Erezia mâinii drepte

[Costel Zăgan]

 Pornește absența spre noi

demarează în trombă singurătatea

marea singurătate

zeroul absolut

așteptată de toți

hulită cu harfa și flautul fermecat

suflet somnambul cărat cu trenul de marfă al disperării

totuși cureaua de transmisie a divinității

pe la hopurile etice

își mai face simțită prezența luminoasă

cad din pat în pat

din lac în puț

brusc

prin crăpăturile inexistenței

ies la suprafață primii monștri ocazionali

marfă ieftină promoțională

picioarele pline de noroi stelar bâjbâie după ajutor

cadavrul lui dumnezeu duhnește a nemurire 

cale de-o poștă

Doamne unde duce mâna mea dreaptă

roua îmi fierbe pe buze

soarele răsare printre dinții încleștați de ură

COSTEL ZĂGAN, EVADAȚI DIN ZĂPADĂ, 2018

[Chris]

da, frumos, mi-a placut finalul foarte mult, este intr-adevar o imagine deosebita.

[Costel Zăgan]

Mulțumesc: pentru lectură și plăcere!

[petrut dan]

Imaginea de final mi-a părut și mie deosebită, în același timp puternică și punând imaginația să se întrebuințeze, cu plăcerea lecturii!

[Costel Zăgan]

Mulțumesc! Uneori, și autoru-i surprins de ceea ce-i debitează mintea. Sau inima!

[bolache alexandru]

Frumoase metafore care de fapt ne conduc spre o realitate înfiorătoare. Într-o epocă în care tehnologia din ce in ce ne subjugă devenim din ce mai singuri... Poate de aceea dinții sunt încleștați de atâta ură!

[Costel Zăgan]

Sărut-mâna!

[chindea maria elena]

Alienarea acestor timpuri sunt o sită a luminii care ne desparte umbrele de ochi și minte și ne schimbă filtrele lumii.   Tăietura tabloului cangrenat este de diamant!

Strașnică coloratura penelului, poete! 

[Costel Zăgan]

Mulțumesc frumos: sărut-mâna.

[Vasilisia Lazăr]

Singurătate, disperare, ură, inexistență, moarte. Și totuși/ cureaua de transmisie a divinității/ pe la hopurile etice/ își mai face simțită prezența luminoasă.

Un poem al angoaselor existențiale, în care umanitatea este una a „periferiei”, a maladivului, e o umanitate deviantă, având ca emblemă suferinţa, alterarea identitară, lumea întreagă fiind transpusă fragmentar într-un limbaj poetic sugestiv pentru relevarea răului ontologic, a negativităţii.

Am citit cu inima strânsă.

Corect: bâjbâie

[Costel Zăgan]

Mulțumesc frumos, prietene!