CAPITOLUL 12 - „Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu!” - Un suflet, doua imnuri

   CAPITOLUL 12

 

„Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu!”

 

Stop! Un scâncet de copil... aici? Cu neputinţă!

Şi totuşi, nu mă înșală auzul, simt cum vântul mi-aduce pe aripile sale un gângurit de nou-născut care-mi răscolește ființa. Nu se poate să fie doar foşnetul junglei, și nici tânguirea vreunui animal rănit nu poate fi! Doamne, ce-i cu mine? Nu mi s-a întâmplat să mă-nșel când a fost vorba de simțuri, la urma urmei... să fie doar vântul? În faţa ochilor mi se derulează frânturi de viaţă asemenea unor secvenţe desprinse dintr-un film vechi ce rulează pe un ecran de cinema. Am senzația că îmi explodează creierul de atâta concentrare în încercarea de a pune cap la cap crâmpeie din acest aflux de amintiri deșirate, de voci străine dar şi cunoscute, de strigăte, vaiete şi gemete ascunse în negura minţii, de acele scânteieri - ca niște săgeţi de lumină orbitoare - care îmi perforează retina şi se înfig dureros până în străfundul ochilor…

- Moşule, moșuleee…!

E Oancea! Vocea lui îmi sfredeleşte creierul, mă doare tot corpul auzindu-l cum mă strigă în disperare. Încerc să-i răspund, dar mi-s buzele încleștate. Reuşesc totuşi să şoptesc:

- Ţine copilul!

 

După care... întuneric! Un întuneric dens în care mă afund și mă zbat încercând să decodific succesiunea de imagini pe fondul sonor al vocilor care nu-mi dau deloc pace.

Şi iarăşi lumină - scântei, fulgere orbitoare, toate într-un amestec dureros de clişee, strigăte şi cadenţe de pas alergător. Zgomotul motoarelor unui avion care îşi ia zborul spre înălțimi desprinzându-se în forță de la sol pune capăt acestei torturi mentale. Al câtelea o fi pe ziua de azi? Se zboară, nu glumă!

Şi iar întuneric...

- Domnule colonel, sunt medicul principal Poutout, şeful serviciului de terapie intensivă. Soldatul din faţa dumneavoastră, cel despre care vă vorbeam deunăzi, a fost internat în această secţie acum două zile. În ziua internării de urgenţă acuza grave simptome de şoc, paralizie și hipotensiune, delir... intrând progresiv în comă.

Ah, vocea asta! Iarăşi această voce, mereu aceleaşi voci. Un amestec ciudat de sunete dintre care se distinge una aparte, una caldă, blândă, ca cea a mamei, vocea pe care auzind-o parcă îți oblojeşte durerea.

- Stai liniştit, caporale. Vei fi bine. Îţi promit eu...

- …prin grija personalului medical din GMC (grup medical chirurgical) i-au fost făcute imediat infiltraţii cu FAV Afrique de jur-împrejurul rănii, o a doua injecţie, intramusculară, cu acelaşi vaccin, după aproximativ zece minute... aud, ca de departe, aceeaşi voce monotonă care mă scoate din sărite. Aş vrea să-i spun vreo două vocii ăsteia, dar nu reuşesc să-mi dau seama nici dacă mai am buze sau nu. Oi mai fi având? Nu simt nimic, decât durerea asta surdă din picior care mă înnebuneşte, puţin câte puţin. Când deschid ochii nu văd decât întuneric, lumină… şi iar întuneric şi lumină…

 

Scâncet de copil...

Ziua asta a fost zguduitoare pentru toți cei care-am lăsat fricile deoparte luându-ne la trântă cu moartea în fața dorinței de a trăi; și cu toate că sunt cumplit de obosit după întâmplările şi groaza trăite alături de camarazii legionari decid să fac totuşi un ultim tur al taberei. Musai să mă asigur că totul este în regulă şi că santinelele sunt în stare de veghe la posturile încredinţate. O adiere blândă mă-nvăluie ușor mângâindu-mi faţa şi disting, de această dată foarte clar, plânsetul unui bebeluş. Undeva, acolo în junglă, în noapte... Da, nu e loc de tăgadă. Este chiar un scâncet de copil.

Îmi ascut simţurile şi pornesc cu atenție sporită spre necunoscutul ce mă atrage ca un magnet.  De acolo, din întuneric, un copil mă cheamă. Mă concentrez cât îmi stă în putință să identific locul din care vin sunetele. Nu mai aud nimic. Mă opresc şi aştept...

