Cartierul nebunilor

[Exemplu de Titlu]

 

Viața e un noian de reflexii. Sau de reflecții, că tot se poartă astea pe Facebook. Atât. Mi-a trebuit ceva timp și o plimbare lungă prin cel mai rău famat cartier al orașului, ca să realizez asta. Ca persoane, nu depășim mai mult decât statutul unei păreri.

În ziua când mi s-a dat pe mână un reportaj atât de serios pentru o publicație mult prea cusurgie, am avut, pe loc, un blocaj. Ceva nu se pupa. - Noi de când facem reportaje sociale? – Dintotdeauna, numa’ că acum, chiar tre’ să ne documentăm. Șefu’ spuse tot.

Primisem pe mail-ul redacției o informare cu privire la un concurs de eseuri. O citisem și oftasem la acel moment. Apoi, mi-am amintit. Și a venit și sefu’ să-mi amintească. Scăderi de vânzări, rebranding, motivarea personalului, pregătirea personalului, un nou segment de cititori... date. Multe și seci. Am înțeles. Mă delegase pe mine să fac un reportaj în cartierul Alain Latrinne, cunoscut de toată lumea drept ”Rabla”.

Pentru unul ca mine, care făcusem, de la momentul zero al angajării, numai mini-articole, cu vești și bârfe din lumea roz a orașului, era mai mult decât o provocare. Era ca și cum ai pune o mâță să facă giumbușlucurile unui tigru de la circ. Nu fusesem dresat, pur și simplu! Și mai e și diferența de gabarit, firește... Neavând sorți de izbândă cu șefu', dar și pentru că mă incita la nebunie o vizită la nebunii din Rablă, am pornit la drum. Un articol despre viața năpăstuiților din capătul ăla de oraș în ziarul nostru, ”Boom Flash Cool”. O priveliște!

Așadar, ajung la porțile ghetoului. Într-un fel, sau altul, asta e pentru mentalitatea celorlalți din jur. Oamenilor de aici nu li se dau prea multe șanse. Se evită contactul cu ”fauna” de aici. E prea dureros de săracă din toate punctele de vedere, cică. Singurul lucru pentru care ceilalți, dinafară, se încumetă să intre în Rablă, e sex shop-ul din cartier. ”Paloma Blanca”, pe numele lui. Poezia s-a născut la mahala... Cel mai dotat sex shop din tot orașul. Vasăzică, atunci când nevoile o cer, trecem peste toate jenele. Bun. Îl am alături pe Miță, cameramanul, și pornim în expediție. La prima vedere, nu pot să nu observ cantitatea de gume de mestecat vechi, negre și aparent inofensive, lipite pe caldarâm. Dintr-o precauție excesivă, evit, pe cât se poate, locurile gumate, astfel că umblu mai mult pe sub streșini.

Nu după mult timp, îi zic ăstuia să încercăm să vorbim cu cineva dintr-o casă, oriunde. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai bine la adăpost. Miță zice că tot mai bine e afară, c-avem spațiu să o tulim, la o adică. Eu sunt reporterul, deci facem ca mine. Întreg cartierul e compus din clădiri medii, ca dimensiuni, cu câte un etaj, de obicei, dar îndeajuns de spațioase ca să adăpostească mai multe camere de închiriat. Intrăm într-o astfel de clădire, la numărul 7, că poartă noroc, și urcăm la etaj. Găsim o ușă mai curățică, vopsită-n verde, și bat la ea. Nimic. Mai bat o dată. Liniște. Caut soneria. Nici urmă, în schimb o groază de cabluri pe pereți. Când dau să mai bat o dată, ușa se deschide. În prag apare prima intervievată .

*

De-ar fi să clasifici ce e în sufletul unui om în funcție de cum îi arată casa unde locuiește, atunci doamna care ne-a deschis, are câteva probleme mari. Intrăm zâmbind. Femeia are pe undeva pe la 40 de ani, e destul de timidă, la prima vedere, evită contactul vizual și are ceva kilograme în plus. Notez și asta, ultima. Până la urmă, ziar de scandal suntem ,ori nu? Oamenii grași mereu scandalizează, mai ales când sunt săraci. Caut loc unde să mă așez, dar mă las păgubaș, curând. Nu vreau să stau prea mult, și-apoi, covorul pe jumătate tras de pe jos, îmi dă de înțeles că femeia are de lucru. N-aș vrea s-o rețin. Văzând că i-am observat covorul, se simte nevoită să-mi dea o explicație. Așa începe conversația.

- Nu vă faceți griji, e din cauza apei. Curge din tavan, am o gaură cât un crater lunar.

Pe loc, am simțit că mi se-ncordează gâtul. Ce-a zis? De unde știe, asta, că sunt cratere pe lună? E prima dată când aud, eu, așa ceva, dar... poate are ceva puteri extrasenzoriale. Și mai bine! Numai la acest gând și la impactul lui în mintea cititorilor noștri fideli, și mi se dezmorțește gâtlejul.

- Frumoasă comparație! Nu m-aș fi gândit. Aveți o capacitate ieșită din comun să vedeți lucrurile dincolo de materia lor.

- Ah, nu cred. Mereu m-am rezumat la materie. Sunt profesor universitar la Facultatea de Geologie.

Ultimul om cu care mă așteptam să mă-ntâlnesc, mi-a ieșit în întâmpinare. Zâmbesc, ușor, dau mâna cu ea, mă prezint, că uitasem să-i spun cum mă numesc când i-am explicat, la intrare, ce vrem de la ea. Pare destul de cooperantă, dar încă se comportă cu frâna trasă.

- Sărut mâinile, doamnă! Mă numesc Andrei Verescu. Onorat!

- Încântată, Calixta Sivesy-Dunăreanu. Am o rugăminte la dvs. Opriți camera de filmat. Nu mi-ați cerut acordul și nu doresc să fiu filmată.

Ne conformăm, spășiți, cu Miță înjurând printre dinți, dar îi propun să-i facem câteva fotografii, măcar. Nu vrea. Nu are mult timp de stat, se ocupă de documentare pentru un articol științific și am întrerupt-o. Zice că lucra la computer-ul din camera cealaltă când am venit noi. Mai arunc o privire prin camera unde stăm. Covor aiurea, praf cu duiumul, vase aruncate alandala, miros de aer închis, un motan pe dulap... senzație de magazie. Spune că trăiește singură și că s-a mutat aici după ce soțul ei, Albert Sivesy, conte din tată-n fiu, a decedat în urmă cu 2 ani. Aproape falită, într-un continuu proces pentru averea familiei, a fost nevoită să-și găsească găzduire în cel mai ieftin loc din oraș. Așa a ajuns la Rabla. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria, nu există prea multă voință aici. Cuvintele ei mă tulbură. O întreb cum trăiește în acest cartier, cum i se pare viața de aici. Nu stă mult pe gânduri, iar după un zâmbet ușor ironic, răspunde : Trăitul e un privilegiu în acest loc unde moartea vine mai des decât dincolo, pentru că oamenii se vând mai ieftin... dar eu nu mă vând pe două parale. Trebuie să știi să trăiești și la altitudine, și sub nivelul mării. Nu o mai rețin, că începe să filosofeze și zicea că are de lucru. La fel și noi. Ieșim să căutăm afară ceva pulpă.

 

*

Și că tot veni vorba de pulpă, nu după mult timp, dăm de fetițele vesele cu pulpele-n vânt. O bucurie pentru condei. Două fete tinere, una roșcată, înaltă și cu trăsături de iapă și alta blondă, mai micuță și măslinie la față. Sunt foarte vesele, le văd de la distanță. E începutul zilei, deci ar trebui să fie fresh pentru încă o zi de muncă. Ne apropiem de ele și, când ne vede roșcata, începe să o înghiontească pe aia mică și blondă, care, la scurt timp, începe să dea din cur.

- Haaaai, fetițaaaa, dă din bombeu! Hai, arată, scoate-l cu tupeu!

După promovarea blondei de către roșcată, le liniștesc și le spun ce vrem de la ele, de fapt. Spre deosebire de profă, astea ne cer bani, că n-o ardem de pomană așa numa’ așa. Se lasă filmate, le dăm ceva bani din portofelul fiecăruia și le punem aceleași întrebări: De când locuiesc aici? Cum e viața în cartier?

- E bine viața în cartier, dar sunt bani puțini. Io stau aici de când mă știu, da’ niciodată n-am avut bani. Suntem sărace, vai mama noastră. Numa’ noi știm cum ne descurcăm. Dăm și noi ce putem la alții... că dar din dar se face-un raaai, de n-ai văzut!

Roșcata e cea mai vorbăreață, ea mi-a răspuns prima. Aia mică încă dă un pic din cur și ne cercetează, atent, cu privirea. După tunetele de râs ale amândurora, la gluma iepei, o întreb și pe blondă aceleași lucruri. Nu știu de ce, se rușinează, la început, și răspunde cam greu.

- Eu locuiesc aici ‘șa de câțiva ani. Îs din Moldova. Am plecat de sărăcie ș-am ajuns aci. M-am învățat, că și cu rău’ te-nveți, pân’ la urmî, da’ vreau sî plec, sî fac ceva. Nu-mi placi aci, mulți jegoși, sărăcie... Mă știu la masaji. Poati iesi ceva...

Le-aș întreba mai multe, dar iapa roșcată face cu ochiul la unul din apropiere ce pare interesat. Asta mică se retrage. Cred că avea ochii-n lacrimi. Nu știu. Miță mai trage câteva cadre cu bulanele tipei și o lăsăm să-și facă treaba, în schimb, o prindem din urmă pe blondină. Reușim să discutăm mai multe. Zice că o cheamă Irina și că a fugit din Moldova, de la casa părintească, pentru că taică-su o viola de mică și era mai mereu cu capul plin. Își șterge lacrimile și ne spune că nu s-ar fi așteptat să fie nevoită să facă aproape același lucru și aici. De ce ți-i fricî, nu scapi. Nu așa se zici? Ce mă încălzești pi mini că am doi lei și-o hrubă undi sî stau? Locuiesc la subsol. Nici soarili nu intră-n casa aia, numa’ jegoșii. E plin de jegoși aici. Și Raul... ăla, care mă țini, știi. Și el îi jegos.

Irina mărește pasul. O las să plece, nu prea mai pare dispusă să spună mai multe și, oricum, mi s-a răspuns la întrebări. Fac un semn în carnețelul meu. Trebuie să mă-ntorc la fata asta. Măcar pentru alt reportaj.

 

*

 

Continuăm ”documentarea” pe stradă. Parcă tot aici se dezvăluie esența unei societăți. Ne plimbăm pe străduțe mai mari sau mai mici, mai curate, mai pișate, mai luminoase sau mai întunecate... ne plimbăm, de fapt, pe vreo patru străzi, doar. Mergeam în cerc. Ne oprim la intrarea într-un bar. Un local destul de cochet, pe de altă parte. Vopsit nou, curat, proaspăt inaugurat, căci baloanele de la intare-i trădează vechimea. La o masă din față, observ un tip între două vârste, nebărbierit de câteva zile. Trage cu poftă dintr-o țigară și privește lung în depărtări. Parcă s-ar gândi la cineva. Când ne apropiem de el, tresare, rapid, și se ridică-n picioare. Pare un pic speriat.

Ne prezentăm, ca întotdeauna, expunem problema, omul pare nedumerit. Ne întrerupe și spune:

- Cine v-a trimis? Eu n-am nimic frumos de spus. Vin dintr-un loc mai rău, aici mai e cum mai e... Mă puteți ajuta cu ceva?

- Vă ascult.

- Am nevoie de ajutor. Nu cre’ că m-ați găsit din greșeală, probabil v-or fi spus. Sunt ieșit de la pușcărie, domnule. N-am familie, nici n-am avut, dar nici nu-mi trebuie. N-am ce să le dau. Nu mă primește nimeni. Nu sunt bun, am antecedente.

Ascultând parade de negații ieșind din gura omului meu, îmi amintesc de cuvintele profei universitare, Calixta. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria. Mă gândesc, cum dracu’ dau numai peste rebuturi în cartierul ăsta? Devine stereotipic, m-or acuza ăia că numai pe ăștia-i vânez, și cu faima pe care-o avem ca ziar... pe de altă parte, ăsta e încă unul îngropat în cartierul ăsta, Rabla, înc-o rablă abandonată, înc-un convertit forțat la religia pariilor. Îl liniștesc, și-i spun că sunt șanse să-și găsească o ieșire prin ziarul nostru. Se calmează și aruncă țigarea cât colo.

Îl cheamă Relu. Așa-i spun toți. Nu dă mai multe detalii. Ne spune că a avut o viață normală de mic. Nu vrea să detalieze ”normalul” lui. Și-a trăit tinerețea, a muncit, a învățat, a copilărit... pe toate le zice de la final spre început. Să lase o impresie bună, probabil. A făcut tot ce face un om la vremea lui, și a și greșit, că de-aia a ajuns la pârnaie. Spune că greșeala lui a fost că n-a comis o greșeală normală, așa cum a trăit toată viața, ci că exact atunci s-a găsit să iasă-n evidență, s-o facă lată. Mă bagă în idei de psihanaliză și zice că dacă o viață întreagă te-ai rezumat la ce trebe făcut, vine un moment când toate dorințele suprimate dau pe afară și te dezici, ca om. Ne-am născut dintr-un păcat, dom’le. Suntem marcați de el. Nu se poate altfel.

Nu cere multe, vrea numai un loc al lui și un mijloc de trai. Se vede că i-a priit momentul de răgaz oferit de închisoare. E modest. Singurătatea și suferința, nasc oameni noi.

 

*

 

 Cum Relu se tot ține după noi, deși i-am explicat că-l ajutăm, când apare articolul în ziar, ca să scăpăm de el, intrăm, iar, într-o curte. Urcăm,urgent, la etaj. Clădirea asta avea două, așa că ne-am suit până la ultimul, dar, când să batem la prima ușă apărută-n cale, ea se deschide ușor. În prag, un bătrânel simpatic, micuț de înălțime, semi-chel, cu o pereche de ochelari caraghioși pe nas. Zâmbește. În momentul ăla știu că am dat peste următorul caz. Din spatele lui, se aude o voce stridentă, de femeie, Grigore, ce ții ușa aia deschisă atât? Intră frigul! Închide-o-n mama naibii mai repede!

Curând, apare din spatele lui o doamnă pe la 65 de ani, îmbrăcată lejer, într-un soi de trening desperecheat, vopsită de multișor, căci rădăcinile cărunte o trădează. Ne scanează pentru câteva momente, cu una din cele mai acre mutre din colecția personală, apoi se întoarce spre bărbat, cu un zâmbet forțat și-o voce ironică.

- Cine sunt domnii, Grigore? Avem oaspeți și tu nu spui nimic?

- Suntem de la ”Boom Flash Cool”. E un ziar. Facem un reportaj despre viața în cartierul ăsta. Ne puteți acorda câteva minuțele?

Femeia se scutură toată de emoție și se dă din prag, trăgându-l pe Grigore după ea. Ne poftește înăuntru. În casa lor e un refugiu de cutii din carton, toate pline cu tot felul de obiecte casnice. Cei doi zâmbesc frumos din spatele nostru. Am întâlnit și oameni fericiți... care se mută. Asta făceau, de fapt. Își aranjau lucrurile ca să se mute.

- Vă mutați? Înseamnă că v-am prins pe ultima sută...

Bătrânul face un pas în față, să arate că el e stâlpul casei, își aranjează puțin ochelarii pe nas, și intervine istorisind, de capul lui, povestea lui Alain Latrinne.

- Voi știți cine era Alain Latrinne? Mare om de stat, așa a început, ca ziarist, dar era de o inteligență sclipitoare, că a intrat în grațiile primului ministru de atunci. Secolu’nouășpe, vremuri bune... Și când s-a înfățișat la recepția...

- Lasă, Grigore, balivernele astea istorice. Ne mutăm. Da. Nu departe, tot în cartier. La ginere.

Doamna fără nume, deja dă din casă, când vede că Grigore le ia pe ale lui. O fi sătulă, după atâția ani de conviețuire... Eu sunt curios de mai mult. Ăsta e dublu caz. Îi întreb cum li s-a părut aici și de ce se mută tot în cartier. Grigore dă să răspundă. Ea-l oprește atingându-l, ferm, cu palma pe braț, apoi printr-o privire mustrătoare.

- Păi, nu de bine plecăm. Și unde să ne mutăm dacă n-avem bani? Ai văzut dumneata pensionari bogați? Am fost 35 de ani centralistă, iar el a lucrat la un centru de termoficare. Așa faci averi? De eram judecători, azi umblam prin croaziere... eh, așa, ne mutăm. Aici ne-am săturat de problemele cu țevile, în tot cartieru’ e așa. Ginerică a dat peste bani și ne-a chemat la el. Adică, fata noastră ne-a chemat, el...

Veșnicele probleme cu țevile. Tot asta o fi fost baiul și la doamna Calixta. Cu ea, n-am intrat în vorbă mai mult, că le avea pe-ale ei, dar ăștia par împachetați bine, deja. Profit ca să-i întreb mai multe detalii.

- De cât timp locuiți aici?

- Din prima zi de căsătorie, intervine bătrânul.

- Ne-a dat de la stat, completează doamna. Tot amărâtu’ avea unde sta. Între timp s-a-nvechit, Grigore habar n-are de instalații și am ajuns să plecăm... dar a fost bine cât a fost.

Îl ia în brațe, pentru câteva momente, apoi îl dă la o parte, rapid.

- Câte n-am trăit aici... Ce să facem? Doar nu ne-om îneca cu amintirile?! Astea nu țin de cald, să știți.

Mai stăm, un pic, de vorbă, apoi îi las în plata lor. Încep să răspundă, deja, din obligație și, sincer, nici compania lor nu mi-e atât de dragă, încât să mai prelungesc supliciul. Ne despărțim, ei ne fac cu mâna din capătul scărilor și, ajunși aproape de ieșire, auzim cum ușa lor, cred, se trântește puternic. Vai de Grigore...

 

*

Ajungem la redacție cu materialul brut și-l predăm Corneliei. Fata cea nouă, prospătura din toate unghiurile din care o privești. O plăcere lucrul cu ea. E redactoră, ea ne va tipări materialul pentru print, urmând ca restul, să apară pe site.

Intru la șef să mă mândresc cu ce am realizat azi. Îl las pe Miță să peroreze la Cornelia. Au, ei, o socoteală împreună. Șefu’ mă întâmpină bucuros, dar îmi spune, din start, că a avut loc o schimbare de planuri. Nu mai mizează pe materialul meu pentru concursul de eseuri. Au găsit alt subiect legat de copii bolnavi incurabil, o clinică ce le redă speranța părinților, n-am înțeles prea bine. Cel puțin, păstrează materialul pentru ziar. Îl rog să lase tonul realist al reportajului și să nu pună nimic bombastic. Mă asigură că așa va fi, insistă, mă elogiază intens și scapă, ușor, de mine, printr-un țârâit de telefon.

Ies și-l iau pe Miță de-o aripă să ieșim la o bere. Între timp, după toată discuția cu Cornelia, îi crescură aripi. Deci, am scăpat de plata pentru energizant. Fac cinste. Sunt mulțumit. Azi am făcut ceva util.

 

 

 

*

A doua zi, dis de dimineață, cu o ceașcă de cafea-n față, intru pe site-ul ziarului să văd ce zice de reportajul nostru. Când văd preview-ul de la video, mă bucur tot. Apoi, ridic ochii să văd titlul...

Scrie așa:

ULUITOR! CARTIERUL NEBUNILOR! Vezi cum trăiesc zeci de oameni la limita subzistenței în orașul nostru.

Aproape fac o cădere de calciu. Totuși, mă ridic de la birou. Trag pe mine câteva haine și ies la primul chioșc de ziare. Cer ziarul și văd, pe prima pagină, scris același titlu, împărțit pe trei rânduri, unul sub altul. ”Uluitor” e scris cel mai mare, apoi scrisul devine tot mai mic. ”Cartierul nebunilor” e colorat cu roșu. Mă așez pe o bancă, scot mobilul și sun la redacție. Mi se explică de către o intermediară că așa au fost indicațiile de sus. Cornelia a scris articolul, dar nici ea, nici șefu’ nu sunt acolo acum. Închid. Mă ia cu dureri de stomac. Îmi amintesc că n-am mâncat nimic, doar am băut cafeaua.

Mă ridic, las ziarul pe bancă, și pornesc, încetișor, spre o patiserie. Ce-or gândi, acum, oamenii ăia despre mine? Lui Relu i-am dat speranțe... parcă, într-un fel, m-am atașat un pic de ei. Ciudat... uneori am impresia că toată lumea locuiește într-un cartier al nebunilor.  

 

 

[Diana Purcărin]

"Cartierul Nebunilor" cu strazile lui pline de pisat, cu oameni care se chinuie sa isi tina capul deasupra noroiului existential vascos, indiferent ca sunt blonde, pensionari sau " studenti" ai puscariilor, seamana, daca dam poezia la o parte,cu Romania.
Si nu numai, sunt multe alte locuri in lume unde oamenii traiesc asa.
Partea optimista a textului tau Mihai, este calitatea de observator a Jurnalistului.
El nu face parte din aceasta lume, ii observa, ii analizeaza, empatizeaza chiar cu "figurantii" ei,dar atat.
Poate sa isi ia de la patiserie o briosa si sa-si " stinga" durerea de stomac, sa-si traiasca viata mai departe.
Semn ca exista o Lume dincolo de Cartierul Nebunilor.
O lume in care si eu si tu credem.
Felicitari! Mai dur in exprimare decat m-ai obisnuit, dar Tu.
Asa cum te stiu si te pretuiesc.

[Sofia Sincă]

Un reportaj cu impact de revoltă în primă instanță, dar destul de obișnuit, până la urmă, în lumea contemporană. Un cartier colorat în gri, că sunt altele în negru... Impasuri morale și materiale nerezolvate, unele de nerezolvat, în lupta aprigă cu viața. O atenționare, încă o atenționare, dacă mai era cazul, pusă în fața monștrilor umanității.

O proză interesantă, bine scrisă de o mână cu vocație.

Însă ar mai fi câte ceva de corectat, domnule reporter: ai mai multe cazuri de aliterații de acest gen: O onoare: sau senzație de depozit. Reporterii sunt considerați oameni de litere, prin urmare nu se permite, chiar dacă în cazul de față reporterul este detașat complet de articol.

Am citit cu interes și am apreciat.

Sofy

[Mihaela Suciu]

Textele ți le citesc cu interes și plăcere; dezvăluie încântarea ta de-a scrie, iar mie îmi stârnesc întrebări și emoții. Ai acurațete în redactarea și exprimarea ideilor; textul căpătând fluiditate în citire. Se vede strădania ta de perfecționare.

Am două sugestii: ,,Neavând sorți de izbândă cu conducerea...”  și ,,mă bucur tot”.

Cu drag!

[Corina Militaru]

 Interesantă ideea! Cartierul nebunilor, un simbol al separării. Între lumea lor și lumea noastră este o prăpastie de netrecut. Pentru că așa vor ei, pentru că lor nu le pasă. Și în lumea noastră nu contează cine ești, ce poți, cât poți, sansele sunt zero. :(

Am citit cu deosebită plăcere! :)

(câteva cârcoteli inofensive :) : cu conducerea, intrăim, îneca cu, cu cafeaua-n față)

Drag!

[Corina Militaru]

Vinovată, recunosc! De pesimism :)) Textul m-a prins într-un moment de revoltă, însă îmi trece. Știu exact unde bați legat de Tot, dar vorba ta: „N-aș vrea să zăbovesc mai mult pe acolo...” :) Gânduri bune!

Mihai Cotea a spus :

Corina, cam mult pesimism în vorbele tale. Toți facem parte din Tot, nu există separare la nivel real, ea apare doar atunci când intervine ego-ul, masca. N-aș vrea să zăbovesc mai mult pe acolo...

Am modificat pe text, observațiile tale.

Mulțumesc frumos pentru intervenție!

Spor la scris!

Corina Militaru a spus :

 Interesantă ideea! Cartierul nebunilor, un simbol al separării. Între lumea lor și lumea noastră este o prăpastie de netrecut. Pentru că așa vor ei, pentru că lor nu le pasă. Și în lumea noastră nu contează cine ești, ce poți, cât poți, sansele sunt zero. :(

Am citit cu deosebită plăcere! :)

(câteva cârcoteli inofensive :) : cu conducerea, intrăim, îneca cu, cu cafeaua-n față)

Drag!