Zidar din buric de ţânţar

[Elena Şerban]

În timpul din urmă, când ruptus-a-n cot

Şi-şi toarnă devreme amarul „nu pot”,

Ce face tot omul? Devine poet

Şi scrie melodic sau tandru concret,

În rimă captivă, perfidă ori fadă

Sonete în ritmuri de capă şi spadă,

Rondel alegoric trosnind ca un bici,

Pamflet iscusit cu piele de-arici,

De inimă-albastră croită în cloş

Livrată pe torturi cu frişca din poş,

De suflet şi mamă şi tată şi tot

Şi-ncepe cu-ncetul să-l doară în cot...

Ce ştie poetul? El n-are liman,

Îţi joacă un renghi şi te lasă morman

De lemne uscate, îţi pune şi jar,

Preface pe cal în buric de ţânţar.

Tu cauţi poetul? Eşti tot visător!

Lugubre perfuzii te-aruncă-n cuptor.

Naiv! Ce aştepţi? Să mai simţi un troheu?

Eşti prada vânată şi falnic trofeu!

Te-ntorci înspre tine şi-ncerci ironii,

Rezolvi ecuaţii cu litera „i”,

Extragi radical din secantele-n van

Şi scrii poezii ca s-ajungi la liman.

Te scrii în răvaşe, înveţi cum să dori

Şi-adaugi pelin între albe candori,

Descoperi copacul ascuns de păduri,

Îţi rogi Dumnezeul să poţi să înduri,

Te rişti pe o boabă din vechiul hambar,

Te laşi modelat, în sân, de plumbar.

Ajungi în final să mai vrei poezii

Când, plin de emfază, eşti gata să scrii,

Priveşti inocenţa la care se-alocă

O grea teoremă, în fond, reciprocă,

Aşa e poetul, se simte-n afară,

Când inima lui începe să doară...