Arealul românesc în prag de sărbători (lotrenii)

[Ion Nălbitoru]

Locuitorii arealului între Dunăre, Marea Neagră, Nistru şi Tisa, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, au un spirit creştin aparte, cu folclor, etnografie, tradiţii, datini şi obiceiuri, ce diferă de la o zonă la alta, dar care în esenţă transmit acelaşi mesaj al gliei strămoşeşti. Tocmai această diversitate a obiceiurilor şi tradiţiilor marchează unicitatea poporului român. Acestea se întâlnesc în fiecare an pe cuprinsul ţării atât la nunţi, boteze, înmormântări, dar şi cu ocazia unor sărbători religioase. Cel mai mult ele se manifestă în plenitudinea lor în perioada sfintelor sărbători de iarnă. Astfel sărbătoarea creştin ortodoxă, Moş  Nicolae, constituie uvertura simfoniilor ce urmează la cumpăna dintre ani.

Moşul este aşteptat cu nerăbdare în special de copii, căci le aduce noaptea daruri pe care le lasă în ghetuţe, iar uneori şi câte o nuieluşă pentru cei care îşi supără părinţii, ca un avertisment să nu mai repete năzbâtiile din timpul anului. Dar Moşul este darnic şi cu adolescenţii de toate vârstele.

La puţin timp urmează sărbătoarea „Naşterea Domnului” când un alt moş, Moş Crăciun, vine în noaptea de ajun cu săniuţa plină cu daruri. La unele locuinţe „Moşul” coboară pe horn şi lasă cadourile sub brăduţii frumos împodobiţi. La alţi copii intră pe uşă şi se apropie de pomul împodobit sărbătoreşte cu globuleţe de toate culorile, beteală şi instalaţii electrice ce te fascinează cu jocul de lumini. Sosit tocmai din „Ţara Zăpezilor” „Moşul”, cu barba albă până la piept şi costumul roşu, dar cu sacul plin pe care abia îl mai duce în spate sub povara anilor, se aşează pe un scăunel ca să-şi mai odihnească mădularele şi ascultă poeziile şi cântecele prichindeilor care sunt răsplătiţi cu multe daruri.

Din ajunul Crăciunului încep colindele pe întreg teritoriul României, de la sate la oraşe, vestind Naşterea Mântuitorului. Uliţele cătunelor şi străzile oraşelor răsună de cântările grupurilor de la cei mici până la cei mari şi continuă toată noaptea şi a doua zi. Dar colindătorii nu reuşesc să-şi drege bine glasul că deja încep colindele care vestesc Anul Nou şi lanţul acestor „simfonii populare” se încheie cu Botezul Domnului şi obiceiul lăutarilor, Iordanul, când vin la domiciliul celor care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul să le cânte şi să le facă urări.

Aceste obiceiuri au fost transmise din generaţie în generaţie de-a lungul anilor, din moşi strămoşi, indiferent de vicisitudinile istorice ale timpului şi s-au păstrat în multe zone ale ţării până în zilele noastre. Însă în unele părţi ale patriei obiceiul de vestire şi întâmpinare al sărbătorilor de iarnă a început să se piardă odată cu ateismul impus de regimul comunist, îngropându-l pe Moş Crăciun şi inventându-l pe Moş Gerilă. Dar şi după revoluţie procesul de degradare al tradiţiilor s-a accentuat atât prin trecerea în eternitate al celor care l-au transmis din generaţie în generaţie cât şi prin plecarea tinerilor în străinătate ca să-şi caute un loc de muncă pentru existenţă, iar bătrânii uitaţi de vreme n-au avut cui să mai predea ştafeta. În unele locuri activitatea obiceiurilor s-a restrâns uimitor şi din cauză că lumea este prea săracă să-şi permită primirea colindătorilor. Cu toate aceste vicisitudini pe parcursul scurgerii anilor, războaie, sărăcie, revolte, subjugări, ideologie impusă de un anumit regim, în multe zone ale ţării obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul au reuşit să supravieţuiască, făcând astfel ca datina strămoşească şi ritualurile specifice acestui neam să rămână nemuritoare în sufletul şi spiritul românului creştin din cele mai vechi timpuri.

Una dintre aceste zone mirifice atât din punct de vedere al pitorescului, cu locuri de basm, dar şi cu locuitori harnici, ospitalieri şi spirituali cu un umor aparte şi care s-au ocupat mai mult cu păstoritul şi lucrări forestiere, este Valea Lotrului din nordul Judeţului Vâlcea, din Ţara Loviştei.

După ce părăseşti spectaculosul defileu al Oltului, la confluenţa acestuia cu râul Lotru, zările se deschid şi parcă pătrunzi pe un alt tărâm, un ţinut cu o istorie proprie, cu oameni veseli şi primitori.

Legenda spune că pe Valea Lotrului au fost nişte  „lotrii” (haiduci), de unde şi numele Lotrului, iar localităţile le poartă numele. Aproape de confluenţa Lotrului cu bătrânul Olt a stăpânit un lotru numit Breazu de unde a venit numele actualului oraş Brezoi, mai sus altul Mălai  de unde se trage numele comunei Mălaia, apoi la gura Latoriţei era Ciungu de unde vine numele satului Ciunget, iar mai sus între munţi era haiduc unul Voinea, ţinutul său numindu-se Voineasa actuala staţiune montană.

În contuinuare voi vorbi cu preponderenţă despre localitatea de la poalele Ţurţudanului, actualmente oraşul Brezoi, înconjurat de munţi cu creste frumos dantelate şi pinteni stâncoşi ce împung uneori plapuma norilor ce se adună deasupra  din cele patru orizonturi, iar alteori stâncile îşi expun ostentative frunţile cenuşii în faţa razelor astrului zilei ce revarsă asupra întinderilor lumină şi căldură.

Localitatea se întinde ca teritoriu, cum soseşti dinspre Râmnicu Vâlcea şi Călimăneşti-Căciulata, la ieşirea din defileul Oltului, pe malul drept al acestuia. Pe Olt, spre amonte, are în suburbie satele Văratica pe stânga Oltului, chiar la confluenţa cu Lotru, apoi pe dreapta Golotreni, Corbu, Proieni, mai sus din nou pe malul stâng al bătrânului râu se află Drăgăneşti şi se încheie cu satul Călineşti situat pe malul drept până aproape de Sfântul Schit Cornet, ctitorie a lui Vel Vornicu Mareş Băjescu. De la Gura Lotrului preponderent pe malul drept al râului se desfăşoară oraşul propriu zis şi se continuă de o parte şi de alta a Lotrului cu satul Vasilatu, Valea lui Stan şi se termină cu Lunca Calului şi Păscoaia. În amonte Brezoiul se învecinează cu satul Sălişte al comunei Mălaia. Orăşelul Brezoi se află ca într-o căldare traversat de râul Lotru şi străjuit la răsărit de râul Olt şi Muntele Cozia, la sud de Muntele Foarfeca şi Naruţu din  Masivul Căpăţânii, iar la nord de Munţii Lotrului cu stânca Ţurţudan şi stâncile Doabrei zise şi Zimbrului.

Pentru o imagine cât mai corectă a preluării şi transmiterii colindelor de Sfintele Sărbători de Iarnă am stat de vorbă cu foşti colindători care încă mai sunt în viaţă. Veteranii mi-au povestit felul cum au preluat din „mers” aceste obiceiuri, cum le-au continuat şi le-au transmis mai departe. În cartea pe care intenţionez s-o scriu încerc să reconstitui filmul desfăşurării acestor evenimente în fast de sărbătoare, aşa cum au decurs ele de la Moş Nicolae la Sfântrul Ioan Botezătorul, şi să le las mărturie eternităţii.

După căderea lui Ceauşescu parcă reînviaseră tradiţiile şi obiceiurile în Brezoi.

Într-unul din primii ani de după revoluţie  l-am rugat pe socrul meu să-i strângă pe cei care mai rămăseseră în viaţă din vechea trupă de colindători  şi să vină la mine la bloc să colinde în noaptea de Crăciun. Bineînţeles că  s-au adunat, au stabilit un repertoriu, au făcut repetiţiile cuvenite şi în noaptea de Moş Ajun, dacă tot s-au adunat, au trecut pe la fiecare familie a membrului din grup, apoi pe la miezul nopţii m-am trezit cu dânşii la uşă, îndeplinind întreg ritualul, aşa cum îl făceau odată în anii tinereţii. Din păcate a fost ultima lor întâlnire în acea formaţie... Mi-au cântat tot repertoriul de colinde pe care-l pregătiseră în acel an. Aveau voci frumoase, bărbăteşti, de parcă era un cor de elită. În acea noapte melodiile lor au răsunat în tot cartierul. Dar n-a durat mult şi la uşă mi-a apărut grupul de colindători din Vasilatu, iar peste vreun sfert de oră cel din Păscoaia. Aveam la un moment dat trei grupuri de colindători, fiecare în câte o cameră a apartamentului, cu uşile deschise, şi pe rând au început a colinda. Nu termina un grup cântecul că imediat începea altul. Parcă se luaseră la întrecere care mai de care să-şi scoată în evidenţă talentul. În pauzele dintre colinde închinau câte un pahar cu vin sau ţuică fiartă şi gustau din prăjituri şi tradiţionalul cozonac de casă! A fost o noapte de vis!

 

Ion Nălbitoru – fragment din volumul în lucru „Lotrii în prag de sărbători”