşteptaţi primul copil am încercat să vă sugerez, că de-o fi fată, să o botezaţi aşa cum ne-a încărcat istoria că, fapt demonstrat, cei ce n-au ţinut cont au dispărut ca nume... Putea să ne ardă casa, putea să ne omoare boii, ori să ne fi făcut praf căruţa şi plugul, sau toate la un loc, dar să nu ne-o fi luat la El pe Mărica, la doar zece luni de viaţă. Însă Domnul îţi ia cu două degete şi-ţi dă cu mâna toată – maică-ta era deja gravidă cu Mărioara. Aş fi vrut să-i pun tot numele Mărica. Nu m-a lăsat moaşă-sa. Zicea că numele o să atragă aceeaşi nenorocire. Apoi, ca nişte lumini de stea în noaptea de ajun, au venit Anica, Neluţa şi Firica. Începuse să fie bine. Îi alungasem pe ruşi din ţară. Ţara îşi revenea greu, dar sigur, după anii de război şi după ocupaţia bolşevică... Eu mă lipisem de brigadierul silvic Tuture, din Călieşti. Eram omul său bun la toate. Furam pentru el trei-patru căruţe cu lemn de construcţie, aduceam şi la mine două-trei; duceam rudelor sale o căruţă-două, furam şi pentru mine tot pe-atâta... Schimbasem boii cu o pereche năzdrăvană de cai şi plecam încărcat, de cu seară, tocmai de sub Blidarul Mare – să cam fie cinşpe kilometri pân-acolo, măi Vlăduţ-tată –, veneam, le descărcam, le piteam de ochii lumii şi mă găsea răsăritul înapoi în cabana cărăuşilor, odihnit un ceas. Atunci ne-am terminat casa, am făcut porţi cu scânduri trase la traşcă, am ridicat grajdul – iote-l ici: trei perechi de stănoage separate cu pereţi groşi, iar în pod încap unşpe căruţe de fân... Dar cui mai trebuie? O să putrezească totul pe aici... Şi când mă gândesc – of, Doamne! – că n-am pierdut prilejul să mă răzbun pe mama. Fiindcă nu înceta să verse-n zorii fiecărei vorbe zoi sleite, am pus grajdul pe un sfert din grădina ei de legume. Când mi-a cerut să-l mut, am trimis-o la Ortansa şi la Neculai să-mi înapoieze banii pe silişte. Tot de la Tuture, fără să ştie maică-ta, i-am făcut lui Păpăz lemn de-o casă, el mi-a dat în schimb titlul de împroprietărire a’ lu’ tac-su, cu o juma de hectar în lunca Siretului, că fusese invalid de război. Nu ca s-o oftic şi mai tare pe bunică-ta – da’ aşa s-a nimerit – tot atunci i-am cumpărat maică-tii maşină de cusut Ileana. Vă făcea hăinuţe vouă, dar avea şi clienţi din sat. Neculai, ca să mă concureze, i-a cumpărat şi el Măriei lui maşină de cusut, însă mai de soi, Singer. Dar Măria era Măria!... Degeaba stătea prânzuri întregi, pe lângă maică-ta, să înveţe... Niciodată cioara nu va culege polen din flori, ca albina. Când îi aducea Neculai stofă pentru vreo cămăşuţă, pantalon sau bazon, Măria venea la maică-ta să i le croiască şi să i le coase. „– Nu am timp, fă, chiaburo, o zeflemea maică-ta. Am de prăşit în deal, La Cireş, sau am de adunat fânul, colo, În Arcași.”. „– Unde ai o sapă? Unde ai o furcă şi o greblă?” atât întreba Măria şi dispărea la prăşit sau la adunat, fără măcar un colţ de turtă în traistă. Au păstrat secretul, chiar faţă de mine, până când, într-o zi, bunică-ta, voind s-o laude pe Măria, se mândrea cu frumuseţe de cămăşi ce le făcea aceasta copiilor şi lui Neculai. Maică-ta, măi Vlăduţ-tată, n-a mai rezistat şi a vărsat chiper negru pe prag. „– Nu te cred, fa! Nu te cred!” a refuzat, la început, mama să accepte. „– Da?... Când te mai duci pe la nepreţuita matale noră, întreab-o dacă la orice rochiţă, cămăşuţă ori bazon, a ascuns un capăt de aţă roşie, iar dacă a ascuns să-ţi arate unde... Oare să fiu atât de proastă, încât să nu-mi dau seama cine-s cei ce-mi vin, sau cei ce nu-mi vin la masă când îi poftesc?”. Of, sărmana bunică-ta a mai luat un rug de mure peste ochi... Şi de ce m-a nedreptăţit ea toată viaţa, dar şi-a îndreptat ura şi-mpotriva maică-tii, a voastră şi,-n general, cam pe tot ce atingeam cu mâna sau cu inima? Doar pe soră-ta Anica o iubea, fiindcă-i semăna leit... Poate că şi pe tine te-ar fi iubit, că-i semeni – slavă Domnului, nu şi la apucături – lui unchiu-tu Neculai... Pe vremuri – aveam să aflăm de la Măria, însă era prea târziu pentru a putea să mai repar câte ceva –, umblau cete-cete de ursari prin sate. Mama venea de la vreo rudă. Căpătase patru ouă roşii, pe care le purta la piept. Când să pună pasul în bătătură, hop, că-i taie calea o ursăriţă tânără, aproape o copilă: „Uite, îţi ia fata două ouă şi tu suflă peste cărţile astea deocheate, să-ţi spun câteva minciunele, bălăioaro.”. Câte şi ce i-o fi spus, n-avem de unde şti, însă, trecând pe acolo, o vecină a certat-o: „Vai, surată, îţi faci farmece în zi de Ispas?”. Dându-şi seama de păcat, mama a luat-o la fugă. Ursăriţa i-a mai strigat din urmă: „Nevastă, hăi, nici nu ştii că eşti gravidă. Vezi, că de-o fi băiat, o să faci rac femeiesc şi-o să mori de tânără!”. Mama s-a întors căutând să-i dea şi celelalte ouă numai să-i spună ce poartă în pântec, dar ursăriţa părea că fusese furată de vântoase despletite. S-a dus la şatră, a aşteptat-o la răscrucile din sat, iarăşi s-a dus la şatră... Nimic. Mai mult – bulibaşa se jura că nu are o ghicitoare ce poartă la gât o salbă din şase cocoşei şi-o mahmudea. La câteva zile, ursarii au plecat lăsând-o parcă pe mama într-un cazan în care se fierbea săpun din oase uscate. Aracan de ea – nimănui nu a spus. Dar ce vină am avut eu, sau tata, că am fost băiat? Încrâncenarea cu care eram ţinut deoparte mă ambiţiona, dar mă şi înrăia. Am fost norocos că maică-ta era din acelaşi aluat ca mine, doar că avea un suflet mai bun, sărăcuţa, şi-n scurtă vreme puteam fi mulţumiţi cu ceea ce începuserăm să agonisim... Totuşi, ce tată nu-şi doreşte fie şi numai un fecior care să-i ducă numele mai departe? Între timp, maică-ta a mai pierdut o sarcină. Tot o fată, prin luna a opta... Bine că nu eşti de faţă, măi Vlăduţ-tată, că sunt lucruri despre care m-aş ruşina să-ţi vorbesc... Dar o pierdusem şi pe bunică-ta. Într-adevăr, un cancer acolo jos a aşezat-o pe-un pat de flori, din patru scânduri... Că ce-i omu’?... Şi, iată, iarăşi plâng... Am fost nedrept cu ea... Dar cum spuneam, deşi mă cam împăcasem cu soarta că n-o să am noroc de feciori, am făcut o ultimă încercare să dezleg vechiul zălog: am botezat nu una, ci trei fete din