Din nou amestecul acela ciudat de scântei, fulgere spintecând întunericul cu care lupt, voci, urlete, scâncete…

- Moşule, moșuleee! Căpitane, ce e cu tine?

- Ţine copilul, Oanceo!

 

Conștientizez că mă zbat oarecum între vis și realitate oscilând dintr-o stare în alta într-o confuzie totală. Încerc să înnod frânturile care par a proveni din lumi diferite și să creez o legătură între ele. Pare un puzzle din care lipsesc piese – secvențe care-mi scapă: un amestec dureros de zgomote, voci, imagini, scântei, suferinţă, întuneric, scâncete care se învârt în străfundurile creierului, un puzzle dezordonat pe care nici nu ştii de unde să-ncepi a-l construi, darămite cum să-l continui...

 

- Ţine copilul, Oanceo !

 

Aceeaşi voce insipidă îmi tulbură gândurile cu instrucțiunile pe care le dă cu precizie din timp în timp scoțându-mă din sărite:

- Continuaţi cu oxigenoterapia, reduceţi debitul de oxigen la zece litri pe minut. În cazul în care va prezenta în continuare dureri puternice continuaţi tratamentul analgezic cu morfină subcutanată. Se impune a se supraveghea cu atenţie buna activitate a rinichilor, o insuficiență renală apărută în această situaţie ne va obliga să procedăm la hemodializă, deşi tare mi-aş dori să nu fie cazul. A suferit destul, bietul de el!...

- Am înţeles, domnule doctor, răspunde vocea aceea blândă, ca vocea mamei și care îmi aduce o liniște neînțeleasă...

Simt o uşoară pişcătură în umăr, ca şi când un ţânţar şi-ar fi încercat norocul pe pielea mea. O căldură plăcută mă învăluie. O stare de bine pe care nu reuşesc să mi-o explic îmi cuprinde trupul şi mintea. De fapt este atât de bine încât nici nu vreau să mă întreb de ce.

 

Flori peste tot. Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să fie lacrimile Lui? Câtă linişte...! Cât e de bine! Și cât este de frumos...!

- Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!

Raluca, fetiţa mea, îmi zâmbeşte cu surâsul gingaș al miilor de flori care mă înconjoară! Îi zâmbesc şi eu.

Ce parfum! Și câtă frumuseţe!

 

Deodată simt cum cineva îmi atinge fața şi îmi fixează un dispozitiv sub bărbie. Un aer rece, proaspăt, parfumat îmi inundă nările.

- Domnule doctor, i-am administrat o seringă de morfină şi l-am pus sub oxigen. Continuăm să-i monitorizăm funcţiile renale.

Apoi, pauză...

Şi nu mai aud nimic...

- Căpitane! Scoală, taicule! Hai, mă, moşule, las-o naibii...! Păi ce vrei să faci, să ne laşi singuri?

Alin? Visez! Alin?

Deschid cu greu ochii. Cât era de frumos acolo unde eram! Sau încă sunt? Să fie oare acesta paradisul? Mai mult ca sigur! Înseamnă că şi eu am murit. Pentru că, aplecat deasupra mea îl zăresc pe el, cu ochii în lacrimi. Şi nu mă înşel, el este, e chiar Alin!

- Aline…

- Uraa! Aşa, moşule! Aşa, tăicuțule! Mă recunoşti! Major, major... veniţi imediat! S-a trezit, e conştient. Veniţi!

- Bună dimineaţa, caporale Gorun!

Ochii aceia verzi-albaştri sau albaştri verzi... Unde, oare, i-am mai văzut? Părul acela blond, vocea aceea duioasă pe care o auzeam mereu...

- Îţi aminteşti de mine. Sunt Ysabelle, îţi spune ceva numele meu? Sigur mă ţii minte..!

E prea mult. Mult prea mult pentru a mai putea înţelege ceva! Mintea mea obosită cred că îmi joacă feste, pe undeva trebuie să fie un scurtcircuit. Sau poate că aşa o fi în paradis...?

Mă încăpățânez și iau hotărârea să nu răspund. Închid ochii şi încerc să evadez din cumplita brambureală psihică în mrejelecăreia sunt prins, deşi mă simt extrem de bine cu Alin şi cu această Ysabelle lângă mine. Pentru că Alin e prietenul meu, iar ea e vocea...

