nu niarne*
nici pasul meu nu este unul obișnuit
ci unul mult mai apǎsat
pe aceastǎ materie neînțeleasǎ
în marea-i transformare
pasul meu
îi atinge suferința
scufundatǎ de mii de ani în pǎmânt
talpa mea
e ca o cruce
înfiptǎ în colbul memoriei
amintindu-mi de iubirea dusǎ pânǎ la sacrificiu
mǎ doare umbletul
prin acest nesfârșit
ca și privirea-mi sângerândǎ
opritǎ deasupra unui epitaf
dar
merg mai departe niarne
cu tǎlpile rǎnite de podeaua pǎmântului
purtând pe brațe întrebǎrile fǎrǎ rǎspuns
când voi obosi
infinitul se va fi așezat de-a curmezișul
peste conștiința mea și a materiei
în acest spațiu hǎituit de cunoscut și ignoranțǎ
de necunoscut și științǎ
înconjurat de neprevǎzut
ascult în surdinǎ
ecou de pași cǎlcând moartea
din iubire
niarne=apelativ adresat sinelui
19 ianuarie 2012
Adaugă un comentariu
Mulțumesc domnule da Coza, atât pentru lecturǎ cât și pentru atenționare! Am corectat!
Sofy, Mihaela, Violeta, vǎ mulțumesc pentru lecturǎ și cuvinte!
opritǎ pe-o cruce deasupra unui epitaf
Expus foarte poetic dorința/necesitatea de a merge înainte.
da Coza
Ai reuşit continuă, nu ai reuşit contină! - legea de bază a existenţialităţii. Desigur viaţă nu e presărată doar cu trandafiri roz, ci şi cu ţepii lor.
Am citit cu plăcere, Sofy!
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE