BALADA SOLDATULUI ANTISOVIÉTIC

[Ion Ifrim]

    

  Dedicată soldaţilor din Armata Regală Română exilaţi de tătucul popoarelor după întoarcerea armelor în glaciaţiunea Karagandei şi a Magadanului, unde, cu o răbdare de îngeri, în calotele lor de gheaţă, ca nişte translucide sicrie, încă mai aşteptă ziua, luna, anul, veacul, mileniul în care vor fi recuperaţi.

 

                              

  Venise de pe front alături de colonelul Bardac, camaradul său de arme, de care n-avea să se despartă nici un moment, cărând în spate un cazan de la bucătăria ambulantă, pe care-l aruncase peste gard, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând în cealaltă parte sfâşiată a ţării de iredentiştii maghiari. Luptând în cadrul Armatei Regale Române, sfârşise prin a se întoarce odată cu divizia Tudor Vladimirescu. Trecuse cu vasul acela în spate pe lângă podeţul de la marginea satului, ridicat la repezeală de către pontonierii nemţi în graba lor de a nimici marele imperiu. Ajuns în direcţia unor tufişuri de soc, ale căror flori erau scuturate de mult, mirosul acestora rămânând doar în memoria sa, zări în vârful unui stâlp de telegraf o barză a cărei salivă spulberată de vânt se chinuia să scoată afară peştii şi broaştele din guşă, hrănindu-şi puii înainte de lăsarea întunericului. Imaginea aceea bucolică, pe care o văzuse la intrarea în sat, după ani de absenţă, îl făcu să-i dea lacrimile. Aceea avea să fie până la sfârşitul vieţii singura lui tresărire sentimentală pornită din hainul său suflet. Îngrijorată de soarta fiului, biata lui mamă obişnuia să ofteze: Ghiţă! Ghiţă! Nu mai trage mama nici o nădejde. Pe unde oi fi zăcând tu, mamă, acuma?! suspina cu o scrisoare mototolită în pumn, căzând în genunchi în faţa icoanei, dedesubtul căreia ardea în permanenţă o candelă, privind, printre lacrimi, chipul suferind al unui Crist cu ochii plecaţi, de pe fruntea căruia, înconjurată de o coroană de spini, se scurgea un fir de sânge. De când trecuse în noaptea aceea dincolo de teritoriile recuperate ale Basarabiei nu mai primise nici un fel de înştiinţare, bună sau rea, dacă era viu sau mort, dacă trebuia să meargă la biserică, să-i facă parastasul, sau să-i pomenească măcar numele în vreun pomelnic. Singura ei nădejde mai rămăsese doar în rugăciunile acelea fierbinţi, când cădea până la extenuare în genunchi în faţa icoanei, legănându-se uşor într-o parte şi alta, cu o palmă lipită de obraz, în pumnul celălalt mototolind scrisoarea de care n-avea să se despărtă niciodată. Veneau răniţi bandajaţi, rezemaţi în cârje, de la care trăgea nădejdea că va afla câte ceva, dar nimeni, din numărul acela mare de mutilaţi, nu putea să-i spună nimic despre soarta fiului, ridicând neputincioşi din umăr şi lăsând-o pe biata femeie în mijlocul drumului, cu mâinile întinse, ca într-o tragedie antică. N-o mai apucase în viaţă. Deşi se întorsese cu mirosul de pucioasă a prafului de puşcă imprimat în piele, pătrunzând în camera în care mama sa plânsese atât amar de vreme după el, crezându-l ucis, pe acolo, prin îndepărtatele ţinuturi, îl izbi, chiar şi-n absenţă, mirosul rămas în veşmintele ei ţărăneşti. Fusese îngropată într-un colţ al cimitirului cu câteva luni înainte ca el să să-şi fi făcut apariţia cu acel cazan, pe care-l cărase în spate, aruncându-l peste gard, fără a schimba un cuvânt cu ai săi, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând, alături de colonelul Bardac, în cealaltă parte a ţării. Din toată ambiţia lui de a cuceri Rusia lui Petru cel Mare se alesese doar cu acel cazan de inox, pe care, odată lăsat la vatră, avea să-l transforme în alambic. Pornise războiul împotriva bolşevizării, ce ameninţa să se extindă în întreaga lume, cu gândul că, odată, cine ştie, după moartea sa, într-o bună zi, faptele de vitejie ale camarazilor, alături de care luptase, vor fi menţionate în manualul de istorie: În vara anului 1942, după apocaliptice lupte, pe data de 17 iunie, orele 14:00 PM, în sala mare a Consiliului de Război de la Moscova, trupele sovietice, reprezentate de cutare şi cutare general, în frunte cu Iosif  Visarionovici Stalin (care va semna şi actul de capitulare necondiţionată), au depus armele în faţa triumfătoarei armate, condusă de mareşalul Antonescu, din data mai sus menţionată, Rusia, împreună cu celelalte ţări unionale, devenind paşalâc românesc. Trecuse dincolo de hotarele Transnistriei (ce mai tura-vura, asta fusese ideea lui fixă pe care n-avea s-o mărturisească nimănui), cu gândul de a lua cu japca un imperiu, devansând până şi visul utopic din tinereţea legionară a lui Cioran, de a întemeia o Românie cu populaţia Chinei şi destinul cultural al Franţei. După sacrificiile de neimaginat, prin care reuşisem să recuperăm (fie şi pentru o perioadă extrem de scurtă), mereu înstrăinata Basarabie, cu codrii săi voievodali, aşa cum sunase mobilizatorul discurs al mareşalului ce căzuse până la urmă ucis de dulcele glonţ al patriei, urmată de invazia trupelor lui Hitler pe teritoriul Rusiei, flancate de armata română, din care făcuse şi el parte ca simplu soldat cu moletiere dar cu închipuitul baston de mareşal în raniţă, vajnicul vânător de munte, cu casca pe cap, traversase într-o noapte ploioasă hotarele Transnistriei, ajungând până la Cotul Donului, visul său expansionist de a călări marele imperiu fiind pe cale de a se fi împlinit. Dar vai! Nesăbuita cutezanţă, pe care o avusese şi Napoleon, de a împila cosmopolitul imperiu prin venele căruia curgea sânge mongoloid, luase sfârşit chiar înainte de a începe. N-avusesem bafta, aşa cum şi-ar fi dorit-o, ca istoria să legifereze suveranitatea asupra marelui imperiu, recunoscându-şi umila condiţie a unei vasalităţi pe o perioadă de cel puţin cinci-şase sute de ani, devenind o raia românească,  cum şi noi stătusem sub papucul turcului mai bine de o jumătate de veac. Din nefericire nu apăruse nici un exemplar din utopicul manual de istorie, unde spera să i se menţioneze în mod expres şi numele său ca făcând parte din plutonul de execuţie, în care prezumtivul glonţ ce ar fi pornit din ţeava puştii lui, schimbând cursul istoriei, ar fi nimerit inima tovarăşului Stalin, prăbuşit alături de pipa sa ce încă mai fumega, scăpând omenirea de ciuma comunistă. La drept vorbind luptase alături de o armată invadatoare, pe care, culmea paradoxului, femeile mujicilor o binecuvântau, aruncând buchete de flori şi făcând asupra soldaţilor prin aer nenumărate cruci, în speranţa că vor scăpa de călăul de la Moscova. Maica Rusie, ce fusese cântată de atâţia poeţi, fiind comparată cu o troică, se îndepărta într-o goană nebună, de parcă ar fi intrat strechea în ea, spre o destinaţie necunoscută. Cu toate că erau amintirile unui trecut foarte îndepărtat, niciodată nu avea să uite entuziasmul cu care fusese primit regimentul său de către mujicii întinselor stepe, vara aceea fierbinte cu lanurile foşnitoare de grâu date în pârg. Dacă ar fi povestit cuiva ceea ce văzuse el, acolo, pe front, cu siguranţă că ar fi fost luat drept un reacţionar. Anii trecuseră pe nesimţite dar amintirile încă mai continuau să-i rămână vii în memorie: chipurile unor camarazi, alături de care luptase, seceraţi de gloanţe, îngropaţi cu mâna sa prin şanţurile de la marginea lanurilor de secară, locurile pe care le străbătuse, miile de kilometri făcuţi pe jos, în marşuri forţate, dincolo de teritoriile recuperate, străbătând întinsele câmpii ale Ucrainei, cu ţăranii zdrenţăroşi, îmbrăcaţi în cămăşi rupte, desculţi, bisericile transformate în distilării de votcă, cu alambicurile, asemenea unor samovare uriaşe, ce pufneau, împrăştiind aburi de alcool pe tâmplele sfinţilor descojiţi. Văzuse mujici cu feţe palide ca nişte sfinţi fugiţi parcă de pe pereţii bisericilor, pe care tătucul Stalin îi obliga să postească în numele fericirii universale, alături de ţărăncile, de rochiile cărora abia se mai ţineau plozii, cu ochii retraşi în găvanele orbitelor, vizibil malnutriţi: un alt Auschwitz profilat peste lanurile de grâu, prin care copitele nărăvaşilor cai de Don ţinuţi în buiestru de arhanghelii malefici ai melehovilor şolohovieni, pe care însăşi tatăl lor avea să-i renege, trecuse, călcându-l în picioare. Şi acum ei, agresorii, ce erau văzuţi ca nişte salvatori. În toamna lui patru’ş’trei căzuse prizonier. Luptase, alături de germani, împotriva bolşevicilor, când, deodată, batalionul din care făcuse parte, primise ordinul de a se retrage din Caucaz. Se zvonea că un număr imens de soldaţi sovietici, conduşi de generalul Jucov, cel ce avea să-i oblige pe nemţi să semneze pentru a doua oară actul de capitulare după sinuciderea lui Hitler, au înaintat până la malurile Niprului. Ruşii scoseseră la bătaie tancurile, aviaţia, grosul infanteriei, încât, în numai câteva săptămâni, au ajuns la Konev. Nimeni, nici chiar Cristos, nu le mai putea face faţă. La Melitopol căzuse prizonier. Un consătean, care încercase să evadeze din convoi, fusese secerat pe loc, fără nici un fel de somaţie. Generalul Jucov, de numele căruia nu-şi mai aducea aminte, era de neoprit, zdrobind una după alta diviziile germane şi luând aproape o jumătate de milion de prizonieri. Pe ei îi duseseră pe undeva prin Crimeea, care fusese eliberată, separându-i de soldaţii lui Ghitler. Unii au fost trimişi prin Dumbas, obligaţi să muncească câte două-trei săptămâni pe sub pământ, scoţând un fel de zăcământ, fiind hrăniţi toată ziua numai cu peşte. Cei ce primiseră ordinul din partea mareşalului de a trece Prutul fuseseră ucişi, sau, dacă nu, printr-un miracol, reuşind să supravieţuiască, fuseseră deportaţi prin îndepărtatele raioane, transformate de genialul tătuc al popoarelor în creşe de exterminare, sechestraţi în paradisurile din Murmansk, Kamciatca, Belovodskoe, Bishkek, Kraznaia Preznea, Norilsk, Harkov, Novosibilsk, Kemerova (oraşul minerilor), Kenghir, Vladimirska, Vorkuta, Dudinka (portul lacrimilor), vecin fluviului Enisei, care se varsă în Oceanul Îngheţat de Nord, Iakutsk, Magadan, Karaganda (ţinutul nimănui), unde nici nu se mai ştia ce mare despărţea această ţară de Alaska americană. Tocmai venise un ordin, prin care se cerea înfiinţarea unui batalion, format din prizonierii ce aveau misiunea de a lupta împotriva nemţilor, cu care fusesem aliaţi. Decât să vă putrezească oasele prin Siberia, aşa cum încercau torţionarii să-i sperie, mai degrabă vă înscrieţi în batalionul Tudor Vladimirescu şi luptaţi alături de noi împotriva foştilor voştri aliaţi. Câţi soldaţi se mai întorseseră, scăpând de regimul de exterminare, mierlind-o pe acolo din cauza frigului şi a înfometării, mijloacele infailibile ale tătucului Stalin? Aşadar, fratele Ghiţă, cum îi zicea camaradul său de arme, nu murise. Fusese luat prizonier, alături de vechiul său prieten şi trimis prin îndepărtata Siberie, de parcă ar fi reconstituit drumul mătăsii, pe care Marco Polo îl parcursese în lungile sale călătorii. Din tot ce avea să povestească nu înţelegeai mai nimic. Acum declara că ajunsese în Crimeea, peste cinci minute se afla la Sevastopol, sau la Marea Azov, unde, ca vânător de munte, bătuse drumul pe jos, târând după el o mitralieră ZB-53. După alte cinci minute uita şi zicea că nu mai era mitralieră, ci un aruncător de mine de 60 de mm şi nici pe jos nu mai călătorise, ci traversase Caucazul pe cămile. Tu şi colonelul Bardac ce le mai înfloriţi! avea să-l ia odată un mucalit peste picior, stând la umbra unui gard de gărduraniţă, unde îşi povesteau amintirile, privind, de acolo, din spatele grădinii lui Hambar, şerpuirile unui ape ce îşi făcea loc de-a lungul interminabilei câmpii a Bărăganului printre lanurile de floarea soarelui, sau galbenul de stampă japoneză a grâului presărat cu maci, răsucindu-şi mahoarcele din tutunul fărâmiţat în podul palmei, rulate în foiţe subţiri, lipite cu salivă, rupte din organul partidului din care citeau cel mult faptul divers. Adunaţi acolo păreau Snopenşii lui Faulkner la fierăria lui Iocan, strămutată din motive politice la adăpostul acelei cortine de gărduraniţă, de unde albinele veneau şi plecau, intrând grăbite în florile ce semănau cu nişte clopoţei. Unii stăteau tolăniţi pe jos, rezemaţi doar într-un cot, alţi îşi făceau de lucru cu bricegele lor legate de nişte lănţişoare prinse de betelia pantalonilor, bricege cu care se scobeau sub unghii, de unde îşi înlăturau pământul ce le mai rămăsese din proprietăţile de altădată, căci divinul Stalin, prin cozile sale de topor, îi deposedase de micile lor proprietăţi în numele fericirii universale. Privind în depărtare din dealul lui Hambar se vedea nesfârşita câmpie. Acolo unde fusese grâu şi încă nu se arase, se zărea un cârd de gâşte păzite de câteva colectiviste grase, cu pântecul rotund, de parcă erau nişte butoaie îmbrăcate în ii ca de sărbătoare. Câmpia, pe deasupra căreia plutea duhul primordial al tătucului Stalin, cu ţărăncile acelea ce se vedeau în depărtare pe mirişte, era parcă una din fotogramele produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm. Iată colhozul, iată măreţele realizări ale colectiviştilor aşteptând venirea americanilor, paradisul instaurat cu forţa, băgat cu pumnul pe gură de ciracii genialului tătuc al popoarelor. Cu neîntrecutul lor entuziasm proletar, noii colectivişti, ridicaseră, fluierând, primele saivane şi grajduri pentru animale, fără ca aceştia să-şi dea seama că de fapt îşi construiau singuri lagărul de concentrare a aşa zisului egalitarism. Cu toate că exterminaţi până la unul, chiaburii, ce ar fi putut sabota, nu mai existau, în urma maşinilor de secerat, o bună parte din spice fuseseră culcate la pământ. Ingenioasa modalitate a fraţilor noştri de la răsărit de a le recupera, fusese, nu aceea de a aduna spic cu spic, ci de a aduce mai degrabă cârdul de gâşte hulpave, adăpostite prin saivanele colectivului, direct pe câmp, adunând în guşile lor până la ultimul bob, modalitate pe care, iată, între timp, aveau să ne-o împrumute şi nouă. Orice risipă fusese eradicată odată cu justiţiabila curbă dreaptă a leninismului, pe traiectoria căreia, volens nolens, aveam să ne înscriem şi noi. Hărnicia şi entuziasmul iniţial al clasei proletare, îndeosebi a ţăranului român, care practicase dintotdeauna o agricultură de subzistenţă, n-avea să dureze prea mult, căci, în conştiinţa celor leneşi şi beţivi, aşa cum avea să-i caracterizeze arendaşul din Rebreanu încă din prima frază a romanului său, apăru nemulţumirea. Fără a fi dispuşi la sacrificiu, în anii ce au urmat imediat colectivizării, avea să se declanşeze paradoxalul exod la oraş, trândavul ţăran român privind cu impasibilitate prin geamul autobuzului oprit la barieră, interminabilele trenuri cu grâu ce luau drumul Uniunii Sovietice, al cărui satelit devenisem, China tovarăşului Mao, Statele Emirate Arabe Unite etc. etc. Rămăseseră pe întinsul şes al patriei cârdurile acelor gălăgioase păsări, ce se abăteau pe marginea miriştii, de-a lungul unor şanţuri trasate de plugurile înfipte adânc în pământ, unde creşteau tufişuri dese de zmeură, pe care acestia le ciuguleau, potolindu-şi setea. Căsăpite la rândul lor, cu ocazia deselor ghiolhanuri ce se dădeau în mod discret la cantinele partidului, ajunse în cele din urmă în burdihanele burgheziei comuniste, căzute într-un somn profund, bietele gâşte, cu guşile lor umflate, pierduseră instinctele şi vigilenţa de altădată, când, aflate pe dealul capitoliului, au dat alarma în cetate. Grupul acela snopensian, refugiat la adăpostul cortinei de gărduraniţă, format în marea majoritate din supravieţuitori ai atrocităţilor războiului, părea un guvern al zdrenţăroşilor în exil. Locul era taman potrivit pentru astfel de discuţii, cu toate că nici unul nu trecuse Pacificul, dármite să mai fi văzut şi o plantaţie de bumbac, toţi, fără excepţie, fiind victimele unui regim la care un yankeu complicitase totuşi prin parafarea acelui act ce avea să delimiteze abominabila sferă de influenţă. Comunismul fusese o mare escrocherie. Produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm, cu istoria lor rescrisă, falsificată, filmele propagandistice, folosite ca masă de manevră, eludau (lucrul acesta aveam să-l aflu mult mai târziu, citind teribila carte a lui Şalamov), teroarea exercitată împotriva duşmanilor de clasă, deportaţi în Kolâma, tatuându-şi pe pleope, drept protest la adresa regimului despotic, lozinci antistaliniste. Invazia barbarilor de la răsărit avea să aducă nu numai celebra şi micuţa cărticică roşie a unei apocalipse de buzunar, plină de versetele, cu adevărat satanice, ale unei ideologii ce trebuia învăţată pe dinafară, versete de pe urma cărora Mao reuşise performanţa de a instaura fericirea, determinându-şi, în numele iubirii, compatrioţii la canibalism. Din acest punct de vedere noi fusesem şi mai privilegiaţi, căci, odată cu venirea acelor funeşti saltimbanci de la răsărit, ne procopsisem cu toptanele maxistoide, plus codicilul scrierilor leniniste adunate laolaltă, ce ar fi depăşit cu mult înălţimea Golgotei, o Golgotă a imanenţei, din vârful căreia paraliticul Ilici ne privea cu ochii săi demenţi, răstignit în căruciorul în care avea să o sfârşească mirosind a excremente. Să zicem că aşa stau lucrurile, că toate astea aşa s-au şi întâmplat cum zici tu prin pa’ş’unu-pa’j’doi, când încă ne mai aflam în alianţă cu Germania, deşi-mi vine al naibii de greu să te cred, continuă mucalitul. Şi nu te cred în primul rând pentru că, aşa cum prea bine se ştie, Armata 4, timp de peste o lună, a dus o aprigă luptă la Odessa, unde au murit aproape două sute de mii. Două sute de mii de ce?! se auzi o voce. De soldaţi, aruncă mucalitul peste umăr, căzând pe gânduri în timp ce pâcâia din trabucul său autohton. A! eu vorbesc aici doar de pierderile noastre, lasă-i pe nemţi, zise ieşind din visarea aceea de moment. Şi continuă: Pe de altă parte (şi aici te-am prins cu minciuna, căci nu aveai cum să te afli în acelaşi timp în două locuri odată), în Crimeea, armata 3, dădea alte lupte, la fel de crâncene ca şi cele de la Odessa. Explică şi mie faptul că odată ajuns în stepele calmuce, doar aşa ai pretins, tu şi mincinosul ăla de colonel, cum se face de n-ai fost nici măcar rănit, că doar nu te duceai la paradă, unde duşmanul, pe care l-ai invadat, te întâmpina cu flori. În fine! După toate minciunile astea gogonate, mai pretinzi că de ziua eliberării te aflai în Bucureşti, defilând pe sub Arcul de Triumf. Dumnezeu să te mai înţeleagă! Din toate gogomăniile spuse de tine aici reiese faptul că ai luptat alături de trupele germane, că însuşi generalul Mociulski, ce se afla alături de rege şi de generalul Dragalina, ţi-au strâns mâna, felicitându-te pentru faptele tale de eroism. Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tu eşti singurul om de pe lumea asta care l-a f...t în c...r pe Stalin. Admiraţia faţă de tătucul popoarelor părea a fi unanimă, făţişă şi fără echivoc, nu odată putându-i auzi pe boşorogii aceia nebărbieriţi, în timp ce înlăturau scrumul cu degetul mic de la aceiaşi mână în care ţineau mahoarcele ca pe nişte trabucuri havaneze fumate până la unghie (se vedea cum jarul ardea feţele şi pălăriile liderilor comunişti), acum devenite chiştoace, dând drumul unor jeturi de salivă printre dinţi şi înjurând cu jovialitate, ba, s-ar putea spune, cu o mare admiraţie, pe cel ce trimiseseră la moarte, în numele justiţiei imanente, milioane de oameni nevinovaţi. Mucalitul, un veritabil Snopens, mai puţin fâşia de pământ şi gloabele pe care statul le-a rechiziţionat, deportat, la rândul său, acolo, în vasta Câmpie a Bărăganului, cu o pălărie soioasă, a căror boruri sinusoidale cădeau peste sprincenele sale, de sub streaşina căreia privea cu neâncredere lumea, continuă pe acelaşi ton agresiv. Băăă! Mai degrabă v-aţi vedea de treburile voastre. Păi voi habar n-aveţi ce înseamnă Siberia unde milioane de deportaţi şi-au găsit fericirea. Întrebaţi pă Tudorache cum se închina, mirându-se că a scăpat cu viaţă după nu ştiu câţi ani de deportare într-o mină din Urali de unde nu ieşea la suprafaţă cu zilele. Bă mămăligarilor! că altfel nici n-am cum să vă mai zic. Păi dacă arunci o găleată cu apă fierbinte în aer, până să atingă pământul, se şi transformă în ţurţuri de gheaţă. Voi n-aţi auzit de vestitul general iarnă, cel care a făcut atâtea victime în rândul armatei nemţeşti, din cauza căruia Hitler a fost pus cu botul pe labe? Ei, generalul iarnă, despre care dacă nu v-aş fi spus eu voi habar n-aţi fi avut, dar să nu-l uităm nici pe genialul Tătuc, ce conducea cu o mână forte imperiul binefăcătorilor de la răsărit, au pus (explică pe tonul său patetic contestatarul, dispus de a face politică), pe fugă hoardele fasciste, astfel încât (aici vocea sa gălăgioasă se întrerupse brusc, continuând în şoaptă, pe un ton conspirativ), orbiţi din cauza entuziasmului şi a recunoştinţei pe care o datoram eliberatorului, n-am fost în stare să ne dăm seama cu câtă subtilitate am fost de fapt cuceriţi. Îşi strivi chiştocul ca pe o rădaşcă cu talpa goală a piciorului şi adăugă: Voi ştiaţi că Alaska a aparţinut Rusiei înainte de a fi fost vândută Americii?! Vine un lăudăros ca ăsta şi vă îndrugă numai baliverne şi voi vă uitaţi ca proşti în loc să-l scuipaţi în gură. Voi nu vedeţi că n-am cu cine sta de vorbă? Hai sictir! avea să sară colonelul Bardac în ajutorul camaradului său, apărut şi el, între timp, acolo, luându-i apărarea fratelui Ghiţă şi curmând în felul acesta discuţia ce risca să degenereze într-o încăierare. Câtă dreptate avusese mucalitul acela. Pentru ce luptase el la Cotul Donului, supravieţuind unei ambuscade, de unde avusese ghinionul de a se reântoarce teafăr şi nevătămat cu o medalie pe care tot restul vieţii avea să o ţină aruncată într-un geamantan de carton, cu placheuri pe margine, ros de şoareci, ascuns sub patul în care dormea, fără a mai scoate-o vreodată din întunericul acela? De când se lăsase la vatră fratele Ghiţă căpătase aerul unui adevărat ciufut, fiind chinuit de cursul istoriei, la care într-un fel, participase şi el. Cu ochii mici, buhăiţi şi vicleni, spre sfârşitul vieţii căpătase aspectul greco-fanariotului de viţă nobilă dar calicit. Nimeni nu văzuse vreodată pe chipul său măcar un zâmbet. Până şi pe buze i se putea citi un fel de lehamite amestecată cu dispreţ faţă de tot ce-l înconjura, sentimente pe care le căpătase abia după războiul unde luptase cu adevărat în mod eroic. Odată cu trecerea anilor, fratele Ghiţă, aşa cum obişnuia să-i zică colonelul Bardac, se retrăsese într-o singurătate surdă, trăgând zăvoarele porţii chiar şi atunci când, după calendarul ortodox, se făceau împărţeli. La el nu exista Paşte, Sâmbăta Morţilor, Floriile. Cunoscându-l, ai fi crezut că era leit Pliuşkin din Suflete moarte a lui Nicolai Vasilievici Gogol. Cleptoman ca şi acesta, dacă într-un moment de neatenţie ai fi lăsat găleata lângă fântâna de la care te-ai dus să iei apă şi te-ai fi repezit pentru câteva minute până-ntr-un loc, să duci cuiva o vorbă, sau să rezolvi la repezeală o mică problemă, adio, căci aceasta făcea imediat picioare. Tot mergând cu privirile aplecate în pământ, rumegându-şi eşecul de a institui vasalitatea peste Rusia lui Petru cel Mare, de-a lungul anilor avea să adune nenumărate şuruburi, caiele, potcoave, provenite de la naţionalizatele gloabe ale Cooperativei Agricole de Producţie, colecţionate chiar şi de prin alte sate, aruncându-le într-un morman de fiare vechi, alături de pluguri descompletate, borane cu dinţi lipsă, prăşitori, putineie cu doagele împrăştiate, prin care se adăposteau şoareci mâncaţi de furnici, ceasuri cu arcurile întinse, sărite de pe făgaşul lor, cazanul acela de inox în care se prepara fasolea, haşpit de pe front de la bucătăria ambulantă a ruşilor (împotriva cărora pornisem războiul, dar alături de care aveam să-l încheiem), bucăţi din şine de cale ferată transformate în nicovale pe care obişnuia să-şi bată sapa şi câte şi mai câte. Rămas văduv, îşi ducea ultimele băşini într-o pereche de pantaloni, pe care, dacă-i schimba odată pe an, îi înlocuia cu unii şi mai groşi, proveniţi de la o pufoaică. Nefăcând totuşi prea mare caz de distincţia pe care o primise pe front, odată cu felicitările regelui Mihai şi ale generalului Avramescu, comandantul corpului de munte, care-i strânsese cu adevărat mâna (generalul Mociulski îl bătuse chiar pe umăr, după eliberarea Basarabiei, când venise acolo, pe linia frontului, însoţit de mareşalul Antonescu şi de generalul Dragalina), spre deosebire de alţi veterani din leatul său, care, atunci când se duceau la alegeri, având pe listă unicul candidat al unicului partid, nu-şi atârna pe piept niciodată decoraţia aceea, cum o făcea în mod pompos şi iresponsabil colonelul Bardac, alături de care trecuse prin infernul acelei ambuscade de la Cotul Donului. Chiar şi pe timpul lunii lui cuptor, când canicula era în toi, de vreo treizeci de ani umbla în perechea aceea de pantaloni de culoare brună, concepuţi în stilul uniformelor purtate de către ofiţerii SS, făcuţi dintr-o cânepă foarte rezistentă, cu excepţia peticelor din fund ce săreau în mod strident în ochi, căci, nemaigăsind ceva asemănător, fusese obligat să-şi coasă un material de altă culoare. Singura lui lozincă, la fel de mobilizatoare ca şi cea marxisto-leninistă, puţin modificată, ce e drept, era: Ciorditori  din toate ţările, uniţi-vă! Ca şi Pliuşkin, cruciatul ce-şi regreta supravieţuirea, nu iubea pe nimeni, luându-şi la goană băiatul şi cele două fete pe care le avea. Cunoscându-i prea bine parcimonia, dac-ar fi dat vreunui copil măcar o fondantă sau o halviţă, cred că timp de trei ani nu l-ar mai fi apucat somnul. Pe vremea când încă mai trăia Miţa, soţia sa, boteză un copil, punându-i acelaşi nume: Ghiţă, zis mai târziu şi Năritu, din cauza unei cicatrice, rămase de-a lungul nasului, în urma unei lovituri de cuţit, pe care i-o aplicase cineva din lumea interlopă, din care avea să facă şi el parte, căci, o dată cu numele îi dăduse şi deprinderile, finişorul său începându-şi cam de pe la vreo doisprezece ani, când acesta nici măcar nu împlinise majoratul, cariera de ciorditor, spărgând magazine, cu predilecţie alimentare, de unde pleca cu navetele pline cu băutură, peste care mai aşeza şi câteva batoane de salam, eugenia, napolitane, bomboane, chibrituri, ţigări, papiote de aţă, furând, apoi, din maşini, casetofoane, de fiecare dată având ghinionul de a fi prins şi băgat la zdup, astfel, încât, din cei aproape şaizeci de ani pe care-i avea, nu se ştie dacă numărul celor de detenţie nu era mai mare decât cei petrecuţi în libertate, devansându-l chiar şi pe Nelson Mandela, Jan Valjan fiind un dulce copil în materie de penitenţă, graţie talentului moştenit de la naşul său, căruia nu înceta să-i aducă omagii, sărutându-i, cu o pioasă recunoştinţă, mâna, la sfârşitul fiecărei scrisori pe care i-o trimitea din puşcărie, cu toate că nu-i dăduse nimic niciodată, dar nici el nu-i pupase mâna naşului, purtându-i, în ciuda proverbialei sale zgârcenii, toată stima şi respectul pentru talentul pe care-l moştenea, făcând din asta o carieră, scriind încă de la începutul scrisorii, ca şi-n ziarele mobilizatoare de pe vremea comuniştilor, mai sus amintita lozincă. Ca o culme a ironiei nu se ştie pe ce îşi consuma ghiujul pensia, cea de ceapist şi de veteran de război, căci nu fusese văzut niciodată cumpărând măcar o pâine, hrana lui zilnică fiind vrăbiile şi porumbeii sălbatici pe care îi ademenea într-o capcană unde zvârlea câteva boabe de porumb. Ceea ce era şi mai absurd, întrecând orice imaginaţie, atunci când una din fiicele sale venea în vizită tocmai din Milano, căci se căsătorise cu un italian, patronul unei fabrici de pietre abrazive, cunoscându-l într-o vară pe plaja Mării Negre, era că şi după plecarea acestora lăsa să se mucegăiască calupurile de brânză, rotocoalele de caşcaval, batoanele de salam de Sibiu, măslinele, icrele de Manciuria în vid, trecute cu complicitatea funcţionarilor prin vamă şi alte alimente de care nu se atingea, stând la pândă cu mâna pe aţă, trăgând-o, atunci când naivele păsări ale cerului făceau imprudenţa de a ciuguli boabele aruncate pe fundul capcanei. Cu puţin înainte ca evenimentele mult aşteptatului decembrie să fi avut loc, fiica sa îi făcuse chemare, invitându-l în patria lui Dante Aligheri. Urma ca ceapistul să plece la bordul unui Charter, aşa cum fusese sfătuit, dar ciufutul,  din teama de a nu fi mâncat de rechini, cuprins de o sumbră presimţire, căci avea în faţa ochilor imaginea avionului ce se prăbuşeşte în apă, pentru o mai mare siguranţă, refuzase, preferând călătoria cu trenul. Pe drum, la graniţă (Tu-l în cur pă mă-sa p’ăla care te minte, avea să-i povestească colonelului), securiştii l-au dezinformat, urcându-l într-un tren, al cărui itinerariu era invers decât cel normal, admirând peisajul prin fereastra vagonului, fără a avea nici măcar cea mai vagă bănuială, trecând prin micuţa gară construită de Anghel Saligni a Râmnicului Sărat (prin care trecuse odinioară şi Tolstoi), gară pe care n-o recunoscuse, deşi în fiecare primăvară, de când fusese lăsat la vatră, călcase pe dalele acelui peron, traversând şinele de cale ferată, uitându-se într-o parte şi alta cu teama de a nu fi călcat de tren, grăbit să prindă rata, cu un sac în care guiţa un godac cumpărat din iarmaroc. Fericit că se îndepărta de locurile acelea, şi că va vedea Italia, unde va face o baie la duş, căci de când se întorsese din război, în afară de-a se bărbieri, tot cu un brici, şparlit şi el din valiza unui camarad, trupul său nu prea luase contact cu apa, într-un târziu îşi desfăcu bocceluţa, scoţând de acolo o felie de şuncă, una de brânză, o ceapă şi câteva felii de mămăligă tăiate de acasă, căci între timp, după atâta călătorie, i se făcuse foame. Şi apoi, să cobori cu mămăliga şi cu ceapa în gara din Roma, unde fiica sa îl aştepta, ar fi râs şi gâştele Capitoliului de el. Adormi în cele din urmă fericit, cu capul rezemat de geamul vagonului, fără să-i trecă prin cap că de fapt se apropia de Odessa şi într-un fel de Cotul Donului de unde scăpase ca prin urechile acului. Zgomotul monoton al roţilor de tren, pe fondul căruia aţipise, îl făcu să retrăiască lunga călătorie a prizonierului. Se trezi, aşa cum avea să-i povestească colonelului, prietenului său de-o viaţă, zgâlţâit de mâna păroasă a unui individ, ce stătea aplecat din cauza înălţimii dar şi al compartimentului cu plafonul parcă prea jos. Buimac, se crezu, în sfârşit, ajuns în patria Cezarilor. Fiind o zi de sărbătoare şi coborând de fapt într-un oraş al Uniunii Sovietice (toate acestea aveau loc cu puţin înainte de venirea lui Gorbi la putere), de numele căruia nici măcar nu-şi mai aducea aminte, mai apucase doar să zărească un grup de manifestanţi ce purtau pancarde cu portretele lui Lenin, Stalin, Karl Marx, Engels. În timp ce privea grupurile compacte ce mărşăluiau într-o perfectă cadenţă, un kaghebist, secondat de doi cerberi, cu bastoanele de cauciuc în mână, îşi şi făcură apariţia, apucându-l de braţ şi ducându-l într-un birou aflat pe peronul gării pe care apucase să-l părăsească îndepărtându-se vreo câteva sute de metri. Acolo, în încăperea aceea, unde, la un difuzor agăţat pe perete, se putea auzi o arie a lui Şaliapin din Don Quijote, zdrahonii i-au tras o papară soră cu moartea, rupându-i paşaportul şi trimiţându-l ramburs, cu mandat de primire, lecuindu-l pentru totdeauna de a intenţiona să mai fugă din ţara sa. Presimţindu-şi sfârşitul îşi pregăti de moarte costumul de ginerică, mâncat de molii şi cam ros pe la guler, căci între timp mai fusese purtat pe la diferite sărbători ale recoltei, cum era CUASC-ul, ce se ţinea imediat după treieratul grâului şi unde, pe o scenă improvizată în aerul liber, cântase şi el din toată puterea bojocilor, înconjurat de notabilităţile satului, cu un avânt revoluţionar, cântece patriotice, odată plecând, alături de un grup de ceapişti, tocmai la Sinaia, unde vizitase Castelul Peleş, moştenire a regelui Mihai I de la tatăl său Carol al II-lea, transformat de comunişti în obiect de turism. Impresionat de frumuseţea clădirii, în faţa căreia făcuse şi câteva fotografii alături de preşedintele colhozului şi ai altor fruntaşi în întrecerea socialismului, de câte ori vedea pe perete tabloul acela trăgea câte o înjurătură birjărească la adresa familiei de Hohenzolern, scuipând cu năduf: Ptiu! Huideo. Neintroduşilor. Viniticilor. Anafura mamilor voastre de bandiţi. Tu-vă muma-n cur de hoţi (sic!) cu clica voastră cu tot. L-aţi arestat pe Antonescu şi l-aţi trimis la moarte, în timp ce voi, spurcaţilor, vă băteaţi pe umăr cu generalii ruşi, aplaudând scamatoriile lor. Nota Bene: Cu câteva zile în urmă, în timp ce îşi peria costumul acela (era prin ‘91), văzu la televizor o peliculă din Arhiva Naţională, în care majestatea Sa, regele Mihai I, bătea din palme în faţa ofiţerilor ruşi ce jucau Cazaciocul într-un ritm din ce în ce mai îndrăcit. Că plana suspiciunea morţii, ce avea să survină la câţiva ani de la cele povestite mai sus, datorate acelei bătăi administrate cu simţul răspunderii de către cei doi cerberi, nu se mai ştie. Abia după trecerea lui la cele veşnice, avusesem bafta lui Agamiţă Dandanache de a intra în posesia unei scrisori, trimisă din Milano de fiica sa, din care aveam să aflu unele lucruri aproape neverosimile privind comportamentul său. Pe un ton de o transparentă revoltă, încă de la începutul epistolei, aceasta-i reproşa faptul că se înhăitase cu o ţigancă, care nu făcea decât să-l mănânce de bani. Şi barem dac-ar fi fost numai atât, dar se mai dusese şi buhul prin sat, privind escapadele sale amoroase, făcându-se, tocmai acum la bătrâneţe, de râsul lumii, căci, după cum o ştia, gura lumii n-o putea astupa decât pământul. Dragă tăticule! scria aceasta. Ţi-am promis de-atâtea ori, te rog eu să-ţi bagi minţile-n cap, dacă nu voi veni urgent în ţară şi te voi lua cu forţa aici în Italia. La anii matale în loc să mergi duminicile la biserică ţi-arde de muieri?! Şi barem dac-ar fi fost vreuna mai de doamne ajută care să te spele şi să-ţi facă de mâncare, dar ţi-ai găsit tocmai o ţigancă hoaţă, unsă cu toate alifiile, despre care-am auzit c-a făcut şi puşcărie şi numai câinii n-au f... (...) Am auzit că ţi-ai luat un pikup, sau l-a adus magraoanca de la ia de-acasă, căci toată noaptea se aude din drum cântând, acolo, la matale, numai geamparalele Monicăi Puceanu, Dona Gheorghe Siminică, Gabi Luncă, Cleopatra Melidoreanu, Ileana Sărăroiu, Toni Iordache, Efta Botocea, Ion Lăceanu, Cristache Ciolac, Marcel Budală, Ilie Udilă, Petrică Motoi, Nicolae Turcitu, Grigoraş Dumitru, Fărâmiţă Lambru, ca să citez o mică parte din ei, sub bagheta lui Budişteanu, toţi başauri, unul şi unul, ce-l gâdilă la c...e pe Ceauşescu, atunci când acesta nu se află în vizită de lucru. Te rog să-mi ierţi limbajul nepotrivit al unei fiice faţă de părintele ei, dar ce-am auzit despre matale m-a scos aşa de tare din sărite, încât n-am mai rezistat, aşa că iată-mă dezbrăcată de caracter. Cine mi-a adus la cunoştinţă despre toate aceste aventuri este treaba mea, am eu oamenii mei, care, chiar dacă nu fac parte din serviciile secrete ale ministerului de interne, sunt mai ai dracului chiar şi decât mosadul israelian. Ca să-ţi demonstrez cât de bine sunt pusă la punct, ştiu că gaşperiţa asta plină de şmecherii seamănă cu Sarita Montiel, o adevărată starletă, ce a reuşit să-ţi sucească mintea, dansând din buric, văzându-te aşa de prost, căci nu eşti nici primul şi nici ultimul pe care-l fraiereşte, mâncându-i banii. Să nu mă-nţelegi greşit, căci eu nu vreau să-ţi institui un embargou privind geamparalele şi cu atât mai puţin relaţiile cu vreo femeie, sunt sătulă de câţi octogenari libidinoşi am văzut şi pe aici, dar nopţile nedormite şi băutura te vor da cât de curând gata, aşa că n-ar fi de mirare s-aud cum vei sfârşi printr-o congestie celebrală, sau vreun infarct miocardic, ştii doar foarte bine că încă mai profesez meseria de asistentă într-o clinică, aici, în Milano. În definitiv poţi face ce vrei cu viaţa matale. Puteţi să vă puneţi şi pirostriile, dar să ştii că la ritmul în care-ţi impune ţiganca să dansezi, nu m-ar surprinde s-aud c-ai mierlit-o cu nasu-ntre ţâţele ei. (...) Poate crezi că totul nu este decât o invenţie a mea. Pentru a nu pune nimic la îndoială din tot ce ţi-am scris aici, iată şi un pasaj dintr-o scrisoare, pe care tocmai am primit-o, pasaj pe care ţi-l redau cuvânt cu cuvânt: Şi cum îţi spuneam, au urmat alte câteva melodii în cunoscutul şi inconfundabilul stil al folclorului nostru, cu nervozitatea arcuşului şi răpăiala degetelor pe claviatura acordeonului, numit, dacă nu mă-nşel, în termeni de specialitate, staccato, printre care mai apărea şi câte una, a cărei cantaţie era ceva mai lentă, ce predispunea la o parşivă melanholie, cum era, ca să-ţi faci o ideie, Inel inel de aur, Deschide gropare mormântul, Anii mei şi tinereţea. Ghiţă, zicea cioara aia, mânca-ţi-aş p...a, ascultă acuma o melodie de-a lui Dona Dumitru Siminică care-o să te bage-n boale. Câteva clipe în difuzor se auzi zgârâitul acului ce se rotea pe şanţurile goale ale discului, după care începu să cânte başaurul amintit cu o voce şi mai răguşită decât a celei ce pusese discul, scoţând din gâtlejul său o melodie de ţi se făcea pielea găinii pe tine. Cred că şi Pavaroti (la spectacolele căruia nu mă îndoiesc o clipă c-ai fost), l-ar fi privit cu invidie pe sub sprincene, auzindu-l cum îşi scotea din gâtlej durerea sa exprimată în ofuri şi ahturi. Baragladina avea un talent de nu-ţi povestesc, ridicând şi coborând vocea într-un tremolo, pe care, vrei, nu vrei, ascultându-l, te apuca fiorul:

 

                                                        Ce-am iubit acum un an

                                                        nu mai face nici un ban.

                                                        Dar acuma ce iubesc

                                                        n-am parale să plătesc.

 

Ţi-a plăcut, Ghiţă, mânca-mi-ai p...a! am auzit vocea Paulinei. E, acuma ascultă o geampara de-a Romicăi Puceanu, continuă aceasta. N-o vreau pe Romica Puceanu. Da ce vrei tu mă Ghiţă, să ţi-o iau în gură?! Sunt sătul de Romica Puceanu. Bag-o p-aia cu Fănică Luca sau Lache Găzaru. Păi p-alea am uitat să le-aduc. Hai, bag-o pă Romica Puceanu. Aşa te vreau, mânca-ţi-aş c...le tale de rumân jegos! am mai apucat s-aud, căci, o voce de femeie, macerată, probabil de tutun, groasă, baritonală, ce le devansa şi pe cea a lui Siminică şi Pavaroti la un loc, începu să cânte, luându-l pe aoleu în braţe şi ţinînd-o tot aşa pînă la finalul melodiei, când, sfârşindu-se şi aria Romicăi, se lăsă din nou o tăcere apăsătoare. A fost o tăcere de scurtă durată, căci, după ce se auzi zgomotul unor pahare ciocnite şi apoi urarea femeii: Să trăieşti, măi Ghiţă! începu altă melodie, dacă nu mă înşel chiar a lui Fănică Luca, în orice caz era melodia unui interpret al cărui nume în momentul acesta-n care-ţi scriu această scrisoare-mi scapă:

 

                                                        Foaie verde maghiran, of,

                                                        Mă muncesc, puică, de-un an,

                                                        Să fac pelinul zahar,

                                                        Şi pelinu-i tot amar,

                                                        Amar, puică, amar, dragă,

                                                        Amărâta-i viaţa-ntreagă.

                                                        Pelin beau, pelin mănânc,

                                                        Noaptea pe pelin mă culc,

                                                        Dimineaţa când mă scol,

                                                        Cu pelin pe ochi mă spăl,

                                                        Mă spăl să mă răcoresc,

                                                        Şi mai rău mă amărăsc, măi.

 

 (…) În fine, îţi scriu toate astea ca să nu zici că nu te-am avertizat. Apropo! Întrebată de terţa, care mă ţine la curent cu toate destrăbălările la care voi doi vă dedaţi acolo până-n zorii zilei, ascultând acordurile vijelioase ale lui Onoriu, dac-ar fi de acord s-o iei de nevastă, răspunsul ei dispreţuitor a fost la înălţimea divei amintite mai sus, fiind însoţit de nişte grimase, pe care nici măcar n-a avut bunul simţ să şi le mascheze, cum că nu dă doi bani pe un boşorog ca matale, ba mai mult: nu i-aş da nici măcar să-mi sugă tampoanele de vată îmbibate (ce scabros), în sângele menstrual, au fost chiar cuvintele ei. Scopul ei, ţi-am mai zis, este să te pape de bani şi să te lase cu ochii-n soare. Nu te mai întreb dacă-ţi face mâncare, sau dacă a dat măcar o dată cu mătura prin casă. Cât despre spălat pantalonii ăia jegoşi, pe care-i porţi de pe vremea când încă mai trăia mămica, nici nu mai îndrăznesc să-ţi amintesc. (...) Ştiu că nici matale nu ţi-a fost aşa de uşor să stai mai mult de doisprezece ani, cât a mai trăit mămica, paralizată la pat, cu un singur rinichi şi cu un furtun scos prin burta prin care-mpingea mâncarea ca să se hrănească. Nu o dată m-am rugat în biserică, atunci când plecam de la serviciu, sau duminicile, când eram liberă, şi mă duceam împreună cu soţul meu Mario la Roma, căzând în genunchi în mijlocul catedralei Sfântul Petru şi implorându-l pe Dumnezeu să-ţi dea sănătatea şi puterea de a avea grijă de mămica mea dragă, care-a plecat aşa de devreme dintre noi. Ehei, numai eu ştiu câte sacrificii am făcut ca să găsesc pe cineva prin care să-i trimit medicamentele acelea pe care trebuia  să le ia la timp. De fiecare dată când veneam în vizită, îi aduceam caşmere scumpe, arăbeşi şi eşarfe originale, cumpărate de la firme de renume, numai ca s-o văd şi pe ea bucurându-se, deşi ştiam că nu le va purta niciodată. Cine şi-ar fi putut închipui că toate acele lucruri, inclusiv pardesiul nou nouţ, pe care nici divele de la Cannes nu şi l-ar fi permis, într-o zi le va purta magraoanca, sulemenindu-se cu ele? Acuma înţeleg eu de ce-mi ziceai mereu: Pina! Nu ştiu ce am, dar de la o vreme nu mă simt prea bine. Aş vrea să fac nişte analize şi, dac-o fi cazul, chiar să mă internez, aşa că te rog să nu uiţi să-mi trimiţi prin prietenii tăi, care mai vin prin ţară, nişte cafea braziliană şi mai ales ţigări mentolate. Ştii şi tu cum e aici, la noi, în România: doctori-ţi cer de la obraz. (...) Câtă dreptate a avut persoana care mă ţine la curent cu tot ce faci tu acolo (ţi-am spus că nu-i dau numele, deşi o cunoşti şi matale la fel de bine ca şi mine): Moşul este voinic, sănătos, roşu-n obraji, scria ea. N-are figura cuiva care să sufere de ceva. Cu căciula aia mare şi ţuguiată pe care n-o lasă nici măcar pe timp de vara din cap, semănă cu Matei Basarab. (...) Vasăzică, nu pentru a-ţi căuta sănătatea îţi trebuiau pachetele acelea de cafea şi de ţigări mentolate, ci pentru matracuca aia de Paulina! Să mă fi tăiat cineva, căci aşa ceva nu mi-ar fi putut trece prin minte. (...) În loc să plăteşti pe cineva să care apă, şi să-i dai două găleţi de pomană, ca în felul acesta să aibe ce bea şi morţii, căci, trecând vămile văzduhului, cea cu care ţi-ai legat destinul, aducându-mă pe lume, o fi sărăcuţa de ea, pe acolo, pe unde s-o fi aflând, însetată, sau, dacă tot nu te-ai dus niciodată la mormântul ei cu o lumânare, să fi trimis baremi pe cineva să smulgă buruiana şi să tîmîieze locul unde mămica mea dragă îşi duce somnul de veci, matale-ţi arde de...  (...) Dealtfel, la câte am  scris aici, nici nu sunt sigură că vei citi această scrisoare, căci, foarte probabil, ea va fi interceptată de către lingăii lui Ceauşescu, cei care în loc să te-ndrume spre Italia, te-au trimis în Uniunea Sovietică. Epistola, plină de reproşuri, uneori de-a dreptul frivole, nu se oprea aici. În fine, scria spre finalul scrisorii, nu vreau să-ţi mai amintesc de pensie, căci sunt banii matale pe care-i meriţi după o viaţă chinuită de atâta muncă şi nici de cafeaua, ţigările mentolate şi sticlele acelea de wiski pe care ţi le-au adus băieţii aceia, aflaţi în drum spre Panciu şi pe care tu le-ai dat pe p...a ţigăncii, dar ştii foarte bine că ultima dată, când am venit în vizită, am schimbat 300 de dolari. Ce-ai făcut cu ei?! În afară de colonelul Bardac, de ani de zile nu-i mai călcase nimeni bătătura, în care, după moartea soţiei sale, se instalase urâciunea pustiiri. Văzând vehemenţa cu care fiica sa îl ameninţa că n-o să mai vadă de la ea nici măcar un firfiric până n-o va termina cu starleta aceea de etnie romă: (…) să-ţi fie ruşine (…) în locul matale mi-ar fi crăpat obrazul (…) ai făcut din casa aceea traftir, preocupat de inventarea vreunei posibilităţi de a face rost de ceva parale, căci, ţigările, cafeaua, sticlele de whisky şi chiar şi valoarea a trei sute de dolari, transformaţi în bălceşti albaştri, pe care fiica sa îi lăsase cu ocazia ultimei vizite (în fiecare vară venea însoţită de milanez într-un Alfa Romeo), bani ce se duseseră, ştia el prea bine pe ce, îi veni în cele din urmă şi ideea salvatoare, cerându-i camaradului său de arme un împrumut de câteva sute de lei, cu care, argumentase el, voia să-şi cumpere nişte căpriori. Stai fără nici o grijă. Într-o săptămână, ptiu, ptiu, ptiu, ptiu, ptiu, scuipă pe buricele degetelor, ai banii înapoi. Săptămâna trecuse. Veniseră Blagoveştenii. Trecuse şi duminica a patra a sfântului Ioan Scărarul, însemnată în calendarul ortodox cu roşu, căzând într-o zi grea de iarnă, spulberând zăpada şi el tot nu se sinchisea să restituie împrumutul acela. Pe la jumătatea lui martie, când avusese loc vindecarea slăbănogului din Capernaum, trăgându-şi ciubotele, în care se cuibăriseră şoarecii ce forfoteau pe sub pat, colonelul Bardac se hotărî să înfrunte nămeţii. Viscolul, care nu încetase de câteva zile, îi astupă din nou cărarea, pe care o desfundase de câteva ori, dar zăpada spulberată se punea la loc, ridicându-se şi mai înaltă, fărâmiciosă, greu de aruncat cu lopata, lucru care-l descurajă, gândindu-se că, la întoarcere, n-ar fi putut nici măcar să deschidă poarta, pe care, mai mult ca sigur c-ar fi găsit-o blocată, rămânând pe dinafară. Sosi şi prima duminică din luna aprilie a sfinţilor mucenici Teodul, Agatopod, Claudie, Diodar, Nichifor şi Serapion. Nici un semn. Banii aceea, pe care colonelul i-i oferise sub formă de împrumut, avea să-i recupereze la calendele greceşti. Cu toate astea, ani de zile, cei doi veterani, căpătaseră obiceiul de a sta sub nucul acela bătrân, ghemuiţi, fiecare pe câte un taburet cu picioarele evazate, obişnuind să ciocnească pahar după pahar, golind conţinutul chihlimbariu al unui vin făcut din strugurii tămâioşi, amestecaţi cu zaibărul şi terazul autohton, cules în toamnele târzii, când pânzele de păianjen, peste care se aşeza bruma căzută peste noapte, păreau nişte mileuri suspendate. Greierii amorţiţi, din cauza nopţilor răcoroase de toamnă, abia dacă-şi mai dezmorţeau elitrele cântătoare la razele de peste zi al unui soare din ce în ce mai anemic. Nemaiavând ce să polenizeze, albinele tăbărau pe ciorchinii de struguri ce conţineau o apreciabilă cantitate de zaharină, în care, nu de puţine ori, mureau alcoolizate, fiind terciuite, cu otrava lor cu tot, în ceea ce avea să ajungă una cu băutura aceea. Mai era ceva timp până când iarna, cu viscolele sale siberiene, avea să se instaleze din nou. Rar de tot, aproape o frunză la o mie de ani, cum o spusese odată un poet, se desprindea din coroana uriaşă a nucului, care abia începea să se-ngălbenească, căzând peste spinările încovoiate ale celor doi veterani. În fiecare duminică colonelul Bardac putea fi văzut ridicându-şi bastonul plin cu noduri, făcut dintr-o creangă de alun îndoit la capăt, baston pe care, tot învârtindu-l ca  pe o elice pe deasupra capului, într-un viitor foarte apropiat, avea să-l ridice la ceruri cu viteza unui supersonic. Hai noroc, leat! saluta veteranul, în timp ce se chinuia să-i tragă zăvoarele. Era singurul care cunoştea tot schepsisul acelor încuietori. Te pomeneşti că ăsta a venit după banii ăia! era primul lui gând ce-i trecea prin minte. Posac cum era, mai tot timpul, îi făcea semn să ia loc pe unul din acele scăunele, dedesubtul nucului bătrân, ce emana un miros puternic de iod, punându-i în tăcere în faţă carafa cu vin. Deşi păgubit, cheful de vorbă a colonelului părea să-l scoată din sărite. Mai ţii minte leat, începea acesta în mod invariabil, cum de atâta spaimă ţi-ai pierdut şi casca din cap? Gloanţele venite dintr-o parte şi alta treceau pe lângă urechile noastre ca nişte albine. Prrr, prrr, prrr, prrr, prrr, trăsneau puştile nemţilor dintr-o parte, pac, pac, pac, pac, pac, clănţăneau şi mitralierele ruşilor din partea cealaltă. Şi noi la mijloc. Ţii minte cum m-ai luat în braţe, cu ochii holbaţi, cu faţa transpirată, plină de praf, plângând în hohote ca un copil?! Ţipai ca un disperat la mine: Coşcoleo, aici ne va putrezi oasele! Iată-ne ajunşi boşorogi. Aşa ne-a fost scris nouă să nu murim pe pământ străin, cum au murit marea majoritate a fraţilor noştri de arme. Hai noroc, leat! După disertaţia colonelului cei doi tăceau. Tăcerea aceea era un fel de remember la adresa combatanţilor care n-aveau să se mai întoarcă niciodată de pe întinsele stepe calmuce. Îmbrăcat într-un costum de velură verde, cam adus de spate, odată cu trecerea timpului, colonelul Bardac, căpătase aspectul unui bătrânel ce amintea de sobrietatea valeţilor de la vechile curţi regale. I se spunea aşa nu pentru s-ar fi întors de pe front cu un astfel de grad ci pur şi simplu asta era porecla lui. După caterisirea dascălului, care, fiind şi prea tânăr, nu-şi putuse înfrâna apucăturile laice, fusese cooptat în comitetul bisericesc, unde cânta în strană, ca şi Anton Pan, polieleuri, axioane şi doxologii. Tot el vindea şi lumânări enoriaşilor, lumânări pe care le rupea la un capăt cu dinţii, stând la o măsuţă, aflată în pridvorul bisericii, mestecând ceara sub privirile sfinţilor, care-l vedeau cum dădea la o parte mărunţişul pentru o cinzeacă de rachiu cumpărată de la Mitică Papuc, gestionarul cu un ochi de sticlă. Uneori, atunci când clopotarul nu era de găsit cu nici un chip, mai bătea şi clopotul, al cărui zgomot se reverbera pe deasupra salcâmilor înfloriţi şi al mirosului de iasomie, amestecat cu cel de baligă, în care locuitorii staniţei Tatarki, cojani valahi, aflaţi în plină câmpie a Bărăganului, îşi duceau paşnica lor viaţă. Proaspăt bărbierit, cu obrajii scofâlciţi, mirosindu-i în permanenţă a levănţică, cu mersul sprinţar, colonelul Bardac (Barbu M. Cristache, pe numele său adevărat), era omul cu trei decoraţii: cea primită pentru faptele sale de eroism împotriva bolşevismului, după eliberarea Basarabiei, chiar acolo pe buza tranşeii, pe care n-o mai predase superiorilor săi după întoarcerea armelor, purtând-o toată viaţa pe sub reverul hainei, cea de-a doua, tot militară, pentru eliberarea de sub jugul fascist, semnificând antiteza celei dintâi şi, în sfârşit, ultima, ce-i evidenţiau meritele deosebite în întrecerea socialismului, care le anula pe cele două, atârnându-i la piept, fălindu-se, aşa la şto, cum îi plăcea lui să zică, până la circumscripţia unde aveau loc alegerile unicului candidat al unicului partid. Ca un bătrân profet în deşert, ce-şi agită băţul prin aer, obişnuia să trimită (convins fiind că războiul fusese vândut la Yalta), prin eter ogive verbale retroactive: Paştele mamelor voastre de hoţi, vizând abominabila sferă de influenţă ai celor trei bandiţi: Roosvelt, Chorchill şi Stalin, care-l anihilaseră pe cel de-al patrulea. Odată, colonelul Bardac, venise cu un buchet de busuioc direct de la biserică, pe care-l ţinea în mâna în care odinioară ţinuse şi ZB-ul acela. În timp ce stăteau, ca de obicei, acolo, la umbra nucului, pe drum se auzi hodorogind o căruţă acoperită cu un coviltir. Butucii strâmbi şi neunşi scârţâiau într-un mod jalnic. După tăbliţa cocoţată în spatele coviltirului, făcut dintr-o rogojină roasă, zdrenţuită, acoperită cu un celofan rupt şi el pe alocuri, pus acolo din precauţie, ferind pietrele de var de imprevizibilele ploi fierbinţi ale verii, se vedea că negustorul venea de departe. Carul, pe dedesubtul căruia se plimba un câine tras de o gloabă albă, tăvălită prin bălegar, chinuindu-se să urnească coşul arcuit de atâta greutate, fie de sacii cu porumb, fie cu marfa nevândută, înainta şchiopătând agale pe uliţele satelor, aflate în vasta câmpie a Bărăganului, venind, aşa cum scria cu nişte litere chinuite, tocmai din Calvini. Se auzi vocea unuia care striga, umflându-şi pieptul, asemenea unui tenor, prelungind cuvintele: Var, var, vaaar… Hai la vaaaaar! Stai mă nene, se auzi o voce de femeie. Hodorogitul roţilor încetară. Odată cu încetarea scârţâitului se făcu o linişte şi mai apăsătoare. Prin aer se auzi fâlfâitul unor guguştiuci ce se giugiuleau. Frunzele nucilor încremeniseră şi ele. De acolo, de la umbra răcoroasă a falnicului copac, cei doi ascultau cu atenţie loviturile pietrelor de var pe care mocanul, cu nişte sprincene stufoase, le turna unei rumânce gălăgioase, de pe talgerul cântarului, în poala sa. Ia uite... M-aş câca-n pietrele tale. Ăsta-i var?! Ţi-am dat o dublă de porumb şi tu-mi dai...  se auzi vocea nemulţumită a femeii. Ho, creştino, nu te mai umfla aşa! Ia de-aici, încercă negustorul de var, cu vocea sa baritonală, s-o împace pe cea nemulţumită. Cumă-n..., începu femeia şi mai revoltată. Na! Mai na! încercă acesta s-o potolească, aruncând-i în poală încă vreo câţiva bulgări crăpaţi de var nestins, fără a-i mai pune pe  cântar, lăsând-o pe ciodănitoarea muiere, acolo, în mijlocul drumului, bombănind. Plesni cu biciul pe spatele calului alb, jigărit. Cu mare greutate gloaba se urni din loc, lovindu-şi coastele jupuite de hulube, relund jalnicul scârţâit. Din coviltirul său omul întoarse capul, privind pe deasupra înapoi, văzând-o pe femeie stând înţepenită tot acolo, în locul acela, unde făcuse tranzacţia. Ptrrr! făcu acesta, oprind din nou căruţa în loc. Tu-i crucea mă-si. Cărpănoasă mai eşti, măi femeie! Vino să-ţi dau porumbu-napoi. Staţi-ar stâlpii la cap să-ţi stea, zise aceasta, şi-i întoarse spatele. Cei doi, care continuau să stea la umbra nucului, ascultând cu atenţie de pe taburelele lor scunde, se priviră unul pe celălalt. O frunză tocmai se desprinse din crengile uriaşe ale nucului, ondulând prin faţa lor. Deodată chipul datornicului se lumină la auzul vituperantului glas al femeii care continua să bodogănească. Alege-s-ar praful şi pulberea... Leat, rupse în cele din urmă amfitrionul tăcerea, uite ce-ţi propun eu. Banii n-am de unde să ţi-i dau. Vino mâine pe înserat şi-ţi voi da o muiere. Îl împinse spre poartă, mai mult dându-l afară din curte. Serios, sau vorbeşti la şto cu mine?! se miră colonelul, retrăgându-se cu spatele spre poartă, cu băţul bastonului de alun pe umăr, de parc-ar fi ţinut sapa de care toată viaţa lui nu se despărţise. Nu, nu! Vorbesc cât se poate de serios! Gata leat, mâine seară sunt aici. Grăbită, pe cealaltă parte a drumului, trecea femeia cu poala plină cu var. Colonelul Bardac o salută, scoţîndu-şi şapca soioasă pe dinăuntru din cauza năduşelii, lăsând să i se vadă părul netuns, complet alb, ce-i acoperea urechile. Bună ziua, Stanco! Bună ziua! răspunse aceasta cu o voce clară, parcă prea răspicată faţă de cel ce avusese amabilitatea de a o saluta. După ce că nu mai recunoaşteţi lumea trebuie să zbiere omul la voi chiar şi atunci când vă dă bună ziua, fir-aţi ai dracului, surzilor! bombăni femeia, îndepărtându-se. Vezi c-o să-ţi las poarta deschisă, continuă amfitrionul discuţia, cu privirile îndreptate spre ciupicii transformaţi în papuci ai femeii, care târa mai mult călcâile prin praful drumului, ţinând în poală cele câteva pietre de var, desgolindu-şi picioarele bălane, până deasupra genunchilor, într-un mod cam indecent pentru anii ei. Câinii îi am legaţi, continuă datornicul, fără să-şi ia ochii de pe târlicii femeii, care avea călcâiele murdare de praf, aşa că intri-năuntru fără să strigi fără nimic. Operaţiunea Walkiria fusese dejucată, cu toate că, veteranul octogenar, intrat parcă la apă, proaspăt bărbierit, obrajii scofâlciţi, mirosindu-i, ca de obicei, a levănţică, cu mersul său sprinţar, deşi, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai crăcănat, de parcă şi-ar fi uscat izmenele pe butoi, învârtind bastonul prin aer cu agilitatea lui Fred Astaire, venise cu nelipsitele-i decoraţii la piept, în speranţa că va trage ceva pe cosor. Adu şi tu leat un cofer ca să-mi fac curaj, începu martirul vizibil emoţionat. Bău un cofer. Mai bău încă unul. Buna dispoziţie a colonelului, alimentată de vin, îl făcu să se lanseze într-un adevărat tir de întrebări, la care tot el răspundea, privind întemeierea Legiunii arhanghelului Mihail (cu care ambii simpatizaseră-n tinereţe), legea pentru apărarea ordinei de stat, pactul de neagresiune electorală încheiat între Mişcarea Legionară, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Toarnă leat! îl îndemna colonelul. De-aia-mi place să vin pe la tine. Am  cu cine sta de vorbă! Băutura îl relaxa. Privi spre ceasul de pe perete. Se apropia ora zece. Cu paharul în mână, colonelul Bardac, diserta pe marginea testamentului regelui Ferdinand, cuprinzând ultima sa dorinţă, manifestul Crinul Alb, articolul lui Nicolae Iorga: «Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc», Constituţia din 1938, decretul-lege privind înfiinţarea Consiliului de Coroană, scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către Nicolae Iorga, asasinarea lui Nicolae Iorga, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, comunicatul oficial privind asasinarea lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştrii, decretul lege privind introducerea stării de asediu, Ardealul,  Basarabia, Cadrilaterul, Insula Şerpilor, regele Mihai, Odessa, tranşee, gloanţe, avioane, obuze, Cotul Donului, ambuscadă, decoraţie, retragere, capitulare, Ghitler, buncăr, Berlin, Yalta, Stalin, Şorchill, Rucsavelt, Karaganda (acolo, în prizonierat, pe timpul nopţii polare, cei doi nicadori ce visaseră să ajungă în Majadahonda, unde urma să lupte cot la cot cu Moţa şi Marin, alături de republicani, împotriva dictaturii franchiste, îşi tăiaseră venele ca apaşii şi se făcuseră fraţi de cruce), Petru Groza, Ceauşescu. Pssst! Se făcuse 12 noaptea şi porumbiţa nici un semn. Leat, eu am plecat. Şi nef...t şi cu banii luaţi, ştii cum vine vorba aia! Cu cântec înainte marş: «Sfântă tinereţe legionară». Ajuns în întunericul de afară se auzi o bufnitură. Eroul de la Cotul Donului căzu cu rotilele în sus, încât, bolta cerului înstelat se lăsă cu toată greutatea pe tălpile sale. Fratele Ghiţă îl fraierise chiar şi pe singurul său prieten. Nu numai banii primiţi sub formă de împrumut de la colonelul Bardac şi restituiţi la calendele greceşti, sau darurile aduse de fiica sa tocmai din Italia, se volatilizaseră, în schimbul dezmierdărilor cu care ţiganca îl amăgea. Scoate banul, câine de rumân, dacă vrei să-mi vezi p...a, era admonestat, cu nonşalanţa Saritei Montiel în celebrul rol a lui Bizet. Şi hapsânul, fudul de ambele urechi, beteşug căpătat nu din cauza vârstei când în mod natural organele ni se atrofiază, ci din cauza tunurilor şi al aruncătoarelor de mine de 60 de mm cu care luptase pe front,  avea să pună la bătaie, nu numai pensia lui de ceapist şi de veteran de război, ci şi banii pentru înmormântare. Astfel parastasele lui aveau să devină o simplă arvună, transformată în ştrampi şi capoturi, căci diva era din ce în ce mai pretenţioasă, încât, ghiujul, ajunsese să-i cumpere ciocolată şi să-i facă cafele cu amabilitatea unui adevărat cavaler, luând-o apoi la ştangă, sau doar mozolind-o. Trăgând perdelele şi camuflându-se nimeni nu văzuse de fapt ce putea el să-i facă acolo, căci, presupunând doar că nu i se mai scoală, nu făceau, nu puteau să facă altceva decât să se satisfacă unul pe celălalt prin presupuse partide de cunilingus, arta camuflajului, amorezatul, învăţând-o de pe vremea când fusese pe front, luptând alături de colonelul Bardac, introducând proiectilele pe ţeava aruncătorului de mine şi schimbându-le atunci când ghinturile se toceau, decalibrându-se, cu o dexteritate demnă de invidiat, ba, luând, în neabătutul drum spre Stalingrad (e drept răniţi) şi doi prizonieri aviatori ruşi, ce se catapultaseră, în timp ce avionele lor, aflate în flăcări, se îndreptau într-un vertiginos picaj cu botul spre pământ, venind cu ei de pe câmp, ţinându-i pe amândoi înşfăcaţi de gulerele vestoanelor, rupându-le în faţa plutonului său tresele şi îngenunchindu-i printr-o simplă şi fulgerătoare figură de jui jitsu, faptă de pe urma căreia nu fusese nici măcar avansat la gradul de fruntaş (decoraţia o primise înainte de invazia Rusiei), căci se reântorsese de pe front simplu soldat, avansarea făcându-şi-o singur prin a-şi lăsa o mustaţă identică cu cea a lui Hitler, mustaţă pe care toată viaţa avea să şi-o îngrijească, ajustând-o cu briciul şparlit din valiza camaradului, brici tocit de atâta ascuţit pe o fină piatră de silex. Să fi fost cu adevărat gestul acela un act de dizidenţă?! te-ai fi întrebat, admirând curajul său de a merge împotriva înfrăţirii popoarelor, dar detestând totodată mijlocul prin care o făcea. Eroismul său nu fusese decât de faţadă, fiind, după câte se părea, un mare admirator al fuhrerului, pe care, idolatrizâdu-l, îşi lăsase mustaţa aceea identică, despre-a cărei semnificaţie, întrebându-l, se făcea că nu te aude, sau n-auzea de-a binelea, căci nu o dată fusese prins cu gura închisă, atunci când se produceau bubuiturile asurzitoare, curgându-i sânge din timpane din cauza presiunii suflului produs în momentul ţâşnirii proiectilului de pe ţeava tunurilor antiaeriene şi aruncătoarelor de mine, rămânând fudul de ambele urechi, dar cu două pensii, ce-i veneau lunar de pe urma anilor făcuţi în cadrul Cooperativei Agricole de Producţie 7 Noiembrie şi, nu în ultimul rând, cea de veteran de război, din care, la început, rupea câte-o mică parte, satisfăcând micile tabieturi ale amantei sale, fără de care, mai mult ca sigur, nici măcar nu i-ar fi arătat-o. Deşi ne aflam la câţiva ani de la aşa zisa revoluţie din decembrie, părându-i-se prea mică recompensa de pe urma faptului că şi-a riscat viaţa, stând lângă o piramidă de obuze, pe care, dac-ar fi avut bafta ca o ghiulea inamică să le nimerească, ar fi sărit în aer cu întreaga sa divizie cu tot, nu era zi în care să nu se gândească cum să facă să expedieze o scrisoare adresată Comitetului Central. În ce privea reânfiinţarea fostului bloc răsăritean, aşa cum îi mărturisise odată colonelului Bardac, era scenariul unei minţi de-a dreptul scelerate, cu toate că imprevizibila istorie, cu ciclicitatea sa, oricând ar fi putut face de aşa natură, încât, cu adevărat, ruşii să-şi fi făcut din nou apariţia, căci n-ar fi fost nici prima şi nici ultima dată când ar fi încălcat o convenţie de securitate internaţională. Nefiind un convins adept al pactului Nord Atlantic, vociferând împotriva noilor noştri fraţi de peste ocean şi chiar a Pentagonului, în incinta căruia avusese loc idila aceea între Ben Clinton şi Monica Lewinski, fără ezitare, acesta ar fi cerut, în ciuda centenariatului de care se apropia, să fie mobilizat, smulgându-se din braţele amantei sale şi plecând pe front, luptând în numele unei cauze pe care nici el n-o cunoştea, la fel de vitejeşte ca şi în cel de-al doilea război mondial, cu riscul de a se întoarce şi de data asta fără nici o avansare în grad, căci, printr-o inedită stratagemă, ca o replică dată ingratitudinii imaginarilor săi superiori de a nu i se fi recunoscut meritele, s-ar fi lăsat la vatră prin a şi le inventa de unul singur aşa cum o făcuse şi prima dată. Că pleca la război împotriva ruşilor, sau americanilor, tot una i-ar fi fost, principalul era că se ivea la orizont posibilitatea ca factorul poştal să-i aducă trei cupoane de pensii, dintre care două de veteran, în felul acesta putând să satisfacă capriciile amantei sale, pe care, odată întors de pe front, la cei peste o sută de ani pe care i-ar fi împlinit, îmbrăcat în frac şi papion, s-ar fi dus direct în faţa ofiţerului stării civile, încetând de-a mai trăi în concubinaj cu trufandaua aceea, simţindu-se încă în puteri, căci mai avea de trăit până ca cineva (aşa credea el), să-i tragă clopotul şi, dac-ar fi fost nevoie, pentru majorarea pensiei, s-ar fi adresat nu numai Comitetului Central ci chiar şi Marii Adunări Naţionale, neştiind că aceste instituţii ţineau de un trecut îndepărtat, căci, odată cu lovitura de stat din decembrie, fuseseră dizolvate, nu numai acele etatiste forme de guvernământ, pe care încă mai trăgea nădejdea că într-o bună zi Ceauşescu le va restabili, urmând ca într-un viitor foarte apropiat să-şi facă apariţia, reântorcându-se la putere dintr-o ţară ce aparţinea Statelor Emirate Arabe Unite (unde se presupunea că s-ar fi ascuns), revenind din moment în moment, când apele se vor mai fi liniştit, preluând din nou conducerea şi băgându-i încă o dată la puşcărie pe ţărăniştii şi liberalii, care, în ferma sa convingere, au dus ţara de râpă, plecând, dacă ar fi fost nevoie şi mai hotărât pe front, luptând împotriva tuturor popoarelor, fie că acestea aparţineau CSI, fie trupelor NATO, din care făceam şi noi parte, căci, în crasa sa ignoranţă, habar n-avea că acum nu se mai făceau încorporări, una din condiţiile de a fi primiţi în rândul ţărilor civilizate fiind şi aceea de a ne forma o armată de elitişti şi de profesionişti. Proiectul de a concepe jalba aceea, privind majorarea pensiei, era amânat de pe-o zi pe alta. După părerea lui, toţi bandiţii de azi, cum era Dinu Patriciu, magnatul petrolului, un veritabil JR dâmboviţean, cu afaceri în toată lumea, ce vandalizase ţara fără să înfunde puşcăria, parlamentul cu toate partidele la un loc, cei din Senat şi din Camera Deputaţilor, dar şi întreaga magistratură, cu Ministrul Justiţiei cu tot, ba chiar şi Înalta Curte de Casaţie, ce avea puterea de a demite preşedintele ţării, ar fi meritat băgaţi la ţuhaus. Următorul chilipir pe care şi-l propusese (şi pe care-l vedea ca şi făcut), avusese loc, acolo, în sfântul lăcaş. Era, după câte-mi amintesc, la o săptămână după noaptea învierii. Învierea însăşi fusese un chilipir, cum ar zice Sakespeare. Umplând cu apă cazanul acela de inox, ciordit de pe front şi convertit apoi în alambic, falitul, abia a aşteptat ca părintele să introducă busuiocul în ea, sfinţind-o şi transformând-o în agheasmă, căci îi şi pusese capacul, repezindu-se cu el în braţe, îmbrâncindu-se mai mult, pentru a ajunge la masa aflată în faţa altarului, unde, pe o cuvertură curată, se găsea pasca sub formă de piramidă (era pasca celor întârziaţi), umplându-şi buzunarele, ba chiar ţinând pumnii strânşi încărcaţi cu sfintele cuminecături, prinzând în acelaşi timp în braţe cazanul cu apa sfinţită, din care, oricât de mult s-au rugat babele acelea ce se aflau şi ele acolo, nu se îndurase să dea nici măcar un păhărel, una din ele chiar blestemându-l în sfântul lăcaş, cerându-şi iertare Celui de sus, în timp ce-şi înnoda batista cu cele câteva firimituri de pască pe care abia dacă mai apucase să le adune de pe cuvertura aceea. De data asta fratele Ghiţă o făcuse de oaie. Furase cazanul ce aparţinuse odinioară armatei bolşevice, umplut acum cu agheasmă, fără a mai da la nimeni. Unii susţineau că această întâmplare avusese loc în marţea dracului, sau prima miercure după paşti, numită nunta şoarecilor, alţii că fusese joia necurată, deşi, nici unii nici ceilalţi n-avuseseră dreptate, căci, îmi aduc foarte bine aminte, cu o zi înainte fusese Izvorul Tămăduirii, ziua în care curgea singur untul de lemn, toate apele fiind sfinţite. Cei ce beau apa aceasta şi se spălau pe corp se vindecau pe loc. Dealtfel pe toată suprafaţa pământului, după răstignirea Fiului şi ridicarea acestuia la ceruri, lacrimile Maicii Domnului aveau să se transforme în izvoare făcătoare de minuni, vindecând orice fel de boală. După ridicarea şi a fecioarei Maria la ceruri, femeile, aflate într-o grea suferinţă, se ungeau cu undelemnul acela, trăgând nădejdea că vor fi primite în rai fără a mai fi judecate. Aşa că, a doua zi, câteva babe, care nu apucaseră tămăduitoarea băutură, printre care se afla şi cea care-l blestemase-n biserică, cerându-şi iertare până şi Maicii Preciste, s-au prezentat la poarta lui, implorându-l să le dea şi lor măcar câte o căniţă, căci nu puteau pune nimic în gură până nu se închinau la sfânta icoană agăţată pe peretele de la răsărit şi nu înghiţeau de trei ori din apa sfinţită, pe care hapsânul o luase cu totul, lăsându-l chiar şi pe preot mut, făcându-şi, odată cu enoriaşii, cruce, căci aşa ceva nu se mai pomenise. Hai mă, Ghiţă, dă-ne şi nouă agheasmă, că n-o fi foc! Văzându-le revendicările, se întorsese cu spatele, dispărând în bucătărioara, unde stătea ascuns, pândind ca porumbeii să intre în capcană. Fără a îndrăzni să strige a doua oară, căci au auzit cum le drăcuia, toate femeile acelea, a căror credinţă nu le-ai fi putut-o pune un moment la îndoială, trecute cu mult de şaizeci de ani, se constituiră într-un adevărat grup de greviste, hotărâte să nu plece de acolo din poarta lui, protestând în tăcere, în stilul tibetanilor. Într-un târziu, una din ele, aruncându-şi privirile printre ulucile gardului şi zărind un mănunchi de undiţe rezemate de zidul casei, făcu în şoaptă o remarcă, pe cât de realistă pe atât de maliţioasă: Neam prost! Şi-a umplut buzunarele cu pască. Precis că se va duce să prindă peşte cu ea. La scurt timp Pantelei Procofievici îşi făcu apariţia. Ţinea cazanul în braţe. Ajuns la poartă, îl lăsă uşor pe pământ, dându-şi căciula cât un mertic pe spate, dezvelindu-şi fruntea albă şi oftând: Să n-aud o vorbă. Toată lumea în linişte şi cu banii în mână. Câteva clipe se putu observa în rândul babelor o mică degringoladă. Nici una dintre cele aflate acolo nu s-ar fi aşteptat să le ceară bani. Cea mai în vârstă, de fapt aceiaşi care-l blestemase-n biserică, cerându-şi apoi iertare de la toţi sfinţii şi moaştele celor beatificaţi, nu se putu abţine nici de data asta, dând din nou drumul unui blestem şi mai ascuţit decât primul, dar nu ca acolo în sfântul lăcaş unde ţipase aproape-n gura mare, ci, în şoaptă, ca şi cum s-ar fi rugat, căci dacă ar fi auzit-o, aleluia agheasmă. Săgeta-te-ar cel de sus! Alege-s-ar praful şi pulberea, că câine de om până la tine n-am mai văzut, maică! Din teama de a nu fi auzită, alta, care-o înghioti să tacă din gură, se apropie, întinzându-i un pumn de mărunţiş în schimbul unei ceşcuţe, în timp ce se rugă să-i dea şi ei un pui de smochin, căci, înainte ca samsarul să-şi fi făcut apariţia cu cazanul acela ciordit de pe frontul rusesc, trăsese şi ea cu ochiul printre ulucile gardului, văzând cum tufişurile de smochini se întindeau de-a lungul fundaţiei. Dă mă Ghiţă şi mie un pui de smochin, să-i fie de sufletul Miţi, că s-a prăpădit, săraca, de tânără, Dumnezeu s-o ierte! Ţi-oi da şi eu, Doamne iartă-mă, altceva la schimb. Preocupat să numere şfanţii nici de data asta n-auzi nimic. Îmbrăcată în negru din cap până în picioare, o băbuţă, înconvoiată de spate ca o seceră, al cărei bărbat n-avea să se mai întoarcă niciodată de pe front, se interesă dacă mai avea niscaiva pască. Banii jos! zise alta, arătându-şi gingiile. În acelaşi timp, pe poartă, fără să-l privească, dar auzind zgomotul gologanilor, pe care, cel ce făcea comerţ cu aghiasmă, îi zornăia în podul palmei, împopoţonată ca o păuniţă (era doar Săptămâna Luminată!), cu paşi uşori, se strecură Paulina ţiganca. Nu cucerise Rusia, dar o cucerise pe ea, ţiganca cu părul negru ca abanosul, împletit în două cozi lungi, date pe spate, pe care în ziua aceea şi le tăiase, semănând nu cu Sarita Montiel, aşa cum îi scrisese ciripitoarea în scrisoarea aceea fiicei sale, ci (şi asta aş jura-o cu mâna pe Biblie), cu Angela Isadora Duncan, amanta lui Esenin, actriţa care murise în plină tinereţe, ştrangulată de o eşarfă prinsă la roata unui automobil, pentru care, zău că m-aş fi făcut şi eu vânzător de pască şi agheasmă, numai să-i pot privi creţofonata piersică de sub diftină.

  

 

[Sofia Sincă]

Interesant şi scris cu multă răbdare, timp şi talent. În stiul său, alambicat, Ion Ifrim face analogia eroilor de război şi le închină totodată aceste rânduri, în semn de consideraţie. Ironic, parodic şi expresiv. Istoria se scrie după ce se trăieşte.

Războiul nu a fost niciodată al ostaşului, doar ordinele au fost ale lui. Îndiferent cu ce gând a plecat acesta la război, entuziasmul s-a transformat în ruină, viaţa în coşmar.

Ironia sorţii ostaşului care a plecat să cucereasă Rusia, constă în faptul că a ajuns să lupte alături de ea, în final, alături de comunismul împotriva căruia luptase iniţial, deşi gândul lui era, ''Comunismul fusese o mare excrocherie.'' Apoi odată eliberat nimeni nu-i mai recunoaşte meritele, mai mult este ironizat de soartă, de cei ce-l înconjoară, inclusiv destinul îi joacă feste. Asta explică Ion Ifrim în acest text amplu. Doar cei ce au fost acolo se mai întâlnesc, cu diferite ocazii, pentru aduceri aminte, ''leatul''.

Textul este greoi şi lung. Din motive că se citeşte destul de greu pe internet, eu îţi propun Ion Ifrim, ca astfel de texte să le separi în mai multe capitole. Eu l-am citit în două tranşe şi eu citesc mult pe internet, dar nu multă lume are răbdarea şi timpul meu.

Altfel, stil propriu, bine definit, plăcut şi revelator.

Am scos două erori de scriere, poate mai sunt sau nu. În ultima parte am fost atentă mai mult la fond.

ochii plecaţi în jos - pleonasm

bălceşti albaştrii - albaştri.

Cu plăcerea amplului text, Sofy!

[Ionel Mony Constantin]

Analogia/apologia

Sofia Sincă a spus :

Interesant şi scris cu multă răbdare, timp şi talent. În stiul său, alambicat, Ion Ifrim face analogia eroilor de război şi le închină totodată aceste rânduri, în semn de consideraţie. Ironic, parodic şi expresiv. Istoria se scrie după ce se trăieşte.

Războiul nu a fost niciodată al ostaşului, doar ordinele au fost ale lui. Îndiferent cu ce gând a plecat acesta la război, entuziasmul s-a transformat în ruină, viaţa în coşmar.

Ironia sorţii ostaşului care a plecat să cucereasă Rusia, constă în faptul că a ajuns să lupte alături de ea, în final, alături de comunismul împotriva căruia luptase iniţial, deşi gândul lui era, ''Comunismul fusese o mare excrocherie.'' Apoi odată eliberat nimeni nu-i mai recunoaşte meritele, mai mult este ironizat de soartă, de cei ce-l înconjoară, inclusiv destinul îi joacă feste. Asta explică Ion Ifrim în acest text amplu. Doar cei ce au fost acolo se mai întâlnesc, cu diferite ocazii, pentru aduceri aminte, ''leatul''.

Textul este greoi şi lung. Din motive că se citeşte destul de greu pe internet, eu îţi propun Ion Ifrim, ca astfel de texte să le separi în mai multe capitole. Eu l-am citit în două tranşe şi eu citesc mult pe internet, dar nu multă lume are răbdarea şi timpul meu.

Altfel, stil propriu, bine definit, plăcut şi revelator.

Am scos două erori de scriere, poate mai sunt sau nu. În ultima parte am fost atentă mai mult la fond.

ochii plecaţi în jos - pleonasm

bălceşti albaştrii - albaştri.

Cu plăcerea amplului text, Sofy!

[Sofia Sincă]

Domnule IMC ar trebui să vă folosiţi de cuvintele dvs., de comentariile dvs. nu ale altor, sub texte. Eu am vrut să zic analogia nu apologia. Dacă dvs. aţi considerat textul ca făcând apologie de ce nu aţi alcătui şi un comentariu al dvs? Şi apoi în regulamentul site-lui scrie undeva, că nu se fac comentarii la comentarii.

ANALOGÍE s. f. 1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc.

Ionel Mony Constantin a spus :

Analogia/apologia

Sofia Sincă a spus :

Interesant şi scris cu multă răbdare, timp şi talent. În stiul său, alambicat, Ion Ifrim face analogia eroilor de război şi le închină totodată aceste rânduri, în semn de consideraţie. Ironic, parodic şi expresiv. Istoria se scrie după ce se trăieşte.

Războiul nu a fost niciodată al ostaşului, doar ordinele au fost ale lui. Îndiferent cu ce gând a plecat acesta la război, entuziasmul s-a transformat în ruină, viaţa în coşmar.

Ironia sorţii ostaşului care a plecat să cucereasă Rusia, constă în faptul că a ajuns să lupte alături de ea, în final, alături de comunismul împotriva căruia luptase iniţial, deşi gândul lui era, ''Comunismul fusese o mare excrocherie.'' Apoi odată eliberat nimeni nu-i mai recunoaşte meritele, mai mult este ironizat de soartă, de cei ce-l înconjoară, inclusiv destinul îi joacă feste. Asta explică Ion Ifrim în acest text amplu. Doar cei ce au fost acolo se mai întâlnesc, cu diferite ocazii, pentru aduceri aminte, ''leatul''.

Textul este greoi şi lung. Din motive că se citeşte destul de greu pe internet, eu îţi propun Ion Ifrim, ca astfel de texte să le separi în mai multe capitole. Eu l-am citit în două tranşe şi eu citesc mult pe internet, dar nu multă lume are răbdarea şi timpul meu.

Altfel, stil propriu, bine definit, plăcut şi revelator.

Am scos două erori de scriere, poate mai sunt sau nu. În ultima parte am fost atentă mai mult la fond.

ochii plecaţi în jos - pleonasm

bălceşti albaştrii - albaştri.

Cu plăcerea amplului text, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Dle Ionel Mony Constantin, intervenţia dvs pe această pagină e susceptibilă de rea-voinţă. Dacă făceaţi un mic comentariu la postarea dlui Ifrim şi apoi, în subtext, atrăgeaţi atenţia asupra acelei confuzii (analogie-apologie) făcută de alt comentator, totul era oarecum în regulă, dar aşa v-aţi cam dat arama pe faţă - cea de a fi cârcotaş cu orice chip.

[Ionel Mony Constantin]

 OK  am crezut că este o eroare typo şi am recurs la o  formă prescurtată de atentionare.  Regret ca am fost greşit inţeles şi imi cer scuze pentru situaţia creată.

[Vasilisia Lazăr]

Am dus textele d-voastră de proză în bibliotecă pentru a putea fi găsite mai uşor.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr