Poem despre o consoană bolnavă

[Camelia Florescu]

 Eu nu m-am întâlnit niciodată cu bărbatul de care-mi sprijin speranțele,

 Dar am lăsat mereu lampa aprinsă în casa sufletului.

 Deși adesea cobor în mine ca-ntr-un pahar de vin negru,

 Niciodată nu sunt atât de amețită de cețurile inimii 

 Încât să mă lepăd de el.

 

 Nu știai – îmi spun – că din nuci verzi și silabe orfane

 Se pot meșteri dulcețuri aparte?

 Linia timpului se ascute-n fântâni

 Și diminețile neîmblânzite de nimeni

 Decupează poeme din pofta cuvintelor.

 

 Unde sfârșesc eu, încep dorurile să se zbată de maluri, 

 Imperii albastre de fluturi eretici mărșăluiesc către sud.

 Am uitat de mine afară, sub streașina gândului că el

 Va veni cu genunchii înmuiați în orele așteptării

 Și pendula sătulă să numere absența lui se va opri din cadență.

 

 (Aici zace o consoană bolnavă 

 Care n-a mai încăput în acest poem!)

[Sofia Sincă]

Poem - de fapt, prozopoem. Ai povestit în șarade... puțin poetic, în metafore.

Dacă ai vrut poezie în vers alb, nu ai reușit. Poezia în vers alb are măsură ca orice poezie clasică, doar nu are rimă. Dacă ai vrut poem în vers liber, nici ăsta nu a ieșit...

Dar am citit cu plăcere,

Sofi

[Camelia Florescu]

Mulțumesc mult de lecturare si cuvinte, Nikol...

[Nikol MerBreM]

Mi-au plăcut "nucile verzi" lângă "silabe orfane", cum "se ascute linia timpului în fântâni" şi "imperiile de fluturi mărşăluind spre sud"!