Sunt tăceri...

[Laura H.]

Sunt tăceri care dor prea târziu când le-auzi

Tânguind deprimant un descântec nezis,

Încrustate rămân pe obraji încă uzi

Zbateri albe ce cad dintr-un zbor interzis.

 

Între noi sunt plecări – niște drumuri ce-ades

Pe poteci care plâng duc spre-un alt nicăieri,

Umbre vagi și lumini risipite-n exces

Către doruri de azi și iluzii de ieri.

 

Sunt tristeți care vin să frământe amar

Adevărul ascuns în căuș de cuvânt,

Ochiul lumii străin ni se pare când iar

Derutați ne unim sub un nou jurământ.

 

Amuțiți și confuzi, stăm uitați printre ploi

Strângem stropi de lumini creionând nefiresc

Linii albe pe-un cer ce ne vrea pe-amândoi.

Dintre șoapte de sus vin tăceri ce vorbesc.

[Laura H.]

Mulțumesc, Camelia, mulțumesc doamna Dorina Cracană.

[Camelia Ardelean]

Un mesaj sensibil, nostalgic, metafore frumoase! Am citit cu plăcere! 

[Laura H.]

Doamna Ana Cîmpeanu, vă mulțumesc pentru observații, voi încerca să țin cont de ele.

[Laura H.]

Doamna Sofy, observațiile dvs. sunt pertinente, mulțumesc pentru atenția la detalii.

[Laura H.]

Mulțumesc, doamna Dorina, domnule Leșe, pentru semnul lăsat.

[Sofia Sincă]

Început banal:

Sunt tăceri care dor prea târziu când le-auzi - care, când, într-un vers e cam mult

Tânguind dureros un descântec nezis, - dor, dureros au aceeași rădăcină. O repetiție nefericită.

În continuare sunt aritmii din motive de accente. De fapt întreaga poezie se bazează pe simplitate.

Îmi place strofa trei.

Sofy