Retragere

Stăm la fereastra alergărilor şi teama se-adună

din toate părţile,

curând şi nelumina o să ne împresoare,

stăm şi privim cum toate trec pe fugă,

cernite în spate, la faţă, din dreapta spre stânga

urmăriţi de eşecuri suntem în retragere forţată,

distanţa e lungă, şederea ne poartă pe roţi,

trec toate ca nişte dricuri trase de fauni,

pe lângă ziduri de be-ce-a, de cărămidă, de piatră,

trece un bătrân desenând în aer o poartă, 

culcat pe-o rână un autobuz cu geamurile sparte,

într-o curte cu meri şi mere necoapte, un pod surpat

peste un lac plin cu pietriş, o secure înfiptă

într-un butuc, un câmp arat pieziş lângă o turmă

de oi păzite doar de-o urmă de oier plecat,

spre miezul nopţii, la propria lui nuntă,

un cimitir cu cruci răsărite din ştir, o cale ferată,

o sală de aşteptare, ce ţine loc şi de peron,

sala în care n-a intrat ţipenie cu chip de om,

şi trenul fără roţi, fără ferestre şi fără acoperiş,

trecut pe linia lui moartă dintr-o vale

cu apa mocirlită, un munte, o candelă aproape stinsă

pe o grindă, o casă netencuită

şi câte şi mai câte nu aleargă, pe dreapta şi pe stânga,

atrase de îndepărtatul hohot al tunetelor

nepăsătoare la graba retragerii noastre către amurguri.

Ochiul telescopului

Auzi tu, frate telescop:
prin lume se înteţeşte zvonul concentrării
și voi vorbi numai cu tine;
pentru că tu eşti singurul care mă crezi
când spun cum am văzut,
noapte de noapte,
în partea sudică a unei galaxii, un cer
– de un albastru ceruleum pur –
tipărit cu felurite poezii.

Auzi tu, frate telescop:
cine ți-a dat putere ție să aduni
într-o oglindă minunile pe care
nicio minte nu are cum să le cuprindă?