Risipitor

[Vasile Ionac]

 

Înspre-adrese neștiute, azi de teamă nu mai scriu.
Drumurile-s cu troiene, vântul e la miazăzi;
Locuiesc într-o himeră și mușc aerul de viu
Fiindcă soba tace molcom și nu vrea a mă-ncălzi.

N-am pisică și nici șoareci. Au și ei pretenția lor.
Ce-ar mânca aici cu mine? Ce ar bea de-s însetați?
Amintirea altor vremuri îmi spune că nu-i ușor
Ca să risipești toți anii, iar acum să-i crezi turbați.

Spun iubita mea femeie? O, s-a dus de-atâtea ori,
Lăsând ușa descuiată și furtunile pe cer,
Când, plecat spre disperare, mă-ntorceam adesea-n zori
Plin de farmecul iluziei, dintr-un alt ghicit mister…

Astăzi doar călugăria pe de-o parte m-ar salva,
Ca să vină sub spovadă ale Evelor ninsori.
Doamne, câte simțăminte în canoane le-aș mai da,
De ne-ar prinde în chilie mărturia până-n zori…

Mai visez…așa mi-e datul. Și așa o să rămân,
Om cu rădăcina-n suflet, fără stare pe pământ…
De aceea, cu tăcerea și privirile mai spun,
Risipitu-m-am adesea pe încrederea-n cuvânt. 

[Vasile Ionac]

mulțumiri, tuturor!

[Corina Militaru]

Om cu rădăcina-n suflet, de unde îşi trag seva aceste versuri minunate. :)

[Sofia Sincă]

Copleşitor de frumos! Tristeţe, melancolie, ger afară şi în suflet, risipire. Nemărginirea cuvintelor ne descrie un  tablou de iarnă în toată splendoarea sa, unde totul a îngheţat, inclusiv sentimentele. Au rămas libere doar visele. Structura poeziei corectă ca întotdeauna, versul lung şi rimă aleasă.

Preţuire!

Sofy