- Hai să-l lăsăm să se odihnească, are mare nevoie de asta, cu atât mai mult acum când și-a revenit! Treci iarăşi pe aici după-amiază. Şi ia-l şi pe prietenul tău, lunganul acela. Faptul că veţi fi amândoi, sigur îi va face bine. Îi administrez imediat un somnifer. Dormi în pace, caporale...

Mă forţez să ţin ochii închişi. Ce naiba, eu nu reuşesc să mai înţeleg ceva, adică pur și simplu nu înțeleg nimic. Linişte. Îmi dau seama că nu mai este nimeni lângă mine, probabil că au plecat cu toţii. Oare unde mă aflu? Şi mai ales, ce se întâmplă cu mine?

Din nou, revine parcă de undeva de departe un zgomot inconfundabil, de avion. E zgomotul produs atunci când se pregătește de aterizare, cunosc bine huruitul motoarelor atunci când avionul este pe panta descendentă şi când pilotul îi „dă un pic de gaz” pentru a-l putea menţine cu „nasul” pe sus. Și parcă vocea aia blândă zisese ceva de un somnifer... Curios, mie chiar nu mi-e somn. Am impresia că în creierul meu zbuciumat începe să-şi facă loc încet, încet, lumina. Parcă nu mai este atât de tulbure. Se limpezesc frânturile de imagini, nu mai dor scânteile din ochi. Răscolesc cu răbdare printre piesele nenorocitului de puzzle, dar este atâta învălmăşeală... Deşi acum le disting mult mai clar, încă nu reuşesc să le pun cap la cap. Îmi forţez mintea până la durere. Trebuie să reuşesc! Scotocesc prin toate cotloanele minții prin neguri de timp din cele mai îndepărtate şi reuşesc să rememorez fragmente de amintiri. Tot nu se potrivesc! Şi îmi este atât de somn dintr-odată...

 

Uff, ce bine că nu am uitat să-mi iau lampa frontală cu mine! Dar din precauție ar trebui să nu o aprind încă, mai bine continui deplasarea pe întuneric. Cine ştie cine sau ce mă aşteaptă acolo, în noapte, în junglă. Mă voi lasă ghidat doar de simțuri și voi ține seama de direcția din care se aud zgomotele.

Iată-mă ajuns la liziera pădurii. De-acolo vine zgomotul, din acea direcţie. Sunt sigur acum, e chiar un scâncet de copil. Dar ce caută acolo? Şi mai ales, cum Dumnezeu de nu l-am găsit astăzi? Cum am putut trece pe lângă el?

Dar dacă este o capcană?Mintea mea se luptă cu supoziții de tot felul în încercarea de a desluși misterul sunetelor care nu-i dau pace.

Ah, n-am luat arma cu mine! Mă pipăi pe șoldul drept şi răsuflu uşurat. Maceta este acolo, la locul ei, în teacă. O scot cu grijă ferind-o de lumina lunii. Nu îmi este frică. Iar cuțitoiul ăsta îmi va fi de folos pentru a-mi croi cale în cazul în care vegetaţia se îndeseşte. Înaintez cu grijă printre frunzele de palmieri ţepoşi. Cât pot să urăsc ţepii aceia nenorociți care odată intraţi în carne se rup în bucăţele mici dându-ți reale bătăi de cap să-i recuperezi de-acolo!

Să fi tot  făcut vreo patru-cinci sute de metri... Iarăşi n-am fost atent la proceduri. Am plecat și fără armă, iar acum realizez că nici nnu mi-am anunţat plecarea în raidul prin obiectiv. Îmbătrâneşti, moşule! Ar fi cazul să te gândeşti mai mult la pensie...

Scâncetul se aude din ce în ce mai aproape. Vine de acolo, din faţă, e clar acum. La aproximativ zece metri înainte, o umbră mare, lată îmi confirmă faptul că mă aflu aproape de un copac-catedrală. Aprind lampa frontală. Da, nu m-am înşelat. La poalele acelui arbore imens zăresc bebeluşul. De fapt, nu-l văd pe el ci bucăţile de cârpă în care este înfăşurat. Mă aplec şi-l iau în braţe cu atenţie.

O durere ascuţită în tibia piciorului stâng mă face să scot un ţipăt de durere. În ce Dumnezeu am reuşit să mă înţep? Privesc în jos şi încremenesc. La nici o jumătate de metru, înălţat pe coadă, un Naja în poziţie de atac. Acum înţeleg. El m-a muşcat de picior - de aici acea durere insuportabilă, ca şi cum mi-ar fi bătut cineva un cui în tibie. Un şarpe Naja, moşule, poţi spune orice dar numai norocos nu ai fost astăzi!

Îl aud pe Oancea strigându-mă. Sigur i-a ajuns la urechi ţipătul meu de durere de mai devreme. Nu răspund. Ţin bine copilul cu mâna stângă, în dreapta ţin maceta şi aştept. Mă pregătesc. Ştiu că va ataca din nou. Orice mişcare bruscă şi cea mai mică neatenţie din partea mea îmi vor fi fatale.

Bebeluşul se zbate dintr-odată. Văd şarpele ţâşnind spre mine și dintr-o mişcare scurtă și rapidă îl retez în două.

- Oancea! Aici, aici! Sunt eu, Gorun! Oancea...

Încep să tremur din toate încheieturile. Ştiu ce mă aşteaptă. Iadul...

Îl aud pe Oancea fugind înspre mine prin pădure.

- Aici, copile! Sunt aici...

Aşez copilul cu grijă pe pământ. Trebuie să fac ceva, să întârzii efectul veninului. Scot cureaua de la pantaloni şi improvizez din ea un garou pe care îl plasez între locul mușcăturii şi genunchi. Nu e mare lucru, dar e mai bine decât nimic. Iau copilul în braţe. Nu mă mai pot ţine pe picioare aşa că mă așez în genunchi.

 - Aici, Oancea!

- Moşule, moșulee! Căpitane, ce e cu tine?

- Ţine copilul, Oanceo!

 

Măi, ce mai zboară ăştia! Aud cum decolează un alt avion. Deschid ochii cu grijă şi teamă știind ce-am pățit ultima oară, dar lumina nu îmi mai face rău. Privesc în jur și acum înţeleg totul... Sunt într-un spital. Sunt liniştit. Şi mi-e somn...

 

Flori peste tot! Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să fie lacrimile Lui? Cât e de linişte! Cât e de bine! Și cât este de frumos!

- Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!

Raluca, fetiţa mea, îmi zâmbeşte cu surâsul gingaș al miilor de flori care mă înconjoară! Îi zâmbesc şi eu…

Ce parfum! Și câtă frumuseţe!

Pun un genunchi pe pământ, îi cuprind mânuţa fragedă, i-o sărut şi o privesc în ochii mari-căprui, ochii mei...

- Cavalerul tău iubit te invită la un vals, prinţesă mică! Ce spui de Chopin, Valsul Primăverii?

Carmen ne priveşte pe amândoi cu ochii strălucind de bucurie. Ştie că până acum nu există un alt cavaler, mai cavaler decât mine pentru fetiţa noastră.

- Nu încă, îmi spun zâmbind, vom vedea peste zece ani...

Dansăm printre flori. Printre miile de flori. Și e o muzică dumnezeiască...

Doamne, cât vă pot iubi pe amândouă!

Se aud paşi pe culoar. Iarăşi voci, dar de data aceasta atât de cunoscute... Încerc să mă mișc, să mă ridic dar îmi dau seama că nu merge. Am mâinile şi picioarele legate de patul de spital. Râd în sinea mea: „Ăstora le-a fost frică de mine şi mort, darămite de-aș fi fost viu?”

În stânga şi în dreapta patului, aparate medicale, echipamente, tuburi, perfuzii. M-au înţepat, nu glumă! Dinspre culoar, o voce cunoscută şi dragă îmi mângâie auzul...

- Bine ai revenit printre noi, caporal!, îmi surâde frumoasa infirmieră. Era şi timpul. Sunt câteva persoane afară care îşi doresc tare mult să te vadă. Şi să te strângă în braţe.

- Merci! Ysabelle... nu?

- Da, zâmbeşte infirmiera. Cred că de astea nu mai este nevoie de acum înainte, spune ea eliberându-mi legăturile de la glezne şi încheieturile mâinilor. Mai mult decât atât, nu e frumos să primeşti vizite legat de mâini şi de picioare, ce spui? Am dreptate? Îi chem?

- Da, vă rog...

- Poftiţi, vă aşteaptă, o aud pe infirmieră. Eu o să-mi caut ceva de lucru timp de vreo jumătate de oră. Să nu-l obosiţi prea tare, vă rog!

