Când timpul a murit

[Ariana Zburlea]

Mă ridic din pat ca din groapă și mă îndrept spre aragaz. Cu mișcări letargice, pot simți cum apăs întunericul cu tălpile. În timp ce fierbe apa în ibric, privesc pe fereastră cu teama de a nu avea aceeași senzație ca în ultima vreme. Sunt câteva zile după Crăciun și pelicula gri pe care sărbătoarea a lăsat-o în urmă se intensifică. E ca un fum înecăcios, un soi de stare soră cu singurătatea. Lumea își târăște brazii prea devreme la gunoi, câțiva bătrâni bine îmbrăcați se mișcă greu pe alei, probabil de la digestia prost făcută. În aer încă plutește mirosul mâncărurilor festive, grăsoase. Mi-amintesc că în orașele mari nu am găsit astfel de izuri pe străzi. Sunt fericită, într-un fel, că am ajuns acasă. Oamenii par grămăjoare de cărbuni. Își încuie casele doar ca să se plimbe, ori să meargă la prieteni. Faptul că pentru o vreme, nu mai am în comun cu ei mersul grăbit spre serviciu, mă face să mă simt în urmă în viață.
Îl sun pe Dan, poate vrea să mă vadă, măcar astăzi. L-am invitat să mergem împreună la cumpărături, dar nu acum, mai pe seară, aproape de închidere. Poate atmosfera albastră, viscolul turbat care desprinde anii, or să ne fie prilej bun pentru reconciliere. Dacă nu răspunde în două ore, mă duc mai devreme. Zina nu vrea să vină, se simte rău și oricum nu prea voiam să vină cu adevărat. Când vorbesc cu ea, mi se pare că toate cuvintele se întorc la mine. Andrei e căsătorit, iar doamna lui nu e de acord cu prietenia noastră, deși omul mi-a zis toată viața că sunt prea grasă pentru el; deci nici dumnealor nu-mi vor călca pragul.
*
A venit Dan. Stă la o sută de kilometri depărtare. A cumpărat el tot ce trebuie. Salamuri pentru aperitive, făină, unt, ciuperci, vin, să fac foietaje și tot ce mai trebuie ca să îi reamintesc de pasiunea mea de-o viață. Și ce bine era când mușca dintr-un corn și mă săruta pe frunte cu gura vanilată, spunându-mi că nimeni nu a mai avut grijă de el așa, în afară de mama lui. O voce a alter-ego-ului meu îmi șoptea în cap: ,,iubirea noastră, un ceas elvețian”. Râdeam. Așa îi spuneam câteodată, ironic, că ne-am cunoscut atât de profund, că iubirea noastră e ca un ceas elvețian - cu siguranță el nu minte vreodată; și eu îmi imaginam o iarnă ca asta, în care secundarul se oprește deasupra minutarului, îl sufocă și oricât ai aștepta, îți dai seama că timpul a murit.
Deși îl tachinam, îl priveam lung, aproape mângâindu-l cu ochii. Simțeam că toată lumina lumii se adună în ei.
- Nu am pe nimeni. Ar trebui să am?
- Pari supărat că nu ai avea, am zis eu, rânjind iscoditor.
Și-a presat buzele și a dat din cap, a un fel de ce naiba să fac.
- Nu pot trece așa de ușor peste. Dar cred că a trebuit. Ceva a lipsit în ultima vreme.
- Înțeleg la ce te referi. Nu te contrazic.
- N-am avut cu nimeni ce am avut cu tine, Nina. Poate nu mă crezi, dar n-am mai putut avea momente intime cu altă femeie. Mă băgam în pat cu ea și nu se întâmpla ce trebuia.
La o așa mărturisire, am preferat să mă abțin.
- Lasă, nu ești convingător. Cum ți se pare orașul nostru?
- E mai curat decât în alți ani; ultima dată când am venit aici, te plângeai că e gol. Acu pare și mai gol, din mașină.
- Nu te înșeli. Mă plimb seara prin centru și simt că mai am puțin și văd ghemotoace mari de praf, rostogolindu-se în van, ca-n Vestul Sălbatic.
Dădea din cap, surâzând amar, amestecând lingurița în cafea. Dar simțeam că gândul lui fremăta în altă parte.
- Și când ajung la periferie, e straniu, zic eu, urmând o pauză lungă. Parcă cerul mugește și cea mai întunecată parte a lui mă cheamă.
- E, prea poetă ești la ora asta.
- Mi-a venit pe moment.
Mă întorsesem cu spatele, să mă fac că-mi văd de treburi.
- Stai tu aici și taie cepele astea.
M-am simțit neînțeleasă. Îmi apăsam pleoapele des, ca să evit oarecare lacrimi. Cum poate deveni un om atât de rece? Îmi reveneau în minte, violent, momentele în care îmi spunea: ,,nu te merit, Nina. Nu te merit.” Atât de vivide, încât am izbucnit pur și simplu:
- Dacă mai zici asta o dată, te ia dracu și te dau afară! Tremuram. Putea simți că am gura încleștată. Apoi se ridică și mă privește.
- Nina, ce ai? Ce? Vine spre mine și se apleacă sub fața mea, cu umerii cocoșați, ca și când ar vrea să atingă un biet animal. Cu cine vorbești?
Avea ochii mirați, gura ușor întredeschisă. Probabil a crezut că am luat-o razna. L-am privit cu tristețe. ,,Nu-s nebună, stai liniștit”.
- Pot să te îmbrățișez?
- Nu, că o să plâng ca proasta.
Știa că mă rănise și scuzele lui nu erau adevărate. La un moment dat, tricourile lui aveau mai puține cute, barba era tunsă mai des. Făcuse albire de dinți, mergea la cursuri de dans, unul pe care știa că-l urăsc din tot sufletul și cumva, ori de câte ori l-am rugat, nu puteam ieși toți trei la un suc: eu, el și partenera de bachata. Nu mai poate avea erecție cu altă femeie de când ne-am despărțit? Aberații. Sunt sigură că femeia l-a refuzat. Părea o persoană care își dorea să fie întreținută, iar Dan abia se putea întreține pe el însuși. Eu am o certitudine - că toată dragostea vieții noastre e neîmpărtășită. Un cerc vicios, un șarpe care-și mănâncă singur coada.
Am reușit, până la urmă, să ne facem comozi, fără resentimente. Am băut vin, ne-am povestit viața din ultima vreme. Când ne-am despărțit, n-am mai putut sta în orașul lui. M-am întors acasă. Ne vedeam rar, doar ca să ne ajutăm reciproc cu diverse. Mi-am dat seama că el nu avea niciodată nevoie de mine. La TV era un film despre viața pinguinilor. Ne-am uitat împreună, la poluri opuse de canapea. Mormăia, cerându-mi picioarele, să le maseze. Am refuzat de fiecare data, cu răceala unui frigider nou-nouț, dar căldura din cameră ne presa încet-încet pleoapele. Ora cinci și deja ferestrele sclipeau de felinarele galbene din micul oraș de provincie. Pe holul blocului se auzeau voci copilăroase cântând Steaua sus răsare. Sunt acasă, alături de primul primul bărbat cu care am făcut dragoste și azi mă mulțumesc, cu modestia unei călugărițe, doar cu prietenia lui dezinteresată.
M-am ridicat de pe canapea fără să-l anunț. Și-ar fi dat seama că spăl vasele, auzind clinchetul tacâmurilor. Nu trece mult și vine și el lângă mine. Stând în dreptul brațului meu stâng, îl las să se uite la cum frec grăsimea de pe farfurii. Decolteul maioului dezvăluie jumătăți de sâni moi, cu pielea fină, care se mișcă discret în timp ce spăl vasele cu mâinile pline de spumă. Se apropie încet. Îmi mângâie usor gâtul, pieptul. Ajungem să ne sărutăm cu pasiune, în timp ce-mi șterg mâinile de cămașa lui pe care și-o desface; sărutul umed și hipnotic ne conduce spre patul din dormitor.
Când ne abandonăm în cearșafurile reci, totul începe să se simtă astringent, ca mirosul detergentului cu lămâie, impregnat în mâinile mele. Nici nu pot închide ochii în timp ce mă sărută pe tot corpul. Prin întuneric, privirea mea dă umbrele la o parte și se uită la ceas. Continuă să mă sărute și eu aud doar râsetele haotice ale vecinilor de deasupra. Bubuie tavanul, niște copii aleargă prin casă. Zăresc un lampion, dincolo de fereastră. Mai multe lampioane. Vântul ba le spulberă, ba le ridică. Dan e deasupra mea, în sfârșit, și-mi doresc atât de mult să simt din nou. Plăcere surdă. El gâfâie, suspină, dar încerc să izolez râsetele vecinilor, să trăiască doar ele în capul meu. Ca prin vis, omul se rostogolește lângă mine, întins pe spate. O rază de felinar se așterne pe trupurile noastre dezgolite și pot vedea cum pieptul lui se ridică și coboară într-un ritm amețitor. Dragostea a lipsit din dragoste cu desăvârșire. Acum știu. Când îl iubeam, l-am iubit pentru că am pus ceva din mine în el. Acum, atingerile, sunetele, pielea mea lipită de a lui au fost parcă trasate cu creionul în aerul închis. Precise, suficiente, nimic mai mult sau mai puțin.
Am fugit cu viteza unei primate la baie, să pot scăpa de mirosul lui, dar mai ales de mirosul detergentului de lămâie. M-am întors și aș fi vrut, totuși, să dorm în sufragerie. Am renunțat la idee. Deși mult timp am ținut ochii deschiși, am adormit lângă el, mângâindu-l ca pe o pisică, pe pletele umede de transpirație.
*
M-am trezit în zgomot de petarde. Mi-era frig și simțeam o frică inexplicabilă. Pipăi patul cu ambele brațe - Dan nicăieri. L-am strigat de multe ori. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mi-am luat telefonul, să mă uit la ceas. Mă dor ochii și-s umflați, dar parcă aș vrea să-i pedepsesc, prinsă într-o stare hipnotică de iritare. Mesaj de la el. Deși simt că îmi sângerează ochii, citesc și recitesc de multe ori. ,,Iartă-mă că a trebuit să plec, o să mă întorc până în 12. Au ai mei probleme. O să revin, să nu-ți faci filme. Dacă prin absurd, nu pot veni, o să te sun la 12. Te sărut”.
*
Caut în sertare, cu disperare tăcută, un pachet de țigări. Stiam ca am păstrat unul. M-am lăsat de ceva timp, dar în seara asta simt că merit toate țigările din lume. Și toată șampania din văile de viță-de-vie. Nici nu cred că e cazul să aprind televizorul, ca odinioară, când se numărau secundele până la miezul nopții. Prefer să le număr în gând. Și chiar le număr. Nu sunt singură. Cineva de la blocul de vizavi are bec economic, ca al meu. Lumină rece, neon. Doar că la mine e întuneric acum. Fumul țigării vecinului se pierde în noapte. A, sunt mai mulți, de fapt. Unii au stegulețe cu artificii mici, sclipicioase.
La mulți ani, 2019. Torn șampania într-un pahar și dau noroc cu geamul. A nins. Gerul își înfige dinții în fereastra murdară de zăpadă, amestecată cu praf, motorină. Oamenii ies din case și nu mai par așa urâți. Se strâng în grupuri, merg spre piață, la concert și au fețele luminate de artificii. Mă întreb dacă mai există undeva, la ora asta, o femeie folosită și abandonată. Dar nu e vina lui. Eu m-am mințit singură încă o dată. Îi spun inimii să-și pună o dorință, doar dacă vrea, că nu e obligatoriu. Eu nu simt să o fac. Beau șampanie și-mi privesc reflexia în geam, luminată pe jumătate de felinarul stradal. O pipăi pe obraji, pe buze, ca și când nu ar fi a mea. Pomeții par mai căzuți, în tandem cu colțurile ochilor; pielea se întinde ca un aluat de cozonac, dar zâmbesc. E un zâmbet care promite, în fața tuturor vecinilor de vizavi, în fața cerului și anilor ce vor veni, că nu voi mai fi rănită de cineva vreodată, cu atât mai puțin de fantome.

[Ada Nemescu]

Amănunțită poveste, detaliată, înflorită și crudă în tot adevărul ei... posibil.

Am citit cursiv, fără plictiseli, discursul a fost credibil și în ciuda aparențelor, femeia nu este slabă ci puternică.

Slab și laș, fără personalitate este masculul incolor, inodor, insensibil, indecent.

Timpul nu moare, doar clipa se...poticnește.

aDa

[Ariana Zburlea]

Da, deși este ficțiune, e presărată cu multe detalii reale, apărute la un moment dat în viața unor persoane. :) Mă bucur foarte mult că ați citit cu plăcere și vă mulțumesc pentru apreciere!

Ada Nemescu a spus :

Amănunțită poveste, detaliată, înflorită și crudă în tot adevărul ei... posibil.

Am citit cursiv, fără plictiseli, discursul a fost credibil și în ciuda aparențelor, femeia nu este slabă ci puternică.

Slab și laș, fără personalitate este masculul incolor, inodor, insensibil, indecent.

Timpul nu moare, doar clipa se...poticnește.

aDa

[Monica Pester]

Splendid ! Un text atât de cursiv și convingător. Personajele bine reliefate, mai mult prin acțiune decât descŕiere. Condensat , echilibrat, care atrage și prin ineditul firului epic.

Citit cu plăcere. Repet, proza scurtă îți este mult mai apropiată!