Cartea de poezie, structurată în trei părţi: Întoarcerea la copilărie; Pastelurile unui artist şi Poeme pentru suflet, e cartea de debut a autoarei născută la Buzău , mai 1982. Poezia Mihaelei Roxana Boboc, căutându-se pe sine, se adresează şi cititorului; de cele mai multe ori monologhează interior cu eul său şi poeta oscilează între a fi un lucid visător sau un hedonist aşezat în expectativă, dar fără îndoială un bun cunoscător al sufletelor celor din jur: „Miroase a fotografii vechi în cutia cu amintiri:/mama mireasă, tata încă-n viaţă/bunicul tânăr, unchii mei feciori…/Părul negru al mamei mele, stând pe treptele/înalte ca la starea civilă,/zâmbind tatei cu ochi amorezaţi./Tata militar, cocoţat în cioturi de copac/străjer peste timp, mai înalt decât era;/bunicul pe bicicletă în anii de glorie/al tinereţii îndepărtate/Nunţile unchilor mei, albul rochiilor de mireasă/eu pierzându-mă în romantismul poveştilor de-amor” (Mirosul vremurilor de odinioară).
Şi atunci când neliniştile şi greutăţile o strâng în carapace, poeta preferă să se ocupe de latura luminoasă a vieţii: „Sufletul nu-l pot descrie/îl vei găsi pictat/în apusul de soare/în corăbii tăcute/printre petale de raze/în nudul ploii/printre picături…” (Autoportret). Sigur, ne punem şi întrebarea firească: ce oferă poezia Mihaelei Roxana Boboc cititorului său? Tandreţe, gingăşie, modestie, pudoare? Câte ceva despre neputinţa în faţa destinului şi vămii timpului – răspundem noi. Cu alte cuvinte: măsura dreptei, a judecării lumii – „lumea pierdută prin ochi de copil” – cum se şi destăinuieşte într-un vers. Mihaela Roxana Boboc îşi trăieşte adolescenţa şi trecerea în poezie printr-un evantai de stări comune unui personaj însemnat a fi romantic.: entuziasm alături de decepţie, iubire alături de neîmpliniri şi tristeţi ale zilei, ascensiune patetică spre ideal.
Inima îşi are raţiunile ei şi implică acum, pe de o parte, lecturile de până acum, pe de altă parte, cuprinde tot atâtea gânduri răzleţe (din unele desprinderi postmoderniste) în deplină respiraţie romantică şi cu aspiraţia poeziei actuale a tinerelor condeie. Pendulând între real şi imaginar, între magic şi prozaic, particularitatea poeziei tinerei autoare, constituie obsesia desprinderii din această primă formă lirico-romanţioasă îmbrăţişată la început de drum şi simbolistica versului cu semnificaţii multiple: „ Odată cu prima schiţă/s-a îmbrăcat cerneala în culoare/condeiul în artă şi de-atunci/cuvintele, în straie de pastel,/călătoresc prin gări noaptea -/fugind după trenuri” (Cerneală şi culoare). Pentru tânăra poetă totul curge în tot, visele i se ţes într-un portret, emoţiile se ascund într-o „găoace de nisip,/pe un ţărm de mare”, copacii cresc nocturn pe pereţi, ochii i se confundă cu cerul în care se scaldă îngerul, pe Dumnezeu l-a luat în mâini zidind cu el inima… La urma urmelor, poeta înoată prin lume ca printr-un flux şi reflux făcut din răsfrângeri ale luminii. E (dacă vreţi), jocul ei poetic numit întoarcerea în copilărie.
Avem încredere în ascensiunea viitoare a poetei după o limpezire a primei etape nostalgice; pentru că dorinţa ei este „streaşina iubirii/în ochiul lui Dumnezeu”, galaxia visului său, o cale de încredere unde „caută lumina cu braţele întinse”, nu neguţătorul de iluzii postat la fereastra deschisă spre lume. Lumea spre care a pus scara sufletului şi urcă spre poezie şi Dumnezeu, e chiar credinţa ei: „Omul frumos nu construieşte palate,/zideşte suflete/cheamă îngerul din om şi alungă demonul./Are doar regretul de a nu fi cunoscut/mai mulţi îngeri…” (Omul frumos). Cu alte cuvinte, omul frumos construieşte biserici în mâinile lui Dumnezeu. De aici poezia tinerei autoare, poate intra într-o altă matcă a rostirii, versurile sale ca „fiicele soarelui” va ieşi „din lanuri de grâu dansând”. Dacă va depăşi şi această zare a poeziei, merită să aşteptăm.