sat, cărora le-am pus numele Mărica. În scurt timp, ca o minune dumnezeiască măsurată cu ochii, nu în fum de tămâie, eram tată de fecior – Andrei, i-am zis, ca descălicătorul nostru pe aceste meleaguri. Însă bucuria n-a durat nici măcar o jumătate de an. În acea zi avusesem peste poate de mult de muncă. Seara, după ce ne-am aciuat, maică-ta s-a sprijinit de nişte perne în colţul patului, l-a luat pe Andrei ca să-i dea ţâţă. Ea era pieptoasă. Furată de somn, a scăpat ţâţa peste guriţa şi năsucul îngeraşului nostru... Uite... şi-acu’ mi se pune nod de moarte în furca pieptului... Biata maică-ta se blestema că de ce a adormit ca o mânătarcă putredă, eu mă blestemam că de ce am obosit-o aşa tare în acea zi şi, mai ales, de ce nu i-am supravegheat, că doar dormeam lângă ei. Îmi venea să plec, de nebun, în lume. Şi chiar am plecat. Mă despărţisem de brigadierul Tuture fiindcă-l mutaseră la fondul de vânătoare – deh! trebuia să se îmbuibe cu toţii, nu? –, dar chiar de n-ar fi fost aşa... nimic nu-mi mai mergea la inimă şi de la inimă. M-am angajat cărăuş tocma-n Poiana Mărgului. Cum nu mai treceam pe acasă, trimeteam banii, pân’ la ultimul leuţ, pe un tovarăş de muncă din Tegrileşti. Îi lăsa la cumnată-mea Catinca, din capu’ satului, şi ea îi ducea maică-tii. Numa’ ce într-o luni, prietenul ăsta al meu, întorcându-se de-acasă, mă strigă din rampă, că eu eram deja în parchet: „Du-te, bă, acasă şi suge colastră lângă fiu-tu, că ţi-a fătat muierea!”. Mă prefac a fi surd. Ăla, hohotind, repetă de vreo două ori, iar ceilalţi muncitori îi ţin hangul, înflorind a nuntă candrie munţii. Sar pe el, îl dau de pământ şi încep să-l caut de gâlci – nu aş fi îngăduit nimănui să şuguiască cu aşa ceva. Printre sughiţuri şi horcăieli, reuşeşte să jure că aşa i-a zis Catinca. N-am îndrăznit să mă bucur şi nici să-i mulţumesc lui Dumnezeu. N-am venit să te văd vreo trei luni, iar când am intrat în ogradă şi-am văzut scutece pe gard, la uscat, am avut putere să ajung pân’ la scară. M-am aşezat pe trepte şi-am început să plâng. Degeaba te aducea maică-ta în faţa mea, nu puteam să-mi ridic fruntea de pe genunchi. Veneau ieduţele tatei şi mă mângâiau, şi mă sărutau, şi mă trăgeau în tindă. De ele am scăpat când am scos, din raniţă, o cutie cu halva. Chiar şi după ce m-am săturat de plâns, mi-am făcut de lucru în livada de peste gârlă. Abia pe înnoptate am intrat în casă... Slavă Domnului, mai ai câţiva ani şi ieşi la pensie. Dar vezi tu, numele o să ne piară. Ai doar două fete. Că n-ai vrut pe Octavia să o botezi Mărica. Poate aşa îţi dădea Dumnezeu şi un băiat. Cât despre verii tăi din partea unchiului Stan, ăl mare, Culai, are trei fete; cel mic ar avea trei băieţi, dar nevasta-sa a divorţat, s-a dus la ea în sat şi, la majorat, i-a trecut pe numele ei. Doi veri dinspre unchiu-tu Neculai, au numai fete, ceilalţi doi au trei băieţi, dar nevestele lor au născut deja câte-o fată, şi niciuna nu poartă numele Mărica... Da’ parcă-n cutia poştală e un plic. Ia să văd... Însă, cine să-mi trimită mie scrisoare? Poate că moartea.

 

Vizualizări: 45

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O altă povestire din „Viața la confort redus”, o altă filă biografică, redată cu farmecul și originalitatea autorului. Admirație nesfârșită, Ioane! :(

Această povestire îmi amintește (pe undeva) de „O adunare liniștită” a lui Marin Preda, cu acel țăran (Pațanghel), care descoperă, el, lucruri pe care alții nu le vedeau defel. La eroul din „Casa” lui Ion Lazăr da Coza, vorba ține loc gândului: „Cine să te mai întrebe, peste poartă, de sănătate?” Ironia stă și ea vigilentă (chiar agresivă uneori) în monologul aparent dezlânat: „s-a-mpuțit lumea și s-a stricat… (și ce-a ajuns acum pământul?)” Narațiunea este o construcție ingenioasă, iar Ion Lazăr da Coza știa (cunoștea) foarte bine tainele ei. Este limpede că nu întâmplările din monologul tatălui, spuse fiului, interesează pe cititor. Deși ar vrea să sară peste anumite trepte ale acestui ceremonial al spunerii, eroul caută a spori și curiozitatea ascultătorilor (pe care îi crede adunați gură cască la monologul lui), prin subterfugii voit confuze, însă cu intenția vădită de a-și stârni ascultătorii: „Doamne, Vlăduţ-tată, m-a bătut rău soarele-n cap: dau din mâini şi vorbesc de parcă ai fi de faţă...”  În fine, motivul supărării eroului nostru face parte din tehnica naratorului, viclean mai mereu și gata să mărească efectul povestirii și să implice ascultătorul în desfășurarea povestirii: „N-am îndrăznit să mă bucur şi nici să-i mulţumesc lui Dumnezeu. N-am venit să te văd vreo trei luni, iar când am intrat în ogradă şi-am văzut scutece pe gard, la uscat, am avut putere să ajung pân’ la scară. M-am aşezat pe trepte şi-am început să plâng. Degeaba te aducea maică-ta în faţa mea, nu puteam să-mi ridic fruntea de pe genunchi”… Și cum „să te lege o casă la care n-ai pus tu cu mâna ta un bulgăre de lut?”. Discursul celui care narează are și o latură morală, dar ea rămâne (nu pe față spusă), ghicită în mândria și identitatea celui care narează, pentru a putea aduce jusificări noi și a continua (eventual ca suport de roman), povestirea. În concluzie: multă, multă durere în acest monolog al tatălui către fiul său! Prin povestirile din aceasă carte (postumă), ne dăm seama ce scriitor am pierdut!

De la dialog, trecem la monolog. O altă formă a scrierilor lui Ion Lazăr da Coza.

Un tată, rămas singur muncește în ograda sa, tulburat de amintiri, reproșuri, perindându-și întreaga viață, vorbind în gând cu Vlăduț - mândria lui, dar care, desigur s-a mutat la oraș, stă departe de tatăl său bătrân. Astfel iau parte la povestire toate rudele, tot satului. Întâmplări descrise cu picanterie, dureri nestinse ținute în suflet, tristeți, dar și câte o mică bucurie. La bază, lupta pentru existență, pentru pământ, siliște, cum denumește Ion Lazăr da Coza bucățile de pământ. Astfel se aduce în fața cititorului întregul istoric al familiei, genealogia sa, evenimente, fapte, trăiri, menținând nealterat sentimentul demnității umane.
Proza este mult condensată, limbajul caracteristic satului și autorului, picurat cu figuri de stil adecvate, particularizate prin trăsături specifice locului. Întotdeauna fără cusur.
Deosebită prețuire!
Sofi

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

VALERIA MERCA 

SOFIA SINCĂ 

MIHAELA POPA

TUDOR CICU

VASILISIA LAZĂR 

Activitatea Recentă

gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Seceriș de lună a lui Nikol MerBreM
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Haiku XI a lui Nikol MerBreM
cu 16 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Aur sălbatic a utilizatorului gina zaharia
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Nikol MerBreM
cu 17 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog imaginează-ți a utilizatorului Tudor Cicu
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog imaginează-ți a lui Tudor Cicu
cu 17 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a utilizatorului Valeria Merca
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a lui Valeria Merca
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Pantum II a lui Valeria Merca
cu 17 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pagină de jurnal (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Pagină de jurnal (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog vișine a lui nicolae vaduva
cu 18 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog scara a utilizatorului nicolae vaduva
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog scara a lui nicolae vaduva
cu 18 ore în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Tătuțu a lui Ioniţă Gabriela
cu 19 ore în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Tătuțu a utilizatorului Ioniţă Gabriela
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Amare a lui Mick Lorem
cu 20 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor