CAPITOLUL 6 "Crucea mamii ei de viata" - "Un suflet, doua imnuri"

CAPITOLUL 6

 

„Crucea mamii ei de viață!”

 

 

            - Sunteţi gata? Totul e pregătit? În scurt timp mergem să ne primim misiunile. Hei, Dickinson, câţi ai de gând să găureşti azi în ţeastă? 

Americanul îmi zâmbeşte. Ştie că glumesc. Iar eu ştiu că nu va trage în nimeni fără a fi obligat să o facă. Nu este un ucigaş. E doar un soldat. Şi încă unul de elită!     

-  Pe Alin l-ai văzut, e gata?, îl întreb pe Da Vinci.

- Am impresia că la el lucrurile sunt ceva mai complicate. De data asta căpitanul l-a chemat în adăpostul lui. Pentru prima oară se întâmplă asta, niciodată nu a transmis personal un ordin de luptă unui şef de echipă. Ştii doar că ordinele ni le dădeau şefii de secţiuni. Probabil că îl trimite într-un loc deosebit, poate cu o altă misiune cu un grad de risc mai ridicat. Dumnezeu ştie, lasă că vine el şi ne spune dacă nu este cumva secretă misiunea lui.

Cine ştie ce va avea Alin de făcut cu echipa lui... Dar de ce nu este şi şeful de secţiune cu el, sau şeful de grup, asta nu mi-e clar. În fine, vorba lui Oancea, ne va spune el după ce iese de la căpitan! Până atunci trebuie să trec în revistă echipamentul colectiv - nu vreau să uit nimic din ce s-ar putea să am nevoie în misiune. Cel individual nu mă interesează, sunt profesionişti băieţii, fiecare ştie de ce are sau nu are nevoie în misiune. Totul e aranjat ca la carte, atât Oancea cât şi Dickinson sunt foarte responsabili și meticuloşi. Există aparatură de observare, atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. Echipamentul radio este complet. Muniţia de semnalizare. Grenadele. Patru de fiecare... sunt de-ajuns oare? Tot timpul îmi pun întrebarea asta, deşi de foarte puține ori am fost în situaţia de a le utiliza. Muniţia de război - aranjată pe calibre şi categorii. Inutil acest control, eram convins de asta. Dar vroiam să am deplina siguranță asupra pregătirii complete a misiunii și mai ales să nu dau răgaz gândurilor să mă alerge prin te miri ce cotloane... Nu pot încă să mă conectez la tensiunea specifică unei plecări în misiune. Ce Dumnezeu,  moşule, ai îmbătrânit sau eşti atât de scârbit încât până şi asta te lasă indiferent?!

- Moşule, vine Alin. Cred că „e groasă” judecând după faţa lui, zice Oancea trezindu-mă la realitate.

Privesc spre adăpostul comandamentului şi mă cutremur. Alin nu mai este cel pe care îl cunoşteam. Se apropie aproape clătinându-se de parcă este o fantomă. Ce misiune i-o fi dat căpitanul de-a ajuns în halul ăsta, că eu niciodată nu îl văzusem aşa?! Nici vorbă să mai semene cu cel de-acum o jumătate de oră și pe care îl ştiam de atâta vreme! Pare o umbră care nu vine direct spre noi, ci merge țintă spre echipa lui. Le vorbeşte cu calm. Inspectează echipamentul. Bineînţeles că, asemeni mie, constată că o face inutil. Doar pentru a mai toarce fire din caierul timpului rămas până la plecare... Ceva mi se pare suspect în comportamentul lui, de data asta sigur mai este şi altceva, o demonstrează efortul vizibil de a ne evita. Și se fereşte să privească în direcţia noastră, e conştient că și eu şi Oancea îl monitorizăm și ne ocolește privirile. Să mergem la el nu cred că-i bine... Ne va căuta el atunci când se liniștește, dacă are ceva pe suflet și va veni el singur la noi.

- Oancea, hai în adăpost! Mai avem juma’ de oră. Hai să bem un whisky înainte. Şi o cafeluţă. Ce zici? Lasă-l pe Alin, va veni şi el cât de curând aici. Probabil că a primit o misiune deosebită, cu un grad mai mare de risc pentru echipa pe care o conduce. Poate de aceea le vorbea atât de calm subordonaţilor săi, de obicei este un pic mai entuziast... Hai, scoate şi tu  sticloanţa aia de „cocârţ” pe care ai ascuns-o în raniță! Îl iau pe Oancea de acolo şi intrăm în adăpost.

Dar sunt cu ochii pe Alin. El nu ne mai vede. S-a retras deoparte, pe nişte saci de nisip şi îşi ţine capul în palme. După nici zece minute intră la noi în adăpost. Pare un pic mai liniştit, dar cu ochii lipsiți de expresie și-atât de goi... Nu zicem niciunul nimic, nimeni nu are curajul să deschidă discuţia. Da Vinci îi întinde o cană cu whisky. O bea pe nerăsuflate şi mai cere una. De data asta soarbe licoarea cu înghiţituri mici, parcă încercând să se adune ca să ne spună ceva...

- M-a chemat „papa” Pierrot la el acum juma’ de oră... Tata a murit ieri. Azi noapte au primit telegrama, în Franţa... i-au anunţat prin radio pe cei de aici acum trei sferturi de oră. O să merg însă în misiune cu voi. Eu m-am cerut, căpitanul a vrut să mă lase aici...

- Crucea mamii ei de viaţă! 

A fost tot ce-a mai putut spune Oancea în asemenea momente. Eu am amuțit privind inert ochii-aceia mari și albaștri altădată, ai lui Alin, ce-mi par acum un imens ocean de uscăciune în străfundurile căruia se-ascunde nesfârșirea durerii. Din păcate, cunosc mult prea bine sentimentul acela de secătuire și goliciune sufletească. Chiar dacă fusesem doar un copil când mama a plecat... „Hai copile, plângi! Eliberează răul din suflet!”, încerc să-i spun dar vocea nu mă ascultă neraspunzând defel la stimuli.  Îl strâng în braţe simțindu-l încordat ca un arc. Alin este acum ca o bombă cu întârzietor, gata-gata să explodeze. Numai că nu se ştie când. Oancea amuțise dar se apropie și ne cuprinde pe amândoi cu braţele lui lungi. Nu-și mai poate ascunde trăirile și lacrimile-i curg nestăvilite pe obraji. „Nu pot crede... Oancea plânge?”  Rămân mut în continuare, la fel ca ei și rămânem așa cufundați în tăcere o bună bucată de timp. Îl simt pe Alin tremurând şi deodată destinzându-se din încordare. Gata... criza a trecut, îşi va reveni! Spiritul lui de luptător a învins din nou în lupta să permanentă cu viața și capriciile ei. Şi a trecut şi peste asta. Mândru şi demn. Fără lacrimi. Ca un adevărat bărbat. Atunci îmi revin în minte vorbele mamei... „Bărbaţii nu plâng niciodată!” Mă uit spre Aurel Oancea și poate-l invidiez... Se descărcase trădându-și fără să vrea sensibilitatea. Of, Doamne, cât aş vrea să pot plânge și eu în aceste clipe...!

 

      Misiunea pentru care eram pregătiți nu părea a fi una deosebită, doar una de recunoaştere obişnuită, ca atâtea altele de care avuseserăm parte în ţara asta africană uitată de Dumnezeu. Cu o noapte înainte, când fusesem în serviciul de gardă, un grup masiv de rebeli invadase un sătuc ivoirian. Probabil pentru a se aproviziona cu alimente. Elicopterele franceze de recunoaştere survolaseră zona în această dimineaţă, devreme, reperând focuri de armă în raionul respectiv. S-a efectuat cercetarea aeriană semnalându-se imediat existenţa unui conflict în apropierea bazei militare franceze. Și cum satul cu pricina intra în zona noastră de responsabilitate, sarcina companiei din care facem parte era de recunoaştere a raionului respectiv, în scopul identificării potențialilor supravieţuitori sau a unor indicii ce ne-ar putea orienta cercetările spre tabăra rebelă, de altfel bine ascunsă în jungla asta oribilă. În acest sens se stabiliseră trei grupuri de recunoaştere, fiecare fiind compus din două echipe a câte patru legionari. Trăgătorii de elită nu îşi luau cu ei PGM-ul de 12,7 - fiind mult prea greu pentru o misiune de asemenea specific. Erau dotaţi cu FRF 2, mult mai uşoară şi mai manevrabilă. Sperăm să nu fie nevoie să facem uz de arme. Sperăm să mergem doar să la o constatare obișnuită a ceea ce semnalaseră elicopterele ALAT (Aviation Légère  de l’Armée de Terre). Şi să mai salvăm ceva – asta doar dacă mai avem ce... Intuiesc oarecum că va fi ca şi până acum: mergem, vedem, fotografiem şi ne cărăbănim de acolo cât putem mai repede. O secţiune de infanterie motorizată urma să ne asigure deplasarea către raionul de acţiune, dar şi să sprijine nu doar executarea misiunii propriu-zise de cercetare, ci şi retragerea elementelor de recunoaştere. Iar în situaţia fericită de a mai găsi supravieţuitori, să asigure transportul acestora către amplasamentul companiei urmând ca mai târziu să fie mutaţi într-o regiune sigură aflată sub controlul armatei franceze. Şeful grupului meu este sergentul Rabefaniraka, un malgaş. Se pare că Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi l-a făcut pe căpitan să-l ţină pe Becers în bază...

Eu sunt şeful echipei 300, aşa că nu voi fi dotat cu mitralieră. Alin este şeful lui 600, având în dotare şi mitralieră Minimi. Ca să mă fac mai bine înțeles, un grup de luptă este constituit în majoritatea cazurilor din două echipe: echipa 300 şi echipa 600. Aceste denumiri, 300 şi 600, reprezintă în realitate distanţa de tragere directă a armamentului din dotarea echipei. Cu alte cuvinte, în cadrul echipei 300 nu se vor găsi decât categorii de armament ce execută tir până la 300 metri -  AT4, Famas, MP5 etc. Mitralierele Minimi sau AN F1 vor fi tot timpul în dotarea echipei 600. O formulă de organizare simplă şi eficace. Trăgătorii de precizie sau de elită au un statut aparte fiind independenţi, ori putând încadra oricare din echipe. Sau niciuna.

Ne îmbarcăm în VAB-urile ce urmau să ne transporte către zona unde a avut loc atacul rebelilor. Nu era mare distanţă până acolo, în jur de douăzeci de kilometri. Tocmai asta creștea îngrijorarea în rândul autorităţilor militare franceze: rebelii loveau deja prea aproape, din ce în ce mai aproape. Prindeau curaj pe zi ce trece ținând cont probabil de atitudinea pasivă a armatei franceze. Tind să cred că deja gândeau că atâta vreme cât nu vor ataca direct o bază militară franceză ci doar obiective civile, armata nu va interveni. Poate că au dreptate, din câte am văzut și trăit până acum, pentru că deşi se constituie în forţă de impunere a păcii, Franţa nu a făcut încă nimic serios în acest sens, mulţumindu-se doar să se ţină deoparte şi să observe derularea acestor masacre ce se ţin lanţ. Poate că este și asta o strategie, sau poate că francezii aşteaptă să strângă suficiente dovezi pentru a justifica pe deplin, în faţa forurilor internaţionale, intervenţia sa în Cote d’Ivoire. În fine, sunt lucruri care nu mă privesc atât de mult şi care oricum nu îmbunătăţesc cu nimic situaţia, nici a noastră şi nici a bieţilor civili ivoirieni ce pier ca muştele. Tot ceea ce mă interesează în acest moment este să îmi duc la bun sfârșit misiunea, cum mă pricep mai bine, şi să revenim cu toții teferi în bază.

 

           

Al patrulea membru al echipei este „ursul” de Filonenko. E un băiat de toată isprava şi am mare încredere în el. Din cele ce-i mai scapă câteodată, în special atunci când este ameţit de băutură, se subînțelege că episodul „Cecenia” nu i-a fost deloc străin... Şi ceva din lăuntrul meu îmi șoptește că războiul fraternicid de acolo a lăsat urme în sufletul acestui rus uriaş, dar blând şi generos. 

Însă ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este starea lui Alin. Şocul suferit a fost groaznic, în plus nu va putea participa la funeraliile tatălui său. Poate era mai înțelept să fi rămas în bază, dar el însuşi a insistat reușind să-l convingă pe căpitan să-l lase să participe la această misiune. În definitiv căpitanului îi pasă la douăzeci de metri în faţă de problemele fiecăruia, pentru el doar cariera contează profitând din plin de prestația legionarilor! Cu siguranță, starea de tensiune a lui Alin cumulată cu hotărârea lui nemijlocită de a merge în misiune i-au creat căpitanului premizele potențialului avantaj de care ar putea beneficia ca urmare a acestei situaţii. Mă întreb cum aș fi procedat eu, dar sunt convins că impulsul de moment ar fi fost interzicerea participării lui Alin la misiune, ca să aibă cel puţin 24 de ore libertatea de a-și plânge tatăl în liniște. Poate că n-ar fi fost cea mai bună soluție, poate că Pierrot are dreptate, dar măcar sufleteşte aş fi fost împăcat. Măcar atât ar fi trebuit să facă şi francezul ăsta cu aere de general de armată!

            Nici Oancea nu pare a fi pe deplin în apele lui. Încă sunt sub impactul sensibilității manifestate surprinzător acum câteva zeci de minute. Nu-mi închipuiam că-l voi vedea vreodată plângând pe vlăjganul ăsta. Cât de bine probează falsa-mi percepție asupra lui axioma conform căreia aparențele aproape întotdeauna înșală! Mi-l imaginasem pe Oancea în stare să râdă tot timpul, indiferent de natura sau gravitatea problemelor cu care s-ar confrunta, până la a ajunge chiar și morţii să-i râdă în bot atunci când o vede. Ciudată mai e viaţa uneori...

Sunt tulburat, stau cu ochii închişi și nu prea am chef de discuţii. O stare un pic confuză a pus stăpânire pe mine și mi-e ciudă că n-am tăria s-o iau de gât și să dau cu ea de pământ. Îmi scapă câteva priviri furișate spre băieţii din grup. Echipa mea este în partea stângă, iar în dreapta e cea a lui Alin. Îl văd pe sergent în faţă, în turela mitralierei. Nu e numai starea mea, se pare, s-a strecurat, nebuna, ca o hoață în sufletul și cugetul fiecăruia dintre noi, dar nimeni nu vrea să recunoască. Tăcerea și privirile ne demască însă fără să trebuiască să scoatem vreun cuvânt. La ce se gândesc ei, oare?...

Alin pare că priveşte prin hubloul din faţa lui. Dar n-am certitudinea că vede sau nu ceva, sau e doar o iluzie creată anume pentru a-și masca frământările... Ochii îi sunt aţintiţi undeva spre afară, dar sunt goi, fără niciun conţinut. Ce dimensiune poate atinge suferința băiatului ăstuia acum, numai Dumnezeu știe... E aproape de nerecunoscut, i s-au pronunțat adânciturile de sub ochii aceia frumoși și atât de albaştri, părând acum niște șanturi vineții prin care curge în valuri molcome durerea. Nici un mușchi nu i se mișcă pe față, pare o stană de piatră în care și-a încercat tăișul cea mai năstrușnică daltă: viața însăși! Cât de crunt poate suferi un om de-a lungul existenței și de câtă măiestrie interioară are nevoie pentru a-și păstra durerea numai pentru sine și mai ales, pentru a nu-și plânge de milă!... Tărie de caracter, stăpânire de sine și demnitate. Alin dovedea prin atitudine că le deține pe toate trei. Și o făcea impecabil...

Toți suntem alături de Alin, durerea lui nu se poate să n-o împărtășești oricât de tare ai fi. Toți ducem cu noi un bagaj de amintiri triste care ne răvășesc înfigându-se în noi ca niște vârfuri aprige de spini răsucite în răni ce poate crezuserăm că odată se vor vindeca. Mă uit la Oancea, pare absent. Ce-o fi în sufletul lui, pe unde-i rătăcesc oare gândurile? La suferinţa lui Alin? La părinţii lui care s-au despărţit acum un an după mai bine de douăzeci de ani de căsnicie? La misiunea pe care urmează s-o îndeplinim? Parcă a îmbătrânit cu zece ani, atât de mult s-a schimbat în ultimele ore ale acestei dimineți. Sufletul lui de artist și-a revendicat pentru moment dreptul la sensibilitatea pe care degeaba încearcă s-o mascheze în prezența noastră; dar în același timp este puternic zguduit de realitatea crudă cu care ne confruntăm zi de zi, clipă de clipă. Și acum influența este vizibilă, o influență care-l poate transforma pe Da Vinci al nostru dintr-un visător incurabil ce-ți vorbește-n versuri despre viață într-o stâncă de neatins, călită în toate furtunile de gânduri și fapte care s-au răzbunat, cotropind-o.

Le studiez zbuciumul în tăcere și mă simt al naibii de vinovat... Vinovat pentru că nu pot face nimic pentru a le alunga sau măcar minimiza suferinţa... Vinovat pentru că sunt un simplu om, un muritor de rând fără puteri vindicative, fără să pot mișca un deget atunci cînd cei pe care-i am aproape și îi iubesc ar avea atâta nevoie să le alin durerile, mai ales pe cele sufletești. Ce-aș putea face, când de de preferat ca durerea lor să fie doar a mea dorindu-mi cu ardoare să le smulg nefericirea și s-o zdrobesc în pumnii mei oțeliți în lupta cu viața?! De atât de puţină fericire am avut parte de-a lungul vremii încât niciodată n-a fost timp să mă obişnuiesc cu ea. Și de fiecare dată mi-a scăpat printre degete reducându-mi existența la mai multe suferinţe fizice, deziluzii și frustrări.

Dar ce vorbesc, oare mai știu eu cum arată fericirea când habar n-am dacă am fost vreodată fericit?

 

 

 

 

Vizualizări: 204

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mărturisesc că n-am avut răbdare să trec în revistă armamentul dar m-a impresionat drama lui Alin.

De ce societatea e atât de restrictivă? Când oare ne vom trezi?  „Hai copile, plângi! Eliberează răul din suflet!”- de ce n-ai spus? Ai gândit-o dar ai urmat restricțiile societății, în acest caz  o matriță pe care n-o dorești și nici nu ești de acord. Inculții nu înțeleg că libertatea e o libertate a exprimării responsabile! Așa au apărut matrițele și doar cultura ar putea să ne redea ceea ce-am îngrădit, generație după generație, libertatea.  Un bărbat are libertatea să plângă! și repet: Un bărbat are libertatea să plângă! Cine-mi dă mie dreptul să-l judec sau să-i iau libertatea eliberării răului? Nu sunt de acord ca femeia sau bărbatul să-și plângă de milă, aceia sunt oameni de plâns - părerea mea.  



DARIUS DECEBAL a spus :

:) orgoliu de barbat - prost inteles la vremea respectiva... sau orgoliu de barbat prost, cum doriti... totuna e... dar, repet - la vremea respectiva :)



Mihaela Suciu a spus :

De ce societatea e atât de restrictivă? Când oare ne vom trezi?  „Hai copile, plângi! Eliberează răul din suflet!”- de ce n-ai spus? Ai gândit-o dar ai urmat restricțiile societății, în acest caz  o matriță pe care n-o dorești și nici nu ești de acord. Inculții nu înțeleg că libertatea e o libertate a exprimării responsabile! Așa au apărut matrițele și doar cultura ar putea să ne redea ceea ce-am îngrădit, generație după generație, libertatea.  Un bărbat are libertatea să plângă! și repet: Un bărbat are libertatea să plângă! Cine-mi dă mie dreptul să-l judec sau să-i iau libertatea eliberării răului? Nu sunt de acord ca femeia sau bărbatul să-și plângă de milă, aceia sunt oameni de plâns - părerea mea.  

Of! Orgoliul... Bine că acum ai ochii deschiși! Căprui, nu? :)

Mihaela Suciu a spus :


DARIUS DECEBAL a spus :

:) orgoliu de barbat - prost inteles la vremea respectiva... sau orgoliu de barbat prost, cum doriti... totuna e... dar, repet - la vremea respectiva :)



Mihaela Suciu a spus :

De ce societatea e atât de restrictivă? Când oare ne vom trezi?  „Hai copile, plângi! Eliberează răul din suflet!”- de ce n-ai spus? Ai gândit-o dar ai urmat restricțiile societății, în acest caz  o matriță pe care n-o dorești și nici nu ești de acord. Inculții nu înțeleg că libertatea e o libertate a exprimării responsabile! Așa au apărut matrițele și doar cultura ar putea să ne redea ceea ce-am îngrădit, generație după generație, libertatea.  Un bărbat are libertatea să plângă! și repet: Un bărbat are libertatea să plângă! Cine-mi dă mie dreptul să-l judec sau să-i iau libertatea eliberării răului? Nu sunt de acord ca femeia sau bărbatul să-și plângă de milă, aceia sunt oameni de plâns - părerea mea.  

când de de preferat

despre drame şi cum sunt ele înfruntate într-o asemenea situaţie, precum şi despre capacitatea umană de a reacţiona în interiorul unui grup: bucuriile sau necazurile unuia, devin ale tuturor. întâlnim din nou sensibilitatea autorului şi spiritul său de sacrificiu prin exprimarea dorinţei de a lua asupra sa toate durerile şi suferinţele celor apropriaţi

am întâlnit pasaje sau exprimări foarte frumoase

detaliile tehnice sunt foarte bune, e bine că sunt prezente într-o asemenea lucrare este chiar important

textului îi lipsesc descrierile, am vrut să spun încă de la primul capitol. sunt câteva descrieri în capitolele dedicate amintirilor, dar de când se trece la Legiune, nu! ori ele sunt foarte importante pentru că au darul de a teleporta cititorul la faţa locului. se vede că materialul este bogat şi inspiraţia a fost bună, dar cititorul vrea să vadă ce vedeţi şi dv. eu, mai ales, citesc foarte mult în imagini, probabil de aceea simt aceste lipsuri, dar lăsându-mă pe mine, este important pentru imaginea de ansamblu să vedem deşertul cum este, de ex. eu sunt curioasă - dacă este vorba de un deşert, parcă aşa văzusem într-un film despre Legiune :) şi am înţeles din primul capitol, adăpostul pe care îl menţionaţi de câteva ori în acest fragment, sau unitatea în care sunteţi, etc. nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 34 minute în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 43 minute în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 47 minute în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 49 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor