CAPITOLUL XIII

"demon sau inger?"

  

 

Avionul rulează cu motoarele turate la maximum vibrând din toate încheieturile și îndreptându-se cu viteză spre capătul pistei. Peste câteva minute aș putea spune relaxat: Adio, Coasta de Fildeș!...  Dar ceva mai puternic decât mine mă oprește, parcă, s-o fac...  Țin mâinile încleștate pe mânerele scaunului și încerc să-mi ordonez gândurile ce dau năvală în mintea răvășită, venind din toate direcțiile. Simt un nod în gât și un tremur ciudat îmi cuprinde tot trupul. Nu, n-aș fi vrut să plec... nu așa și nu acum!

Îmi amintesc cum camarazii mei, Alin și Oancea, se bucuraseră la aflarea veștii, de parcă ei ar fi părăsit teatrul de operațiuni, nu eu:  

- Moșule, veste mare, veste bună! Te întorci în Franța, tataie! Gata cu răzbelul!

Nu reacționasem în vreun fel la exclamația lui Alin, care nu pricepea ce se întâmplă cu mine:

- Da’ ce-ai mă, nebunule, tu nu te bucuri?

Mă privea mirat și, citindu-mi pe față tristețea pe care nu era chip s-o ascund, îmi spuse pe o tonalitate ceva mai blândă:

- Ce-ai, frate, ce te frământă și nu te lasă să te bucuri că scapi de-aici? Ar trebui să strălucești, nu să fii posomorât!

- Am auzit, și ce-i cu asta? De ce m-aș bucura...? Dacă eu mă întorc în Franța, voi cu cine rămâneți, șobolanilor?

În mod cert, pentru oricine altcineva vestea primită ar fi avut alt efect. O comisie formată din mai mulți medici a decis repatrierea și îngrijirea mea ulterioară într-un spital din Franța. Urma să părăsesc tabăra cu primul avion sanitar care va pleca spre țară. Persoana care îmi adusese vestea în acea dimineață, chiar la micul dejun, era infirmiera, entuziasmată și ea pentru că va părăsi odată cu mine Coasta de Fildeș îmbarcându-se în același avion.

Aș fi avut toate motivele să primesc cu bucurie vestea plecării, dar eu mă gândeam la oamenii mei, care mai aveau de stat aici încă trei săptămâni. Mandatul ni se apropie de sfârșit, urmând să fim înlocuiți de un alt regiment. Dar câte nu se pot întâmpla în trei săptămâni în care eu nu voi fi lângă oamenii alături de care-mi este locul...! Ce noian de gânduri se răsfiră în mintea din care încerc să evadez visând la cele trei săptămâni de permisie cuvenite după externare, când voi da o fugă până acasă, în România, să-mi văd familia.

- Ești bine, caporale? Mi se pare mie sau ești puțin răvășit? Te simt cam absent, pari dus departe cu gândurile, îmi spune infirmiera care, în mod surprinzător, se așezase pe fotoliul de lângă mine. (Tare mi-ar fi plăcut să fi fost singur, doar eu și gândurile mele, deși nu pot spune că prezența acestei femei delicate mă deranja.)

- În sfârșit, plecăm acasă… îmi spune din nou infirmiera care încerca să mă smulgă din ghearele gândurilor ce-mi stăpâneau mintea.

În lăuntrul meu un ceva anume, indefinibil, tresare la auzul vocii aceleia blânde și atât de cunoscute mie, căreia îi răspund politicos:

- Da, cred că da… Sunt bine, deși puțin trist, mai mult îngrijorat pentru băieții mei. Și-apoi ne mai așteaptă și nouă ore de zbor, până la Paris... Dar trece, chiar dacă este tare greu, sigur va trece.

- Da, însă depinde de tine cum știi să gestionezi acest timp...

- Adică? o întreb simțind îndată cum îmi sare țandăra. Nu înțeleg ce vreţi să spuneţi...

- Simplu, îl putem petrece într-un mod plăcut dialogând, făcând un benefic schimb de impresii și idei, sau, la fel de bine ne putem închide în noi înșine, devenind protagoniștii unor scenarii chinuitoare pentru inimă și minte, adeseori fără a găsi răspunsuri potrivite la întrebările care ne macină.  Tu alegi, îmi zâmbește Ysabelle privindu-mă în ochi, apoi continuă cu aceeași răbdare și diplomație:

- Cât din perspectiva mea... ei, da! Află că mi-ar face mare plăcere să povestim. Cu atât mai mult cu cât îmi doresc enorm să aflu lucruri noi despre Legiunea Străină, fiindcă iată, am ocazia să cunosc primul legionar din viața mea. Una e să citești despre Legiune articole găsite pe internet, alta să ai informația direct de la sursă!

          „Gorune, ai feștelit-o, tată! Se pare că n-o să prea ai parte de liniște în timpul acestei călătorii...” îmi spun, scotocindu-mi prin minte pentru a găsi un motiv cât de cât plauzibil, care să mă țină departe de dialogul cu ea. Aveam nevoie să fiu doar cu gândurile mele, oare ce era așa greu de înțeles?!

- Dar să știi, nu e nici o supărare dacă dorești să tac și să te las cu gândurile tale, te înțeleg chiar... îmi spuse Ysabelle parcă ghicindu-mi gândurile.

- Nu, nu… Mi-ar face plăcere. Ne așteaptă, totuși, nouă ore de zbor...

Dar ce naiba-i cu mine?! Una gândesc, alta spun! Uite cât de confuz sunt... Moșule, începi s-o iei pe arătură, tată!

- Și-apoi să știți că nu sunt omul care vorbește prea mult, mai ales atunci când partenerul de dialog îmi este cunoscut de prea puțin timp, continui studiindu-i atent reacțiile... Va trebui, cred, să puneți întrebări. Ar fi mult mai ușor pentru mine. Deh, defect profesional…

Infirmiera mă privea cu vădit interes, vrând parcă să-mi întrerupă șirul vorbelor de-acum dezlănțuite, dar n-o las și-mi continui ideea:

- Dar cum drumul îl vom face oricum, trăiesc cu speranța că nu veți răscoli în mine neliniști de care n-aș vrea să am parte, vă aștept întrebările. Și vă promit că voi încerca să răspund la toate. Ah, încă ceva ce-am omis a vă spune anterior: câteodată... tăcerea mea-i vorbire! Adică vă răspund... tăcând.

- Un moment, caporale: mai întâi de toate am o rugăminte mare, mă întrerupe infirmiera. Ți-am mai zis cândva și te mai rog și acum să-mi spui pe nume. Respectul față de o persoană nu se măsoară în modul de adresare. Mi-ar pica mult mai bine dacă în loc să folosești o formulă de adresare protocolară m-ai tutui, atunci și mie mi-ar veni mai ușor. Uite, prietenii îmi spun Ysa…!

- De acord, Ysa, dar cu o condiție: mie să-mi spui Sandu!

Zâmbesc și încerc să pătrund cu privirea adâncimea albastră a ochilor ei frumoși. Mă fascinează. Până și clipa împietrește când în limpezimea acelor ochi atât de mari, atât de albaștri, se oglindesc privirile-mi rătăcite adesea prin anotimpuri de suflet... Timp de aproape patru luni, amândoi am fost prizonierii aceluiași scenariu: războiul cu toate atrocitățile lui despre care acum vorbim la trecut... Dar am avut parte de aceleași bucate amare, de fructele durerii culese din tranșeele în care ne rătăciseră, serbede, sufletele. Ceva lăuntric, indescriptibil și abia sesizabil parcă îmi șoptește că-i vreme de făcut vorbire, ba chiar de destăinuire...

Viața m-a călit învățându-mă să nu-mi scot niciodată la uscat, pe frânghie, lacrimile...  și să nu defilez cu rănile ce mă dor în fața nimănui. M-a învățat să tac! Dar tăcerea a săpat tranșee-n mine, și-s atât de adânci încât azi m-au făcut prizonierul neputinței de a recunoaște că, din când în când, oamenii mai și simt nevoia să vorbească! Sau... oare se poate ca eu să nu mai fiu... om? Învățând de-a lungul atâtor ani cum să fiu un bun Soldat, oare-am uitat să fiu ceea ce-ar trebui de fapt să fiu, adică un Om? Mi-am petrecut oare atâția ani spunându-mi mereu că nu doare atunci când mă mușcă durerea, astfel încât astăzi nici nu mai am curajul să las lacrima să-mi învie din ochi? Sau poate răspunsul e altul?!

- Crezi în Dumnezeu, caporale?

- Pardon… îhhhîî, pardon... n-am înțeles întrebarea. Mă scuzi…

- Crezi în Dumnezeu, Sandule?

          Întrebarea infirmierei mă ia pe nepregătite. „Ce, Doamne  iartă-mă, întrebare e asta? Așa începe posibila noastră viitoare conversație? Ăsteia îi filează o lampă, cred…”, îmi spun încercând să trag de timp pentru a-mi face un pic de ordine-n minte.

- Sandule, să-mi fie cu iertare dar pe când zăceai inconștient și eu vegheam la căpătâiul tău am văzut că porți la gât un lănțișor cu o cruciuliță. Încercai mereu să o atingi cu mâna. Ori poate m-am înșelat în privința gesturilor tale?... Și totuși, nu cred, la gât porți o cruce. Haide, nu te sfii și spune-mi, tu crezi în Dumnezeu?

-  În care Dumnezeu, în Cel al tuturor...? îi răspund trăgând puternic aer în piept și continuând pe un ton aproape firesc: n-aș putea să spun, dar știu că mama mi-e sufletul, jarul care arde în mine...Tata mi-e trupul, pavăza ce-l ocrotește… Reuniți în neființă, amândoi întrupează Dumnezeul în care eu cred…  

- Ufff, părinții tăi  au...? Îmi pare tare rău, Sandule. Te rog, iartă-mă, de poți...

- Nu ai de ce să te scuzi, n-aveai de unde să știi. Da, au plecat amândoi, din păcate. Mama, când aveam doar 13 ani. Tata, anul trecut... Asta este viața. Ne naștem într-o zi, trăim așa cum trăim și cât trăim... ca apoi, rând pe rând, să pierim cu toții într-un Univers, care, el însuși moare. Dar nu vom apuca noi ziua în care să-l vedem murind... Căci viața noastră nu e mai mult decât un suspin de-o clipă, pe lângă el, Universul... 

- Deci... crezi în Dumnezeu!

- Ți-am spus mai devreme în cine cred. Și-ți mai spun că mi-e tare dor de El. Adică mi-e dor de mama și de tata. Aș vrea să-ți poți imagina câtă moarte și Înviere există în dorul ăsta…! Știu că Ei sunt acolo... Sus! Și mai știu că mă veghează mereu, chiar dacă pe mine m-au înghițit de multă vreme vâltorile lumii, chiar dacă zilnic merg prin ceață, chiar dacă, uneori, sufletul îmi rătăcește prin văgăuni în care soarele nu-i chip să răsară și-atunci mă simt a fi doar un simplu trăitor prins în capcanele frigului...

- Mă uimești, Sandule. M-ai cam lăsat fără cuvinte. Dar totuși îți voi spune ceva: eu nu cred decât în mine!... Și mai cred în dragoste, îmi spune Ysabelle privindu-mă drept în ochi.

- Dumnezeu este dragoste, Ysa! Că este al meu, sau al tău, sau al tuturor, El tot dragoste este…

- Ai putea să-mi spui ce este dragostea, Sandule? În afară de Dumnezeu…

„Ia te uită, păi eu chiar sunt supus unui adevărat interogatoriu!” îmi spun zâmbind, încercând în același timp să-mi adun câteva idei, să le pun cap la cap, pentru a mă face cât mai bine înțeles de partenera mea de dialog, care, după cum se vede pătrunde tot mai adânc în labirintul gândurilor mele.

- Ysa, există întrebări la care oricât ne-am strădui nu reușim să răspundem cu ușurință... Motivele sunt multiple și variază de la întrebare la întrebare. De ce există suferință? De ce există nedreptate? De ce există nefericire? Iată, câte „De ce?”-uri așteptându-și răspunsurile de la același biet om! Dacă mă-ntrebi ce este iubirea, ei, află că răspunsul este destul de dificil de dat în context... Voi încerca să-ți răspund cu toată sinceritatea, Ysabelle. Eu știu atât de bine ce este nefericirea... Nu te frământa să afli de ce, îți voi spune eu în cele ce urmează. Mama a plecat dintre noi pe când eu eram doar un copil. Am iubit-o enorm, o iubesc și-acum și probabil o voi iubi cât voi trăi. Dar bănuiesc că nu despre acest fel de iubire vrei să afli, nu?

- Ai intuit perfect: da, vreau să aflu opinia ta despre un alt fel de iubire, Sandule! Hai s-o luăm progresiv, să vedem: te-ai gândit vreodată la un model anume? Există pentru tine idealul feminin, oare?

- Nu știu dacă pot răspunde, Ysa. Plecarea mamei, știi... m-a marcat puternic lăsând un gol imens în sufletul copilului de-atunci, în cel al adolescentului de mai târziu și, implicit, în al bărbatului care stă azi aici, lângă tine. Mama reprezintă primul și cel mai important model feminin pentru un bărbat, din copilărie și până la deplina maturitate.

- Tatăl tău... nu s-a recăsătorit după moartea mamei?

- Ba da. Dar căsnicia a eșuat, iar eu am avut drept model o constantă tensiune conjugală dintre două entități umane care, printr-un fenomen ce l-aș putea numi simplul joc al absurdului, au fost condamnate să viețuiască împreună în ură reciprocă, scandaluri, injurii etc. Nimic frumos, nimic nobil... doar reproșuri, certuri, voci cu tonalități ridicate, nu armonie, nici o urmă de blândețe... Închipuie-ți că în aceste condiții nu am avut cum să învăț ceva despre iubirea dintre doi soți, despre normalitate, despre traiul liniștit, în armonie, despre libertatea de care ai nevoie tocmai pentru a-ți desăvârși iubirea clădită pe încredere și multă, multă înțelepciune din partea ambilor parteneri... Așa că, șansa de a fi avut un model după moartea mamei n-a existat, și nici n-am știut cum să-mi făuresc propriul ideal feminin.

Da, de atracții fii sigură că n-am dus lipsă, au fost nenumărate... Perioada postdecembristă fiind mult mai darnică în informație decât cea anterioară, televizorul își juca teribil de bine rolul, contribuind nemijlocit la lărgirea orizontului cunoașterii în rândul tinerilor; și aici mă refer la primele clipuri video, primele filme care tratau povești de iubire pasionale, puternice, perfecte sau, la fel de bine, pe cele marcate de eșecuri...

În mintea virgină a tânărului de atunci se formau încet, încet niște șabloane în care s-ar fi putut încadra modele și idealuri: cel feminin, masculin, sau de cuplu... Doar că acestea au rămas la stadiul de idealuri, fără nici o concretețe, fără probabilitatea de a aplica în propria-mi relație (sau propriile-mi relații) ceea ce-mi servise drept model în materialele vizionate...

Fete frumoase au fost destule, fete pe care le-am plăcut și care mi-aș fi dorit să-mi fie aproape, dar... culmea: dorințele mele se blocau într-un corset mental ce anihila brutal orice sentimente înfiripate în inima tânărului care eram și care vroia să iubească într-un fel unic, personal, cu toată ființa lui. Prima dragoste, hai să-i spunem cât de cât împlinită, a fost în ultimul an de liceu militar. A fost pentru întâia oară când îmi lăsasem sentimentele la vedere îndrăgostindu-mă lulea de o fată frumoasă, o blondă superbă. A fost totul ca un vis minunat! Ne animau aceleași sentimente, aveam aceleași dorințe, aceleași țeluri, sau cel puțin așa credeam atunci... Nici n-am simțit cum a trecut timpul, cum s-a scurs acel ultim an de liceu, chiar dacă a fost unul greu, cu examene dificile și emoții mari. Dar iată că inevitabilul s-a produs... și a venit vremea plecării la facultate: ea mai avea un an de liceu, eu fusesem admis deja la academie. M-a condus la gară și când ne luam rămas bun mi-a strecurat în buzunar un plic; era o scrisoare pe care mă rugase s-o citesc de-abia după ce ajungeam la destinație... Dar de unde-atâta răbdare?! Cum a plecat, cum am desfăcut plicul, care, spre marea mea dezamăgire purta pecetea despărțirii. Motive? Desigur erau invocate distanța și vârsta, care nu făceau casă bună cu continuarea prieteniei. Și s-a sfârșit. Iar eu am revenit la viața mea sentimentală deloc spectaculoasă, adică plată, banală. N-au mai urmat alte relații, doar aventuri, dorințe, scenarii: cum ar fi dacă… dar, totul se pierdea într-o resemnare a faptului că …nu se poate, pentru că…

- Teribilismul tinereții? Rănile provocate de pierderea modelului ideal, a mamei? Cine știe...

- Posibil, nu știam prea multe atunci, însă astăzi caut explicații ceva mai elaborate și dacă se poate și bine argumentate. Dar viața merge mai departe, nu?

Și iată-mă cu studiile finalizate, absolvent al școlii de ofițeri și repartizat într-o altă garnizoană... Viața de tânăr ofițer a adus odată cu ea și schimbarea. Un alt gen de libertate. Începea, în sfârșit, desprinderea de un tipar existențial de care mă cramponasem ani în șir, și care îmi blocase  orice fel de experiență mai consistentă în domeniul vieții sentimentale și sociale.

