Cât valurile răbufnesc în stâncă...

[Valeria Merca]

sonet

Cât valurile răbufnesc  în stâncă

E semn că primenirea-i pe aproape,

Copii din flori se vor mai naște încă,

Pe moși găsi-va cine să-i îngroape.

 

A curs potop de lacrimi pe  morminte...

Sărmanul a  mâncat pe săturate;

Întorși cu fața de la cele sfinte,

Ne-mpotmolim răpuși de voluptate.

 

La ce folos mai scormonim prundișuri?

Luntrașul a pierit demult în ceață;

Rămânem absorbiți de  mărunțișuri,

Revendicând  o nouă dimineață.

 

Când frunza mai cerșește strop de verde

În zbor prelung, cocorul urma-și pierde.

 

[Nikol MerBreM]

Primul gând avut când am citit poezia a fost: Wow, asta e poezia care îmi place cel mai mult dintre toate ale dumneavoastră! Apoi mi s-a mai întâmplat acest lucru şi pe o altă pagină, tot azi. Şi am zis, măi să fie! Posibil să fiu eu cu ferestrele dinspre soare larg deschise, azi :)! O poezie în care mi-a plăcut să caut înțelesuri sub cele la vedere, despre o parte dintre bunele şi relele lumii (şi ale noastre)!

[Laura H.]

O poezie ca o fâlfâire de aripi!