Uşa se deschide încet, cu mare grijă, de parcă celui din spatele ei i-ar fi fost frică să intre. Un nas mare cât toate zilele îşi face apariţia de după uşă, cu o secundă înaintea lunganului.

- Oancea, băi năsosule! Şi izbucnesc în râs.

- Ce-aveţi, fratele meu, toţi, de vă legaţi de o aşa minunăţie de trompă?! Se vede treaba că nu m-ai uitat încă, boșorogule, de mă strigi „trompetist”. Ia uite cine e aici... Hai, frate, intră, că nu s-a sculat tataia din morţi doar pentru a mușca din tine. Hai!

- Băi, moşule, spune Alin intrând timid în salon.

- Băi, băiete...

Scurt. Soldăţeşte.

Dar câte trăiri, câte emoţii, câtă durere şi în acelaşi timp câtă bucurie pot ascunde aceste două cuvinte în inimile unor camarazi de arme!

- Gata cu lacrimile! Zi-i, Oancea, că nu mai ştiu nici eu ce este cu mine. Nici dacă delirez, nici dacă visez! Nici de-s mort, nici de mai fac umbră pământului! Spune tot! De la început.

- Vezi tu, căpitane, cât de mult contează faptul că te cunosc foarte bine?, îşi începe Oancea povestirea cu un oftat prelung adunându-și gândurile și pregătindu-se să redea filmul evenimentelor. Parcă mi-a spus cineva că nu te vei duce la culcare în seara aceea, deşi pe noi ne-ai expediat imediat. Cunoscându-te foarte bine bănuiam că vei da un pic iama prin santinele, ca de obicei. Cum nu aveam somn, m-am gândit să te însoţesc. Cum aş fi putut să te las singur?! În timp ce mă deplasam spre blindatul tău am auzit un ţipat în pădure, apoi am văzut scânteierea lămpii frontale. Ţi-am recunoscut glasul, dar eram nedumerit întrebându-mă ce Dumnezeu făceai acolo... Când m-ai strigat am simţit în glasul tău că ceva nu este în regulă şi că ai nevoie de ajutor. Am dat imediat alarma în tabără şi m-am grăbit să ajung cât pot de repede în locul unde te aflai. Când am ajuns lângă tine erai în genunchi, aplecat deasupra a ceva ce ţineai strâns în braţe, ca şi cum ai fi dorit să oferi protecție... Singurul lucru pe care ai reuşit să-l mai spui a fost: „Ține copilul, Oanceo...”, după care te-ai prăbuşit pe o parte. Habar nu aveam ce se întâmplase şi de ce ai căzut. Dar când m-am aplecat să-ţi iau copilul din braţe, la lumina lămpii frontale am văzut şerpălăul ăla tăiat în două şi am înţeles imediat ce s-a petrecut. Am urlat ca un disperat după ajutor. Cum Alin nu se culcase încă nici el, a ajuns imediat. Eu te-am luat pe tine pe umeri, iar Alin s-a ocupat de bebeluş. Între timp sosise şi Bonev, aşa că i-am cerut să taie căpăţâna şarpelui şi s-o aducă la postul de prim ajutor.

- A naibii dihanie, cred că am călcat pe el, zic eu. De regulă scuipă bestia asta de Naja, după care fuge cât îl ţin nepicioarele pe care le are, glumesc...

- Râzi tu, râzi, dar noi nu prea am râs, să ştii. Eşti dat naibii şi tu, cum Dumnezeu ţi-a trecut prin cap în acele momente să-ţi pui garoul singur? Norocul tău a fost că cei de la GMC erau încă în tabără. Ce bine că ai reuşit să omori lighioana! Din mai bine de optzeci de specii, dintre care vreo douăzeci cu mușcături mortale pentru om, datorită ţie aveam acum o singură bestie împotriva veninului căreia trebuia să luptăm: Naja. Şi tu „norocos”... doar mamba îl mai bate pe ăsta aici, în Africa. Ţi-au făcut imediat triplu-vaccinul ăla, cum îi zice, frate? FAV Afrique. Ba chiar de două ori... Moşule, erai rău, tată...! Intraseși în convulsii, tuturor le era frică să nu te lase inima. Te-au pus pe oxigen imediat şi naiba mai ştie câte alea-alea ţi-au mai făcut, dar tu erai din ce în ce mai rău. Colac peste pupăză, spre dimineaţă o santinelă pe jumătate adormită a deschis focul de pe mitralieră de 12.7 mm. I s-o fi năzărit că a văzut pe cineva, a somat şi a început să tragă în toate direcţiile. Haosul pe pământ, altceva nimic. Cu atât mai mult cu cât noi eram aproape toţi în jurul postului de prim-ajutor.

Dimineaţa au hotărât să te ducă urgent la Abidjan. Aici adică. Au cerut un elicopter, dar nu era nici unul disponibil la ora aceea. Ştii bine, armata franceză pe cai de lemn... Aşa că te-am adus cu blindatul, moşule. Ştiu că i-a dat Huhina bice amărâtului de blindat, că nici eu, cu Land-ul, nu reuşeam să mă ţin de voi. Mai departe... ce să spun, moşule? Ne-a fost frică să nu ne laşi să mergem singuri la fetiţe. Doamne, dacă te-ai fi văzut în ce hal erai...

- Înţeleg. Ei uite, nu aţi avut norocul să scăpaţi de mine!

- Căpitane, te-ai ţinut tare, moşulică, încearcă şi Alin să spună două-trei vorbe. Nu reuşeşte decât să bolborosească ceva nedesluşit aşa că se lasă păgubaş. Îşi caută de lucru, citeşte etichetele de pe fiole, sticluţe, pungi de plastic.

- Hidrocortizon, morfină subcutanată, soluţie anxiolitică, test Tensilon, glucoză, macromolecule, alcalinizator de urină. Băi, căpitane... dacă pun la socoteală şi alea două doze de FAV, la cât te-au „îmbălsămat”  ăştia până acum să ştii că tu n-ai să te mai împuţi niciodată, dilăule!,  izbucneşte Alin în râs.

Doamne, și ce veselie a urmat, cât am putut să mai râdem! Hohoteam cu lacrimi în ochi de răsuna tot spitalul! Şi ce bine ne făcea la toţi trei...

Infirmiera intră fuga-fuguţa pe uşă, speriată probabil de atâta gălăgie şi când colo se prăpădeau bezmeticii de noi de atâta râs.

- Ramses o să-ţi zic de acu’ înainte, căpitane!

- Nu sunteţi duşi la biserică, voi, toţi trei... bodogăneşte ea. Însă simt în vocea ei cât este de fericită. Şi dacă nu ar fi fost să fie infirmieră, sunt sigur că şi-ar fi dorit să se alăture şi ea nebuniei colective.

- Băi, Ramses!

- Apropo, moşule... Mâine cică trece şi locotenentul să te vadă. Am înţeles că şi căpitanul Pierrot e prin zonă şi vrea să-ţi facă o vizită, mă informează Oancea.

- Ce zici, mă? Să-i chiş în freză! Să vină aici şi să-mi facă, ce? Să-mi sugă degetele de la picioare, ofiţeri de doi bani!

Închid ochii.

De fapt, de atâta râs mă dor toate cele în mine. Ce nebunie! Aşa mi-o fi fost scris?

Flori peste tot… Ninge cu flori de jur-împrejurul meu. Sau plânge Dumnezeu?! Oare să

 fie lacrimile Lui? Cât e de linişte! Cât e de bine! Și cât este de frumos!

Şi printre atâtea flori, atâta parfum şi Valsul Primăverii de Chopin, aud vocea fetiţei:
            - Tati, să ştii că vreau să mă fac balerină când voi fi mare!

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 146

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

nu am înţeles ce s-a întâmplat, moartea lui Alin din capitoul precedent era de fapt o halucinaţie? e bine descrisă coma, povestirea are un final neaşteptat, dar poate că autorul mai are de adăugat;

lait motivul florilor de cireş dă o anumită greutate episodului

în general este bine scris, se vede talentul nativ al povestitorului, nu ştiu dacă aceasta este prima mână sau a câta e, mai sunt modificări şi corecturi de făcut

am citit cu plăcere

Mi-a plăcut construcția acestui capitol, împletirea dintre realitate şi delir şi ninsoarea delicată a florilor de cireș! Cât despre întâmplare, norocos e puiul de om :)! Am remarcat şi "nepicioarele" :).

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 5 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 14 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 17 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 19 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 20 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 20 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 20 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 21 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 21 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 21 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 21 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor