Alb de Crăciun

[gina zaharia]

Se trezise pe umerii timpului, întrebare fără răspuns. Miez de pâine aruncat de pe stânci spre hrana adâncurilor. Cândva fusese spic de grâu, uneori izvor printre veritabile rădăcini de emoţii. Acum era joc de azur în delta flămândă, cu multe straturi de mâl și doi nuferi de zăpadă.
*
Maria locuise până nu demult la oraş. Un oraş mare, în care viaţa ridica din aripi continuu, aruncând petale de linişte peste ţărmul sufletului. Era contabilă la o firmă de confecţii şi câştiga suficient pentru a se întreţine. Locuia cu chirie în casa unor bătrâni care mai deţineau o locuință la ţară, aproape de satul ei. Avea 28 de ani, privirea blândă şi vocea caldă. Îţi lăsa impresia unui om care se sfătuieşte deseori cu timpul, în tăcere, şi calculează preţul fiecărei secunde.
În  cunoscuse pe Mircea în urmă cu câteva luni. Era inginer la unitatea în care lucra. Începuseră printr-o atingere de mănă, la aniversarea zilei sale de naștere. Nu dăduse importanţă. Urmă apoi o privire adâncă de parcă încerca să-i fotografieze sufletul. Simţea că-şi găsea mult mai des motiv să intre prin biroul ei unde o complimenta discret. O zi şi încă una… Începuse să-i fie teamă. Teamă de ea. Dacă la început nepăsarea îşi scria contur pe inima sa, fiecare zi îşi înfigea un ac ca un semn de întrebare, un ac ce se transforma în nedumerire, scânteie, rug, ciocârlie, cu zbor cu tot.
Mircea era un coleg bun, apreciat de colectiv, șarmant. În divorţ cu soţia, nu discuta niciodată despre acest subiect. Iar pentru Maria drumul sentimentelor intrase într-o zonă cu ceaţă şi fluturi. Păduri nesfârşite îi încolăceau fiinţa, se rătăcea în propria-i persoană şi parcă o esenţă însufleţită se făcuse gând pe podul la capătul căruia se zăreau sălcii pletoase pierzându-se în zări noi.
Vara îi adunase pe platoul începutului, între staţii pline de ei, simboluri unice presărate din loc în loc, păşune descoperită în noua vegetaţie a sufletelor, cu picături de roz şi alb din abundenţă. Destinul îi aşezase la masă, faţă în faţă. Se auzeau cupele şoptind printre senzaţii fine, fuioare de mătase împrăştiate peste tot, lumânări de gând aprinse, şi, mai ales, o alee principală, ce ducea direct în golful lor. Niciunul n-ar fi putut explica cine, cum şi de ce s-au găsit, după doi ani în care schimbaseră formule de politeţe sau glumiseră deseori împreună fiindcă o vreme fuseseră chiar colegi de birou.
Nu mai conta. Acele vremuri îşi găsiseră locul într-un album normal, căruia nu-i mai dădeau importanţă. Acum totul în jurul lor purta acelaşi nume. Adormeau şi se trezeau în acelaşi gând. Erau unul lângă celălalt, în maşina care-i aducea la serviciu, pe fereastra larg deschisă spre răsărit, în ceaşca de cafea cu aromă de bine, în iazul din faţa casei părinteşti căreia Maria îi împărtăşise bucuria ei.
După câteva luni fata s-a mutat la Mircea. Nu făcuseră public acesta aspect deși bănuieli despre relaţia lor se aruncau ici-colo, nesigure, rămânând însă la fel, fiindcă amândoi îşi păstrau armonia pentru nopţi nesfârşite, blânde şi împodobite cu cele mai vii culori.

Trecuseră trei luni de când cei doi locuiau împreună. Abia acum  Mircea îi povestise Mariei despre soţia lui plecată la muncă în Italia şi care întâlnise acolo un bărbat ce-l înlocuise în scurt timp. Dar  prezenţa ei i-ar fi umplut golul lăsat în inimă şi îi mulţumi Domnului că l-a răsfăţat cu speranţa unei împliniri sufleteşti.
*

Toamna ciocăni la uşa lor, cu bogăţia de sentimente.
Şi, mai mult de-atât, Maria rămase însărcinată. Nu-i spusese lui Mircea, lăsase să fie sigură şi îşi imagina clipa în care tatăl copilului ei va exploda de fericire. Făcu deja a o fotografie a timpului ce va să vină şi îşi aminti că părinţii plecaseră din lumea aceasta iar fraţi nu mai avea. Aşadar Mircea şi fiul lor vor fi singurii şi cei mai răsfăţaţi de nemărginirea întâmplării venite pe tălpi de noroc. Păstrase însă casa părintească, într-un sat de munte, cu lucrurile aşa cum erau odinioară, când tatăl ei, ultimul plecat, o rugase să păstreze amintirea lor “câtă vreme o va mai lăsa sufletul”. Iar sufletul rămăsese conservator în tot ceea ce o lega de copilăria ei. Nu schimbase nimic: aceeaşi viţă de vie agăţată de stâlpii de la prispă, acelaşi nuc bătrân pe cărarea ce urca dealul spre casa lor. Până şi portiţa de la capătul drumul comun de acces rămăsese cu zăvorul ruginit deschis de multe mâini, în diferite etape. Chiar şi în grădina de zarzavat pusese de toate şi rugase o femeie s-o mai îngrijească din când în când, pentru a nu lăsa buruienile să împărătească în ţinutul cel mai drag ei.
În camera din spate păstrase şifonierul vechi, de nuc, iar pe ultimul raft rămăseseră ştergare de in, cusute de mână, cu flori mărunte de culoare roşie, legate între ele prin petale mici, verzi. Şi o perniţă de pluş, pe care o ţinuse în braţe, cândva, un ghemotoc de om cuibărit în braţele vieţii.
Uşa ce dădea în spatele casei spre grădina de zarzavat avea acelaşi geam mic, cu o perdea albă, croşetată, din bumbac. Chiar şi cazanul de ţuică, de pe vremea comuniştilor, ascuns într-un şopron din spatele casei rămăsese cu firida dărăpănată, cu capacul de aramă într-o parte iar pe el câţiva butuci de fag, ca şi cum aceştia ar fi înghețat acolo tabloul acelor vremuri.
Într-o zi Mircea o anunţă că întârzie şi o rugă să meargă singură acasă. Părea neliniştit, vocea avea tonuri de gri.
- Unde eşti? l-a întrebat Maria.
- O să-ţi povestesc, a răspuns, scurt, bărbatul. Crede-mă, acum n-am timp, dar nu te îngrijora.
Era inevitabil. Abia a trecut timpul până la sfârşitul programului. Ar fi dorit să-l sune, să-i ceară amănunte dar nu vroia să devină subiect de discuţie pentru cei din jur.
Merse direct acasă. Deschise în grabă uşa. Pe canapeaua din sufragerie erau aruncate câteva cămăşi iar în bucătărie o ceaşcă de cafea. Alături, un bilet: “Voi pleca în Italia, la soţia mea. Dacă vrei poţi rămâne în continuare aici.” Nu dădea alte explicaţii.
Într-o clipă cerul a căzut peste ea. Toate visele ei s-au înecat deodată în marea deznădejdii şi nicio corabie nu-şi găsise port în sufletul ei. A adormit plângând, rugându-se Domnului pentru liniştea de care avea mare nevoie. Medicul îi confirmă faptul că va avea un copil. O explozie de bucurie inundă sufletul şi simţi că singurătatea devine o pasăre cu aripi de catifea care face rotogol pe la fereastra vieţii. Hotărî să se mute la vechea gazdă. Îşi cără bagajele dar în câteva zile primi vestea ca va fi disponibilizată. Abia acum realiză că drumul ei începe să se întunece. Trecuseră trei săptămâni şi nu avea nicio veste de la Mircea.
În scurt timp se mută la ţară. Era singura variantă. Acum, mai mult ca oricând, nu trebuia să se lasă pradă sorţii. În curând nu va mai fi singură. Copilul bărbatului pe care îl iubise din adâncul inimii îi dădea putere, speranţă. Nu ştia exact ce va face. Probabil că o perioadă va primi ajutorul de şomaj. Îşi dorea să fie sănătoasa şi să nască un copil sănătos. Apoi nădăjdui că Domnul n-o va lăsa.
Se apropia Crăciunul. Zăpada se aşternuse din belşug, împodobind dealurile şi munţii iar vârfurile brazilor păreau sculpturi nesfârşite pe puritatea darului lui Dumnezeu.
Se oferi să ajute o bătrână la treburile casei. Aceasta o primi bucuroasă şi o îndrăgi ca pe propria fiica. Nu avea copii. Era încărcată de timp precum pomul de iarnă. Avea optzeci şi doi de ani. Cele două case erau despărţite de iazul ei drag şi un deal. Trecea pe lângă alunul pe care-l ştia în hotar dintotdeauna, vedea cimitirul şi el îmbrăcat în alb şi îşi înteţi credinţa în Dumnezeu. Mergea la biserică şi ocupa locul din dreapta, în spatele bărbaţilor, unde venea duminică de duminică, în primii ani ai copilăriei. Mereu se plictisea acolo şi i se părea că slujba este prea lungă, mama îi spunea că este dorinţa oamenilor din sat şi începuse s-o urască, chiar acolo în lăcaşul Domnului, pe ţaţa Anicuţa, că era mai aproape de ele şi stătea mereu în strană, aşa că n-o dureau picioarele ca pe ea.
O ajutase pe bătrâna Paraschiva la pregătirile de Crăciun, femeia crescuse porc în gospodărie şi o rugase pe Maria să primească din bucatele pe care împreună le pregătise. La început o încercă un sentiment de jenă ca mai apoi le luă cu toată inima, deşi avea suficientă mâncare pentru o singură persoană.
Luminile se aprinseseră mai frumos ca niciodată. Dimineaţă veniseră copiii cu ajunul. Îşi împodobise bradul şi îl aşezase în acelaşi loc în care fusese cândva şi asculta colinde nesfârşite.
Trecu de orele 23,00 când îşi pregăti patul de culcare. Ieşi pe prispă şi privi cerul. Feerie pe orizonturi liniștite. Avea acolo toată lumina lumii, şi lumina ei. Şi mai presus de toate o stea care îi veghea clipele, cu blândeţe.
*

Pe poteca dinspre iaz se auzeau paşi ce făceau zăpada să scârţâie. Începu să-i fie teamă. Abia acum realiză cât de singură era. Însă, încetul cu încetul, la lumina lunii, se contură imaginea lui Mircea, care venise să vestească Naşterea Domnului…

Se întorsese acasă, unde iubirea trona mai adânc decât nămeţii tuturor timpurilor. Pe Maria, doar pe ea o iubea. Pe Maria care, în noaptea de Crăciun i-a adus încă o veste mare.

Între timp steaua lor înflorea la fereastră…

 

[Corina Militaru]

O poveste delicata ce tradeaza un suflet frumos si sensibil.

Cu drag,

[gina zaharia]

O poveste scrisă cu mult timp în urmă, Corina! Dar fiindcă avea ceva alb prin ea, am adus-o aici.

Sărbători cu bucurie!

Corina Militaru a spus :

O poveste delicata ce tradeaza un suflet frumos si sensibil.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

O povestire impresionanta... cu suspans, cu asteptari si dezamagiri... Reusesti Gina si in proza ca si in  poezia sa scoti din sufletul cititorului ceea de doresti, si anume emotii si vibratii.

Dar totul e bine cand se termina cu bine. Eroinei tale, Sfantul Craciun, Sfintele sarbatori  si Mosul i/au adus ceea ce/i era mai drag, pe omul iubit.

Feicitari, Gina pentru emotionanta, proza.

Cu pretuire, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

O proză emoționantă, care îți induce o stare de bine. Crăciunul e magic, nu? Elementele narațiunii se împletesc într-o perfectă armonie cu imagini de un lirism aparte, așa cum doar tu, Gina, o poți face. Felicitări din toată inima!

[Gabriela Grădinariu]

         Frumoasa povestire.Rotunda, sensibila, actuala. Poezia ramane insa punctul tau forte.