Și așa se face că într-un anumit context am cunoscut o frumoasă și delicată tânără, brunetă și cu niște splendizi ochi albaștri... M-a fascinat întru totul și m-am îndrăgostit de ea. Preocupat însă de stagiile mele de pregătire pentru parașutism, scufundări subacvatice etc., nici nu băgasem bine de seamă dacă îndrăgosteala era reciprocă. Dar așa se pare, pentru că prin 1994, la doar 23 de ani, iată-ne căsătoriți și intrați de-acum în rândul familiștilor. Naivi, provenind din familii cu istorii asemănătoare, cu un palmares bogat în neînțelegeri și probleme conjugale, mediile de proveniență și necazurile ne-au modelat diferit în context. Și e firesc, două personalități diferite, cu principii și moduri de abordare a vieții din unghiuri diferite s-au angajat pe scena conjugală la ceva pentru care niciunul dintre parteneri n-a avut vreun model anterior. Dar ambii au intrat în acest angrenaj cu gândul și nădejdea că cineva mai presus de ei, mai presus de toate, binecuvântându-le căsnicia îi va sprijini și-i va ghida pe drumul ales, cel de parcurs împreună. Pentru că, într-adevăr, căsnicia este o cruce dar și o binecuvântare.

Considerând cei zece ani de suișuri și coborâșuri, de certitudini sau îndoieli, de întrebări la care, poate am primit răspuns, sau poate nu, ani bogați în experiențe  diverse care mi-au fost, fără doar și poate, adevărate lecții de viață, iată că pot confirma, din nou, că eu chiar nu am un ideal feminin. Dar sunt fericit că pot avea lângă mine o ființă reală, concretizată într-un ansamblu uimitor de trăsături și simțăminte reprezentând darul minunat trimis mie de către Dumnezeu cu un scop anume: acela de a-mi umple golurile, de a-mi completa lipsurile și a-mi aduce echilibrul în cazul apariției diferitelor derapaje ale vieții. Un suflet căruia îi sunt recunoscător că m-a ajutat să ajung unde sunt acum. Un om pe care-l iubesc, dar căruia n-am știut să-i arăt acest lucru, din simplul motiv că eu habar nu aveam ce e iubirea.  Nu știam că este cu totul și cu totul altceva decât a trăi din și pentru plăsmuirile propriei tale imaginații. Iubirea este adevărul pe care-l simți atunci când reușești să integrezi defectele celuilalt și să-l accepți așa cum este, este adevărul trăit alături de partenerul pe care îl respecți și te respectă. Iubirea este într-adevăr dumnezeiască. Și cu toate astea, adeseori, analizându-mi sentimentele față de Carmen, soția mea, mă întreb dacă, totuși, așa arată iubirea... Fac aici o paranteză: îmi vine-acum în minte un caz care mi-a dat serios de gândit, povestea adevărată a unui cuplu care, privit din afară se credea că trăiește o iubire ca-n filme. O pereche de oameni frumoși care puteau fi invidiați în fiece clipă pentru povestea lor de dragoste. Doar că într-un moment nefericit al vieții lor, în urma unui accident frumusețea aceea de femeie ajunge o epavă, fiind mutilată și rămânând pentru tot restul vieții într-un scaun cu rotile. Și... urmarea o ghicești? El a părăsit-o…

În concluzie, cum crezi că aș putea defini iubirea? Vreau să-ți mărturisesc, în primul rând, că eu nu cred că știu ce este iubirea, Ysabelle. Nu cred că am văzut-o, n-am simțit-o niciodată în toată plinătatea ei și nimeni nu mi-a arătat-o... Ceea ce am văzut, simțit și cunoscut foarte bine până acum este cu totul altceva și se numește... suferință!

Ysabelle, care pe tot parcursul discursului meu fusese numai ochi și urechi, îmi zâmbi spunându-mi cu o undă admirație în glas:

- Cred că soția ta este o femeie foarte fericită! Tare mă bucur pentru voi, Sandule. Unde este ea acum, în Franța? Știe că te întorci?

- Ah, nu... În 2002, când m-am înrolat ea a rămas în România și încă locuiește acolo... În Legiune regulamentul nu permite reunirea familiei decât după primul contract (de cinci ani) sau după absolvirea școlii de subofițeri. Din fericire, anul viitor voi fi trimis la studii. În toamnă vom fi cu toții în Franța. Și nu, nu știe despre ceea ce s-a întâmplat aici și nici că voi ajunge acasă în următoarele săptămâni. Îi voi face o surpriză…

- Ciudate regulamentele Legiunii... Și fiindcă veni vorba despre studii, din povestirea ta am înțeles că ai fost…

- Da, în România am fost ofițer. Căpitan.

- Dumnezeule, și aici ești caporal! Ai luat totul de la zero... Pentru mine este un paradox, nu pot înțelege de ce un căpitan renunță la carieră în țara sa și se înrolează în Legiunea Străină. Bănuiesc că nu sunt mulți asemeni ție, Sandule. Sunt în continuare aceeași ființă iscoditoare... deci permite-mi să te întreb care sunt motivele care te-au determinat să iei o asemenea decizie? Mărturisesc că ceea ce ai făcut, din perspectiva mea, este un act de mare curaj, dar pe care, crede-mă pe cuvânt, eu tot nu-l înțeleg.

- Motive, zici? Să spunem că a fost o înlănțuire de evenimente derulate pe parcursul ultimilor ani… Evenimente și situații care mi-au șubrezit încrederea în instituția Armatei, în comandanți, ba mai mult, chiar în mine însumi… Greu, foarte greu de spus. Apoi, pe lângă motivele de sorginte profesională au existat și altele generate de nemulțumirea în plan persoanl, de neputința de a asigura familiei mele un trai liniștit și decent... Voi încerca totuși să-ți prezint o radiografie a acestor stări de fapt.

- Te rog, chiar sunt nerăbdătoare să aflu… Pe deasupra, avem tot timpul, așadar, te ascult.

- Să spunem că începutul „sfârșitului” s-a produs cu câțiva ani buni în urmă... faptele desfășurându-se cam așa... Într-o zi primim vizita unei delegații oficiale conduse de însuși Ministrul Apărării, care, deși activa ca interimar, pentru noi însemna vârful eșalonului, persoana cu cea mai înaltă funcție din sistem... Am primit ordin de la șefii noștri să ne adunăm în formație pe platou și să ne prezentăm, fiecare, subunitățile. Ajungând în dreptul meu, îngâmfat și plin de el, duhnind a alcool prin toți porii, ministrul mi s-a adresat pe un ton sarcastic: Hai să-ți văd caietul de program, căpitane! L-a deschis, a aruncat o privire plictisită și mi l-a dat înapoi. Atât. A plecat mai departe lăsând în urma lui miros neplăcut, de distilerie împuțită. Am simțit cum cade cerul peste mine. „Aceasta este persoana care-mi trimite oamenii la moarte? Aceștia sunt oamenii cărora, prin prisma regulamentelor, trebuie să le dăm ascultare și să le executăm ordinele fără crâcnire?” În mine se dădea o luptă cumplită între ceea ce așteptam și speram să fie aceia în mânile cărora se afla destinul Armatei Române, și adevărul despre competența, despre ținuta lor morală și profesională, adevăr relevat nu o dată prin fapte și scene similare celei relatate anterior.

- Revoltător, șoptește Ysabelle. Într-adevăr, de necrezut...

- Și asta a n-a fost decât scânteia care a precedat vâlvătaia... La puțin timp după acest incident a urmat altceva. Tânăr familist, aflat la început de drum, având deja o fetiță mică și o soție care nu reușea să-și găsească un serviciu, nu puteam să-mi permit să închiriez un apartament și locuiam într-o garsonieră în căminul de garnizoană. Acest cămin aparținea comandamentului eșalonului din localitatea în care lucram, dar unitatea mea nu era subordonată acelui comandament. Eșalonul nostru superior se afla în capitală. Ei, și cum lucrurile se întâmplă doar așa cum este scris să se întâmple, iată ce-a urmat: în urma unor dispute între comandantul unității noastre și comandantul eșalonului din oraș, toți cei care nu aparțineam garnizoanei din localitate (recte - toate cadrele din Bxxx) dar locuiam în cămin am primit preaviz să-l eliberăm. Motivul, evident, era că ocupam locuințele unor cadre militare din acea garnizoană. Și uite-așa, m-am trezit în stradă, cu un  copil de trei ani. Am reușit apoi să găsesc un mic studio într-un cămin de nefamiliști situat la capătul celălalt al orașului, cu toaletă și duș, comune, și o cămăruță de șase metri pătrați. Nu intrau două paturi. Timp de un an (perioada cât am locuit acolo) eu dormeam pe o saltea pe care dimineața o ascundeam sub patul în care dormeau soția și fetița.

- Oh, Dumnezeule…

- În acel an am simțit pentru prima dată cum își făcea loc în conștiința mea, lovind cu coatele și încercând să se strecoare în mintea și sufletul meu, neîncrederea în forțele proprii. Și în același timp îmi dădea târcoale, din ce în ce mai des, gândul de a renunța la tot, de a pleca peste hotare și a încerca să fac ceva pentru familia mea. Nici Carmen, nici fetița noastră nu meritau viața pe care eu puteam să le-o ofer la acea vreme. Bineînțeles, motive s-au mai ivit pe parcurs, dar acestea două rămân cele mai edificatoare, fiind determinante în luarea deciziei de a pune capăt carierei militare și a-mi încerca șansa în altă parte.

- Înțeleg… Dar de ce Legiunea Străină?

- Păi, știam eu să fac altceva în afară de cătănie? îi răspund zâmbind. Dar trebuie să recunosc, totuși, că Legiunea mă captivase încă din copilărie. Așa că, după cele întâmplate de care-ți povesteam anterior, acum doi ani și-un pic, în 2002, am demisionat și în mai puțin de trei săptămâni m-am înrolat în Legiune.

- Curaj, mare curaj ai avut! Dar hai, fii sincer acum: cum ți se pare Franța? Este ea țara pe care îți imaginai că o vei găsi?

- Nu, nici pe departe. Înainte să ajung aici îmi imaginam Franța că fiind patria cavalerilor, a prințeselor, a romantismului, a poeziei, onoarei și demnității. Așa cum citisem în Baudelaire, Hugo, Balzac, Dumas, Proust și alții, o considerasem țara dragostei și a poeziei. O țară a florilor. Am dat rapid nas în nas cu realitatea, când am văzut că tot ceea ce citisem nu se mai potrivea deloc cu ceea ce se întâmpla în Franța de azi. O Franța pervertită moral, unde prostituția se ridică la rang de virtute socială și se cultivă prin baruri în care perversitatea atinge limite de nedescris. Am fost dezamăgit când am văzut că bărbații francezi au uitat în marea lor majoritate să mai fie bărbați, transformându-se puțin câte puțin în persoane fără mândrie și caracter. În Franța s-a uitat de mult timp să se dăruiască flori unei doamne, să i se sărute mâna cu diferite ocazii. Bărbații nu-și mai strâng mâinile, se pupă între ei acum. Scârbos… Să nu mai vorbesc de alte aspecte pe care bănuiesc că le știi mai bine decât mine... 

- Da, din păcate știu la ce te referi… Dar mă uimești cu ce-mi spui, Sandule. Ia zi-mi, în România mai sărutați încă mâna femeilor? Ce frumos…

- Da, și nu numai. În general, în semn de respect și persoanelor în vârstă li se mai sărută mâna, indiferent dacă sunt bărbați sau femei. În acest caz vârsta și experiența de viață își spun cuvântul. În Franța nu se mai obișnuiește?

Dar nu mai primesc nici un răspuns. Infirmiera nu mă mai aude. Cu privirea ațintită spre plafonul avionului cred că ea visează. Visează probabil la vremurile de demult, cele de-acum uitate și poate niciodată trăite de ea, în care cavalerul iubit îngenunchea în fața iubitei lui dăruindu-i un trandafir… și, ținându-i mâna lipită de buzele ca un rug aprins pe care ardeau dorințe... îi șoptea tandru cât de mult o iubește. Vremuri în care, seară de seară, în fața ferestrei bărbatul iubit își așternea sufletul pe strune de vioară, pe când ei, iubitei, îi ardeau stelele-n plete, iar în palme-i mustea iubirea cu care înfrângea tăcerile zăpezilor înroșite de doruri... Doamne, cât de frumoasă este Ysabelle în această contemplare! Nu mă încumet să-i tulbur cu mine visarea, așa că mă cuibăresc în fotoliul strâmt cât pot de atent și închid ochii. Oare cât timp o fi trecut de când navigâm prin înalturi...?

- Sandule, șoptește Ysabelle.

- Da…

- Ce ești tu, Gorune, demon sau înger?

- Eu? Doar un om. Un Soldat. Sau poate sunt un... Nimeni. Un Nimeni care și-a irosit destinul străbătând nenumărate drumuri, venind de nicăieri și îndreptându-se spre nicăieri, fluturând stindarde fără steme și cu sufletul strivit sub pașii cadențați de cătană. M-am opus mereu unei vieți muribunde și poate de aceea am ales moartea cu libertatea în mână devenind Soldat, în locul unui om obișnuit. Ar fi putut poate sa fie altfel, dar n-a fost să fie... Singurul lucru pe care mi-l doresc acum este să nu plec... doar visând la ceea ce aș fi putut fi. Sunt convins că până la urmă mă va zdrobi roata pe care tot eu am ales-o. E în legea firii... Și sunt convins deasemenea că mă vor aștepta corbii la apus de suflet. Dar nu m-am născut în locul nimănui şi drept urmare nici nu voi muri în locul nimănui. O singură dorinţă mai am acum. Şi aceea irealizabilă... Să mi se sape o groapă în ceruri, acolo nu-s viermi. Și știi de ce? Pentru că toată viața...  doar de viermi mi-a fost frică!

- Hei, Sandule, ce e cu tine?! Mă înspăimânți… nu de moarte aștept să-mi vorbești, ci de iubire! Doar de iubire, ai înțeles?

- Ysa... iubirea mea se scurge-n doruri, nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun. În mine curge dorul ca o lavă: dorul de soție, dorul de copil, dorul de țară... Aș vrea să poți înțelege asta, deși nici măcar nu știu dacă e ceva de înțeles.

- De ce nu renunți, Sandule? Renunță la Legiune și întoarce-te lângă cei dragi. Nu cred că nu vei reuși și acolo să-ți împlinești visele.

Nu-i răspund. De-o vreme mă cam bătea acest gând. În definitiv, pentru ce stau aici? E drept că în acești doi ani de zile am reușit să realizez mult mai multe decât înainte. Dar oare acesta este lucrul cel mai important? Sau mai bine spus, primează materialul în detrimentul bucuriei de a fi alături de familia ta, în țara ta, în sătucul tău? Îmi amintesc cât de frumos era atunci când împărțeam tristețile la doi... De ce aleg să-mi port iubirea ca pe un blestem, ani și ani de zile, departe de tot ce mi-e drag? De ce?

 

***

 

- Sandule! Sandule, trezește-te, am ajuns... Gata, am ajuns acasă!

          Ysabelle e atât de fericită, iar eu o cred, știu că pentru ea calvarul a luat sfârșit. În mai puțin de o oră va fi la ea acasă, poate în brațele iubitului ei. O invidiez pe femeia asta cu chip de înger.

- Pe mine mă așteaptă ambulanța la aeroport. Mă va transporta la spital. Parcă Percy îi spune...

- Da, la Percy te vor interna. Am citit trimiterea. Voi trece pe acolo să te văd, să știu cum ești, ce mai faci. Dar asta numai dacă îmi dai voie, bineînțeles!

- Cu plăcere, Ysa… oricând dorești.

          Suntem deja în dreptul terminalului de sosiri. Oare de ce mă încearcă sentimentul acela straniu, de tristețe? Mă uit la Ysabelle și observ cât este de fericită... Îi iau mâna micuță și o duc ușor la buze. Simt o reținere timidă la început, după care îşi lasă mâna condusă spre buzele care îi ating, firbinți, pielea fină. Îi simt tresărirea ușoară și o stare ciudată, un soi de încrâncenare, un gen de revoltă interioară ivită ca o reacție necontrolată la un gest cu care, posibil să nu fi fost familiarizată.  Oare femeile astea au uitat să mai fie femei?...

- Au revoir, Ysabelle! Mi-a făcut o imensă plăcere să te cunosc...

- La revedere, Sandule… Și mie, fii sigur de asta!

          Fac stânga împrejur soldățește și mă îndrept spre ambulanță. Nu fac decât câțiva pași, după care o aud strigându-mă:

- Sandule, sper să ne mai vedem! Pe curând, Căpitane!

Vizualizări: 291

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Îmi pare bine c-ai revenit și pot citi continuarea. Mulțumesc!

Am citit și am admirat, pe pagina ta aceste capitole foarte interesante și pline de suspans al unui roman soldățesc.

Dar pe când publicarea lui, Darius.

Recitit cu plăcere,

Sofi

Da, demon sau înger? Cine ştie, poate răspunsul depinde de ochii celui care priveşte :)! Demon sau înger?

Drag,

Nikol

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia îngerului cu o singură aripă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vorbind despre felul în care arăți a utilizatorului petrut dan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 14 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În spatele soarelui a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sonetul călătorului a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog precum un sticlar ce modelează obiecte cu respirația sa controlată a utilizatorului petrut dan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog locuiesc deasupra unui supermarket chinezesc a lui Nuta Craciun
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lacrimi a lui Vasilisia Lazăr
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Nimic nu e visare a lui gabriel cristea
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Aştepţi tăcut să te întorci acasă a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lună destrămată a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul e-o mătase deşirată a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Cu traista-n băţ am pribegit prin lume a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA azi de ziua ta a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Mai lasă-mă o vară (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Figuri de lut (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor