Concursul literar „Alb hoinar”, ediția a II-a – secțiunea PROZĂ (IV)

[Vasilisia Lazăr]

Aceasta e pagina a IV-a

Pagina I: AICI

Pagina a II-a: AICI

Pagina a III-a: AICI

25. O vacanţă de iarnă de odinioară

 

          Aveam o aşa mare dragoste de şcoală că abia aşteptam vacanţele. Vorba aia, vacanţele lungi şi dese, cheia viitoarelor progrese! Eram în vacanța de iarnă. Ce bucurie! Câte planuri. Câte vise! Păi să le luăm pe rând; întâi săniuş, ridicarea unui om de zăpadă - dacă se poate cât mai mare, să le dau cu tifla la pămpălăii ăia din mahalaua vecină – apoi colindatul. Doamne, voi merge cu colinda în tot satul. Păi da, ce poate fi mai plăcut decât să te duci cu Moş Ajun, Moş Crăciun, Pluguşorul şi Steaua! Astea erau colindele ce se cântau la noi de Crăciun şi de Anul Nou. Prilej de a strânge câte o sumă frumuşică de bani pe care să-i poţi cheltui cum te taie capul. Erau banii tăi, produşi de tine, părinţii n-aveau drept asupra lor. Apoi mai era faza că te puteai făli în faţa colegilor de clasă. Păi da, după vacanţă, la şcoală, prin pauze ne lăudam care mai de care cu bravurile din vacanță. Cu cât aveai mai multe de povestit şi mai palpitant cu atât mai mult creşteai în ochii lor. Era o chestie, nu?

          Dar am uitat să vă spun, toate aceste vise şi planuri măreţe le pusesem la punct împreună cu prietenul meu cel mai bun, Ion. Ai casei, vecinii şi prietenii îl porecliseră Oance. Deci tot ce urma să fac în această vacanţă făceam împreună cu prietenul meu, Oance. Şi ca să fie treaba treabă, ne-am apucat să punem planurile în aplicare de a doua zi, adică din prima zi de vacanţă a primei mele vacanţe de iarnă. Şi ca să fim siguri de reuşită, am purces la treabă metodic, organizat.

          Iarna asta era tare frumoasă. Adică ninsese din belşug. Pomii se îmbrăcaseră într-o mantie albă, ziceai că sunt plini cu vată de zahăr, care te aşteaptă doar să muşti din ei cu poftă şi apoi să-ţi lingi buzele de plăcere. Şi nu era nici prea frig. Aşa că era o vreme perfectă de săniuş şi de construit oameni de zăpadă.

          În prima zi am amenajat pârtia pentru săniuş. Am mai cărat zăpadă acolo unde se formaseră denivelări, am bătătorit-o. Am muncit aşa de mult şi din greu, încât seara, când am dat de căldura din casă, am adormit la masă. Săraca mama, m-a luat în braţe şi m-a pus în pat. Tata zâmbea amuzat.

          - Oare să fie tare aerul ăsta de vacanţă de-l doborî  pe copilul nostru aşa dintr-o dată? Că ştiu că seara trebuia să te rogi de el să se culce, ba parcă-i mai arătai şi jordeaua.

          - E, de-ai şti tu cât bătură coasta lui Gilică în deal şi-n vale! El şi Oance. Iar înjurături de la Gilică când o să dea nebunii cu săniile în gardul lui! Că dac-ar fi numai ei, n-ar fi nimic, dar să vezi, de mâine, o să se strângă toată mahalaua. Atunci să vezi joacă pe ei!

          - Ei, n-are nimic, sunt copii, e vacanţă, e iarnă, lasă-i să se joace. N-au nici-o grijă! Numai p-al nostru să-l mai pui tu să se mai uite şi pe carte, că uită, Doamne fereşte şi ce-a învăţat.

          - Ei şi tu acum, îl las câteva zile să-şi facă de cap, apoi pun eu nuiaua pe el, nu-l las în boii lui!

A doua zi, cu noaptea-n cap la săniuş, Doamne, zburam cu sania, nu alta. Şi chiuiam de răsuna mahalaua. Chiuitul era o stratagemă. O chemare. Un îndemn şi pentru ceilalţi copii din mahala să vină. Şi nu se lăsau prea mult timp aşteptaţi. Soseau pâlcuri, pâlcuri. Păi acum se sta la rând să prinzi pârtie liberă. Eram peste douăzeci de copii. Veniseră unii mult mai mari decât noi, erau elevi prin clasele mari. Ăştia erau şi mai îndrăzneţi decât noi. Mai viteji. În orice caz, până seara, gardul lui Nea Gilică era praf. Bietul om lucra la C.A.P.  Venea seara.  Dăi scandal, înjurături. Dar nu ne lăsam intimidaţi aşa cu una cu două.

          Ziua următoare o luam de la capăt cu mai mult avânt. Chiar dacă Nea Gilică ne strica pârtia cu sapa, dimineaţa o refăceam aducând zăpadă proaspătă pe care o bătătoream.

          E, dar după câteva zile de săniuş, ne-a cam trecut cheful. Am trecut la un alt punct din planul nostru. Construirea unui om de zăpadă. Da, un om de zăpadă mai special. Nu unul ca oricare. Vroiam ceva deosebit. Să facem vâlvă. Să se vorbească despre el şi despre noi. Pentru asta ne trebuia un loc mai ridicat şi cu vedere din drum. Şi l-am găsit rapid. Nu departe de pârtie, pe un pisc de deal, în grădina lui Nea Gogorie. Omul era plecat, lucra prin Bucureşti. Avea acasă nevasta si cei trei copii.Copiii erau mult mai mari decât noi, dar nu ezitau să se amestece printre noi şi să se dea şi ei cu sania. Nevastă-sa, ţaţa Victorina, era de treabă, nu ne zicea nimic.  Ce mai, găsisem un loc perfect din toate punctele de vedere. Grădina era închisă cu un gard de nuiele şi avea o vedere splendidă din drum. Ne-am apucat de muncă mai după prânz, când soarele, reuşind să scoată capul din nori, a făcut zăpada mai moale.

          Şi dă-i bătaie. Cu entuziasm, dar care entuziasm l-am cam pierdut pe parcurs. Păi la început lucrurile au mers bine, ne-am folosit de zăpada din apropiere, dar pe măsură ce avansam cu lucrarea nu mai aveam zăpadă la îndemână. Aşa că fuga acasă să mă rog de mama să-mi dea o pătură mai rea pe care să punem zăpada şi cu care să o târâm până la omul nostru. Mama m-a înţeles, ea întotdeauna mă înţelegea.

          Nu mă laud, nu, deloc! A ieşit ceva de vis! Un super om de zăpadă. Se vedea din drum. Era maiestos. Ceva în genul Sfinxului egiptean, descoperit peste ani prin manualele de istorie. Avea o superbă pălărie făcută dintr-un lighean roşu de plastic găurit ( o să râdeţi, pălărie iarna!, dar de unde căciulă pentru un aşa cap mare ca cel al omului nostrum de zăpadă? ), un nas dintr-un morcov pe măsură ( găsit prin pivniţa ţaţei Veta, grădinăreasa satului) iar ochii şi nasturii la haină din bucăţi de cărbune.

          Gata. A trecut şi asta. Avem om de zăpadă? Avem. Şi încă ce om! Nu e om care să treacă pe drum şi să nu se minuneze de el. Abia aşteptăm şcoala să ne lăudăm în faţa colegilor.

          Acum am intrat în febra pregătirilor de Crăciun. Tata şi mama cu tăiatul porcului şi pregătirea acestuia, iar eu cu repetiţiile pentru colinde. Da, ca să nu ne facem de râs, atunci când o să pornim pe la casele oamenilor cu colindul, eu şi prietenul meu făceam repetiţie. Mama, printre picături, ne mai asculta şi ne mai da câte un sfat. Era tare pricepută mama mea la cântat şi avea o voce frumoasă! Acum, nu că mă laud, dar o cam moşteneam, cântam şi eu destul de bine.

          Şi iată-ne pregătiţi pentru colindat. Făcusem, în contul câştigurilor viitoare, şi o oarecare investiţie. Ne cumpărasem lanterne noi. Pentru asta a trebuit să ne împrumutăm la părinţi. Ne confecţionasem şi nişte bâte pe măsură care să ne apere de câini. 

          Pentru fiecare seară sau dimineaţă de urat, aveam câte un traseu nou. Nu treceam mai mult de două ori pe la aceeaşi gospodărie în toată perioada colindatului. Eram firmă serioasă cum s-ar spune, cu prinţipuri.

          Şi uite aşa, mai cu joaca, mai cu colindatul, mai cu câte o oră două pe zi de scris sau de citi (program impus de mama, care prin metode specifice m-a făcut să înţeleg că fără ele voi fi nimic în viaţă) a trecut, pe nesimţite şi vacanţa asta de iarnă. Ca parşiva! Mare tristeţe, mare! Adio joacă, adio sculat la prânz, iar teme, iar citit, iar…