Am fost șase

[Nuța Istrate Gangan]

Viaţa te întoarce înapoi într-un mare fel. Ca să nu uiţi de unde vii. Nu, nu de unde vii ci de unde ai plecat. Şi, aşa cum stabilisem mai devreme, Dumnezeu are un simţ al umorului destul de ciudat.

 

Am fost şase când ne-am hotărât să ne luăm lumea în cap. Urmând un plan bine întocmit, bineînţeles. Ne luam lumea în cap dar nu într-un cap fără pic de creier. Totul era aranjat până la amănunt. Bineînţeles însă, planul de acasă nu se potriveşte niciodată cu cel din târg.

Am fost şase. Două fete şi patru băieţi.

Fata a rezistat foarte puţin şi am rămas cinci. Ca în cântecul ăla ridicol despre zece negri mititei.

Apoi, într-o dimineaţă, trei din cinci nu au apărut la micul dejun. Trebuia să fii nebun sau inconştient să nu vii la cantină dimineaţa, ştiind că până la prânz mai e vreme şi că porţia este porţie.Dar m-am gândit că poate n-au avut chef să se trezească şi poate careva a fost însărcinat să le aducă micul dejun în cameră. Deşi ştiam că pedagogul lor nu glumeşte.A doua zi, m-am gândit că poate au mâncat mai devreme sau apar mai târziu, şi că fiecare şi-a făcut propria gaşca.

,,Unde sunt băieţii?,, îl întreb pe Nr 4.

,,Nu ştiu,,

,,Hai nu serios,,

Ridică din umeri. Părea sincer. Era cel mai mic dintre noi, chiar şi eu eram mai înaltă şi asta micu' n-avea voie să mintă.

,,N-au fost aseară în dormitor, Şi nici alaltăseară,,.

,,Drace,, gândesc, Unde să meargă? Eu eram singura care ştia pe cineva în oraşul ăla. Ei nu aveau pe nimeni.

Mai târziu, directoarea m-a chemat în cancelarie. Era şi un bărbat acolo. Eram surprinsă, nici nu ştiam prea bine unde era cancelaria în imensitatea aia de liceu.

,,Când i-ai văzut ultima oară pe Pohrib, Matei şi Rarinca?

Habar nu aveam.

,,Habar nu am,,

Chiar nu ştiam.

 ,,Nu ştiu,,

,,Eşti sigură? Încearcă să-ţi aminteşti,  mai insistă o dată tovarășa directoare cu părul permanent şi roşcat privindu-mă grav prin lentilele ochelarilor cu rama subţire. Dommul mă privea și el grav dar cumva, indiferent.

Am scuturat din cap. Eram atât de speriată încât nu reuşeam să-mi aduc aminte când naiba îi văzusem ultima oară pe ăştia trei.Mai întâi am crezut că s-a întâmplat un accident la practică. Sau că au fost prinşi sărind gardul noaptea când mergeau să fure flori de prin holurile blocurilor pentru a-şi ,,pavoaza,, dormitorul.

 

L-am căutat pe Nr4 şi l-am întrebat direct:

,,Ce ştii?,,

S-a codit, dar ştia că nu putea minţi.

,,I-au prins la graniţă. Voiau să fugă în Iugoslavia.Sau au fugit şi au fost întorşi înapoi, Nu ştiu singur,,

Am îngheţat. Asta era nebunia nebuniilor. Mai face omul tâmpenii dar asta era mama lor.

Și eu fusesem aia cu ideea plecatului de acasă. Îi târâsem practic după mine şi le umplusem capul cu tâmpenii despre ,,altceva,,

Mai târziu am aflat că au fost trimişi acasă, tunşi chilug, bătuţi, şi cu interdicţia de a  părăsi Matca fără aprobare. Erau minori. Așa au scăpat.

Şi aşa am rămas doi.

 

Apoi 15 Noiembrie 1987 s-a întâmplat. Revolta braşoveană.Cea despre care oamenii îşi amintesc doar de 15 noiembrie. Pentru că și istoria se uită, nu-i așa?

Era duminică şi era ziua mea şi am mers la serviciu.

Şi atât.

Pe Nr4 nu l-am mai văzut niciodată. Plecase cu un grup înspre primărie, a intrat în clădire şi a aruncat nişte tablouri comuniste pe fereastră.

A fost arestat, torturat. Închis pentru o vreme. Ştiu însă că s-a întors acasă.

 

 Aşa am rămas doar unu.Au trecut ani buni de atunci. Prea mulţi ca să mai poată fi număraţi.

 

Astăzi un grup de cubanezi curajoşi şi sătui de Castro&Comp a atins ţărmul Floridei, în Key Biscayne. Într-o barcă desprinsă parcă din cel de-al doilea război mondial. Pentru că s-au încadrat în regula,, Wet foot dry foot,, vor rămâne în State(Prin '96 , administraţia Clinton şi guvernul cubanez au ajuns la o înţelegere după ce cubanezii îşi tot cereau înapoi oamenii rătăciţi pe ocean. Înţelegerea a fost şi a rămas că, orice cubanez care fuge din Cuba(90 de mile sud de Florida, 145 kilometri) şi reuşeşte să atingă ţărmul Floridei fără ajutor de la americani, are dreptul să rămână în State cu drepturi de azilant.)

 

Prietenul meu, Vlad a reuşit să prindă nişte poze.M-am întristat privindu-le şi m-am întrebat dacă băieţii mei reuşiseră de fapt să ajungă în Iugoslavia şi au fost trimişi înapoi, sau au fost prinşi la graniţă.

[Corina Militaru]

Off, vremurile acelea! Amintiri apăsătoare... :(

[Sofia Sincă]

Visul multor tineri români înainte de revoluție. Mirajul vestului. Mulți au riscat cu propria viață. Inchisoarea era cea mai ușoară soluție în caz de nereușită la graniță. Știu multe cazuri, dar tu îl ai pe al tău. Însă în cazul tău visul s-a realizat. Înseamnă că perseverența este un cuvânt real, nu în vânt. Dacă îți dorești neaparat, reușești.

Am citit cu plăcere și cu nostalgie.

Sofy

Dommul mă privea - un typo, Domnul.

[Ion Lazăr da Coza]

Amintiri... Amintiri! Greșeli... Greșeli!

Al Doilea Război Mondial

Textul are șarm.

da Coza