I

Cerșetorul

 

     - Un bănuţ... Un bănuţ... Fie-vă milă și de mine. Un bănuţ...

     Oamenii treceau grăbiți, fără să-l privească, fiecare în treaba lor. Din când în când, câţiva trecători mai curioşi, în special copii, întorceau privirea spre locul micuţ unde săracul, cu ochii mereu trişti, îşi spunea monologul.

     La văzul hainelor vechi şi rupte, a privirii ciudate, a corpului deformat şi subnutrit, puii de om începeau să ţipe îngrozitor de tare, de parcă ar fi văzut un monstru. Atunci părinţii grăbeau pasul spre a se îndepărta de nefericit.

     Din depărtare se vedea venind un individ în haine albastre, având o faţă comună şi ţinându-şi mândru mâna dreaptă pe o armă de foc. Mergea încet, dar sigur, fălindu-se, spre bietul om.

     - Marş de aici, tâmpitule! Sperii trecătorii. Întoarce-te de unde ai venit, îi spuse poliţistul cu o voce răstită şi gata să îl ia la bătaie.

     - Fie-vă milă, domnu' poliţist... Sunt şi eu un biet cerşetor flămând. Nu am casă, nu am familie... Fie-vă milă...

     Cerşetorul se ridică, aţintindu-şi privirea în ochii lui.

     - Da' ce crezi tu, mă, prostule?! Crezi cumva că eşti singurul cerşetor din Bucureşti? zise și îl apucă de haina zdrenţuită, lăsându-şi respiraţia să-i înfunde nările. Dacă nu pleci în momentul ăsta, te bat până îţi sună apa-n cap! Ai înţeles!?

     - Domnu' jandarm... Nu am... nu am unde să mă duc şi mi-e foame, daţi-mi... daţi-mi şi mie un bănuţ... Fie-vă milă...

     Ochii cerşetorului se umpluseră de lacrimi grele şi abia de mai vorbea coerent. Se simţea o tristeţe profundă, greu de înţeles.

     - Jandarm, ai!? Jandarm!? Îţi arăt eu ţie jandarm! O lovitură puternică venită din pumnul „jandarmului” îl culcă la pământ pe omul străzii. Eu sunt poliţist, mă, prostule, nu jandarm! Marş imediat de aici sau mai vrei un pumn?

     Săracul plecă, cu paşi înceţi, fără a spune vreun cuvânt şi uitându-se mereu în urmă la poliţistul care îl supraveghea. Se ducea la locul lui special, acolo unde nu se mai simţea nici trist, nici umilit, în acel loc putea vorbi cu prietenul său, un prieten care înţelege orice şi nu judecă pe nimeni.

     Omul străzii cobora încet scările, împiedicându-se la fiecare treaptă. Gândurile lui erau în altă parte, într-un loc depărtat sau, mai bine-zis, în mai multe locuri, şi chiar într-o succesiune de timpuri anacronice. Traversa culoarul metroului ca o fantomă, nu vedea nimic, nu auzea nimic, pentru el spaţiul şi timpul erau anulate. După mai bine de o oră de mers prin pasajul micuţ, ce nu depăşea o sută de metri, cerşetorul ajunse la suprafaţă, pe cealaltă parte a intersecţiei. Aici, faţa începea să i se însenineze ştiind că avea să-şi vadă prietenul. Mergea cu paşi grăbiţi, mai vioi decât înainte, şi se pregătea pentru confesiune. Călca pe dale de piatră atent sculptate ce alcătuiau o piaţă întinsă. Clădiri vechi, dar de-o frumusețe deosebită îngrădeau pe alocuri acest loc special. De-a lungul trotuarului erau dispuse câteva statui în mărime naturală, reprezentând personalităţi marcante ale poporului nostru, în spatele cărora se afla o scenă micuţă, improvizată de primărie, din scânduri vechi, pe care săracul se urca uneori, atunci când cerşea, pentru ca trecătorii să îl poată vedea mai bine. Ajuns în dreptul unei statui, nefericitul se aşeză lent pe soclul acesteia, se uită la cer, îşi puse ordine în gânduri şi începu să vorbească:

     - Îmi pare rău că te deranjez, dar chiar am nevoie de ajutorul tău, nu mai pot suporta. Căută atent prin buzunarele hainei zdrențuite și scoase o țigară ieftină alături de o cutie de chibrituri aproape goală. O aprinse cu grijă, pufăi puțin și continuă: Știu… știu că te-ai săturat să mă tot auzi cum mă plâng… cum mă vait… dar… Uite, nu este nevoie să spui nimic, doar ascultă-mă, bine? Eram mai devreme la cerșit și deodată vine la mine un jandarm să mă dea afară, îți dai tu seama? După ce că nu mi-a dat nici un bănuț… chiar m-a și bătut, uite ce mi-a făcut la față. Îi arătă o vânătaie ce cuprindea jumătate din față. Abia ce se dezumflase cea de data trecută. Trase adânc un fum și se așeză mai aproape. Și să lăsăm acestea, dar câte și mai câte mai pățesc… Oamenii pe stradă mă ocolesc, copii se sperie de mine, toți mă izgonesc de colo colo de parcă aș fi un câine.

Mie foame, înțelegi că mi-e foame? Mi s-a acrit să mănânc doar resturi odată la câteva zile și să dorm pe străzi. Știi ce rece e asfaltul? Nici măcar un carton nu am… ca să dorm si eu mai bine. De când familia mea s-a dus… totul a început să fie din ce în ce mai rău. Acum nici măcar nu mă mai recunosc… pe vremuri eram cineva… Măcar atunci aveam pentru ce să lupt, aveam un scop! Începe să se enerveze ușor. Aveam totul, înțelegi că aveam totul? ! Unde e Dumnezeu acum? ! Unde a fost el atunci când am avut cea mai mare nevoie de el? ! De ce nu a făcut nimic? ! De ce i-a lăsat să moară? ! De ce? ! Stinse țigara și începu să plângă. Mă simt așa de singur… bine… bine că măcar te am pe tine. Să… să nu pleci, mă auzi? Să nu cumva să mă lași singur, doar pe tine te mai am… și îți mulțumesc. Îl luă în brațe și îl strânse tare la piept. Își mai revenii și încheie: Deja s-a făcut târziu, am strâns câțiva bănuți azi, voi merge la brutărie, poate reușesc să cumpăr o pâine. Rămâi cu bine prietene ” pe tronul tău de piatră ” îmi pare rău și de tine, mereu ai mâna goala, deși stai cu ea întinsă toată ziua, poate cândva îți voi afla și numele complet, până atunci sper că nu te superi dar îți voi spune în continuare ” I. H. ” .

            Brutăria se afla la numai câțiva metrii de locul acesta. O încăpere micuță, amenajată cu gust în stilul vetustului Paris, la baza unei clădiri impunătoare, veche de peste o sută de ani. Patroana, ce era și vânzătoare din cauza chibzuinței sale exagerate, se prezenta a fi o doamnă în vârstă, singură și fără familie, îmbrăcată cochet și atent fardată, cu un aer de superioritate, demnitate și elegantă în același timp.

Bietul cerșetor mergea încet spre magazin, cu privirea pierdută și fața în pământ. Nu avea deloc o stare bună, de fapt, această stare îi era caracteristică de ani de zile.

În mai puțin de zece minute, în fața lui apăru brutăria.

            Intră cu grijă, aruncă o privire de ansamblu încăperii, rafturilor și se duse la tejghea.  

- Bună ziua doamnă Angela, am și eu câțiva bănuți. Binevoiți să-mi da-ți o pâinică?

- Ție? La cum arăți ai mare noroc că te-am primit în brutărie. Îți dai seama ce va spune lumea când va auzi că vorbesc cu un cerșetor? Mai mult, că l-am primit in magazin?

- Doamnă… sunt un client ca toți ceilalți, vreau și eu o pâinică, mie foame… nu-mi pasă ce zice lumea. Se uită cu poftă la o pâine micuță și puțin arsă.

- E… ție normal că nu-ți pasă, uite-te la tine cum arăți. Tu nu mai ai nimic, normal că nu-ți pasă, dar onoarea mea unde-o pui?

- Dar…

- Nici un dar. Gata! Ieși din magazinul meu până nu chem poliția! Cu o mână arătă spre ușă, iar cu cealaltă ținu telefonul deschis.

- Doamnă, chiar doriți să pierde-ți bani? Nu sunt si eu ca orice alt client? Nu tot același lucru facem? Dumneavoastră îmi da-ți o pâinică, iar eu vă dau bănuți.

- Crezi că de banii tăi am nevoie măi cerșetorule!? Am bani să-mi pun și-n cap. Sunt bogată, nu ca tine un om de nimic, mie și silă să-ți văd fața.

- Bine… cum doriți… îmi pare rău pentru deranj… să-înțeleg că de această dată nu doriți să mă mai serviți… Cerșetorul o luă cu pași înceți spre ușa brutăriei.

- Domnule, așteptați puțin. Acesta se întoarse și se uită mirat la femeie.

-  Bine, dacă tot v-a văzut deja toată lumea în magazinul meu, măcar haide-ți să vă dau o pâine. Dar cu o condiție, să-mi spune-ți numele dumneavoastră, această curiozitate o am de mulți ani, de când ați intrat pentru prima dată în magazinul meu.

- Pe mine mă cheamă… de fapt mi se spunea pe vremuri… pe când… Îi întinse un buletin și se așeză pe podea cu privirea pierdută.

- Îmmm… ce nume interesant! Exclamă femeia. Foarte interesant. Adam. Adam Stănescu.

- Pute-ți vă rog să-mi dați pâinea? Arătă spre cea micuță.

- Desigur domnule, un leu vă rog.

Adam se ridică și întinse o batistă cu câteva monede în ea.

- Nu crede-ți că este cam mult mărunțiș? În fine, până la urmă sunt și ei bani. Stați doar să îi număr și puteți pleca, uitați pâinica. Angela numără cu atenție monezile, de doua ori. Domnule, aici sunt doar șapte zeci de bănuți, vă rog să-mi da-ți și restul.

- Păi nu am… doar atât am reușit să strâng din cerșit. Fix șaptezeci de bănuți. La banii dumneavoastră nu cred că sunt o problemă treizeci de bănuți.

- Cum așa? Ridică tonul și se sprijini în mâini de tejghea. Dar ce crezi tu? Crezi cumva că banii cresc în copaci? Dacă toată lumea ar face așa, unde aș ajunge eu? La faliment, nu-i așa? Vreau imediat și restul de bănuți.

- Doamnă… nu am, de unde să fac rost? Se căută prin toate buzunarele. Dați-mi atunci doar trei sferturi din pâine, sau jumătate.

- Auzi idee… păi da cum îți închipui tu că pot să-ți dau doar jumătate de pâine? Acesta este un magazin select, nu centru de binefacere sau vreun magazin amărât. Tot Bucureștiul cumpără pâine de la mine, nu îmi permit să vând jumătăți, cine crezi că mai cumpără pâine la felie, așa ca tine? Nici nu intră în discuție.

- Dar doamnă, mie foame… Fie-vă milă și de mine…

- Dacă vrei să mănânci dă banii. Hai mai repede, trebuie să apară și alți clienți și nu vreau să te găsească pe tine aici.

- Atunci îmi pare rău, dar nu îmi permit… Uita-ți pâinea înapoi… Lăsă pâinea pe tejghea, își lua înapoi buletinul și se întoarse spre ușă. O zi bună vă doresc.

- Stai! Strigă femeia.

Cerșetorul se întoarse iar, cu fața mirată, sperând la o minune.

- Da doamnă? Ce doriți?

- Dragă domnule, cum să vă spun eu dumneavoastră. Ați atins pâinea și după regulile magazinului, trebuie s-o plătiți. V-aș sugera să vă gândiți foarte bine, pentru că dețin datele dumneavoastră din buletin și nu aș dori să fiu nevoită a suna la poliție.

- Doamnă, chiar nu am. Ce doriți să fac? Dacă nu e, de unde? Își întoarse buzunarele pe dos.

- Aceasta nu este problema mea. Eu vreau doar banii, iar dumneavoastră pâinea. Uita-ți, ca să nu credeți cumva că sunt rea, vă ajut.

Domnul Stănescu se uită mirat.

- Deci sunte-ți de acord să vă dau doar șaptezeci de bănuți? Nici nu vă închipuiți ce fericit m-ați făcut. Vă mulțumesc din tot sufletul. Zâmbi larg. Știam că aveți o inimă bună.

- O… dragă domnule, ați înțeles greșit, nu în sensul acesta vă voi ajuta. Vă propun un târg. Dumneavoastră vă păstrați bănuții, iar în schimbul pâinicii îmi da-ți pantofii. La cum arată, mai mult de un leu nu au cum să valoreze. Chiar vă fac un bine că îi cumpăr.

- Doamnă Angela, mă scuzați, dar acești pantofi nu valorează nici pe de parte un leu. I-am cumpărat, de fapt, mi-au fost cumpărați cu mult timp în urmă la prețul aproximativ de cinci sute de lei.

- Cinci sute de lei? Așa ceva… mă mințiți pe față. Cum? Un cerșetor? Un cerșetor să aibă pantofi mai scumpi decât ai mei? ! Dragă domnule, ori purtăm o discuție serioasă ori chem poliția.

- Vorbesc foarte serios, atât valorează, cinci sute de lei. În orice caz, tot nu pot să vi dau, pe mine nu mă interesează această valoare materială a lor, pentru mine au o valoare sentimentală și din acest motiv nu vi pot da.

- Valoare sentimentală? Acestea sunt prostii dragă domnule. Nu înțelegeți? Ori îmi dați acești pantofi, ori chem poliția.

- Dar…

- Nici un ” dar ” ! Gata! M-am săturat! Vreau banii și îi vreau acum!

- Bine, atunci haide-ți… suna-ți la poliție… să mă ia și să terminăm odată. Pantofii nu îi dau, sunt tot ce mai am… Se așeză din nou pe jos, cu aceeași privire.

- Vorbiți serios? Cam ciudată alegere, libertatea pentru o pereche de pantofi. În fine. Scoase telefonul și formă numărul.

- Alo da? Bună ziua. Circa de poliție locală, cu ce vă putem ajuta?

- Bună ziua, vreau să declar și eu un furt din brutăria mea, strada Academiei, singura din zonă. O veți remarca imediat. L-am reținut deja pe hoț, vă rog să vă grăbiți, este foarte agresiv.

- În regulă doamnă, calmați-vă. V-om trimite un echipaj în cel mai scurt timp posibil.

- Vă mulțumesc, o zi bună. Închide telefonul.

- Gata! Hai că te-am rezolvat, acum nu te mai scapă nimeni. Când te gândești că puteai să dai pantofii și erai liber, în plus, mai aveai și de mâncare. Asta e, până la urmă la ce poți să te aștepți din partea unui cerșetor, care mai este și nebun pe deasupra.

- Doamnă, de ce spune-ți că sunt nebun?

- Cum de ce? Toată lumea spune la fel. Crezi cumva că nu are motive? Eu de exemplu, tocmai ce te-am văzut mai devreme vorbind cu o statuie și nu e prima dată. Ți se pare normal? Iar acum, ți-ai vândut libertatea pentru o pereche de pantofi. Îți spun eu domnule, lumea are dreptate, ești complet nebun. Să știi că ai mare noroc că te-am primit în magazin.

- Dacă acesta e noroc… Ridică privirea către vânzătoare. De mine puteți spune orice, dar nu vorbiți așa despre ” I.H. ” , nu este o statuie, este prietenul meu, cel mai bun prieten pe care îl am.

- Fie ca tine, doar nu o să mă pun la mintea unui nebun. În orice moment trebuie să apară și poliția.

Se auziră trei bătăi puternice în ușă.

- Deschide-ți, poliția!

- Acu-i acu, să vedem cum scapi. Spuse Angela privindu-l pe Adam fix in ochi.

- Imediat domnule polițist, un moment vă rog. Spuse femeia și deschise ușa.

- Bună ziua, am primit o sesizare cum că aici ar fi având loc o spargere.

- Așa este domnule polițist. Poftiți vă rog înăuntru. Sunt îngrozită domnule, stăteam și eu liniștită când deodată intră la mine acest individ. Arătă spre Adam. Inițial am crezut că este un simplu client, un om amărât ce vrea și el să cumpere o pâine.

- Continuați doamnă și v-aș ruga să vorbiți puțin mai rar ca să pot să întocmesc raportul.

- Desigur, mă scuzați, de la emoții. Își șterse ușor fruntea cu batista. Cum vă spuneam, l-am primit pe acest domn, cu brațele deschise, l-am lăsat să vadă marfa, să-și aleagă cea mai bună pâine. Nici nu mi-a păsat că este cerșetor.

- Așa, și… puteți să treceți direct la subiect? Mă cam grăbesc. Cum s-a comis furtul?

- În regulă, mă scuzați. În cele din urmă i-am dat pâinica și când să plătească a scos câțiva bănuți, cel mai probabil ca să-și bată joc de amabilitatea mea și să mă pună să număr.

- Doamnă…

- În fine, lipseau din bănuți, și vă d-ați seama, doar nu era să pun de la mine, sunt și eu o biată vânzătoare, am copii mici acasă, înțelegeți…

- Și apoi individul a furat pâinea?  

Femeia izbucni într-un plâns forțat.

- Da domnule polițist… chiar m-a amenințat că mă bate dacă nu îl las să plece cu pâinea… și… și cât m-am rugat de el ” Măi omule, nu e bine să furi, te va pedepsi Dumnezeu ” , așa i-am spus, dar el nu… și nu…  ” Te rog domnule, nu fura. Uite, mai bine dă-mi pantofii dumitale în schimbul pâinicii ” , așa i-am spus domnule polițist… vă rog să mă credeți…

- Am înțeles, nu mai este nevoie să spune-ți nimic, vă cred în totalitate. Se duse spre cerșetor.

- Ridică-te să-ți văd fața. Adam nu îl auzi.

- Am spus să te ridici! Strigă el.

Cerșetorul se ridică și se uită fix în ochii polițistului.

- A! exclamă omul legii. Pe tine te știu! Văd că nu te-ai învățat minte. Ia vino tu frumos cu mine la secție. Îl apucă de haină.

- Vă rog domnule jandarm, nu vreau la secție… vreau doar să mă lăsați să plec. Uitați, nici de pâinică nu mai am nevoie.

- Jandarm! Iar îmi spui jandarm? !

- Vă rog… fie-vă milă… Polițistul scoase bastonul și începu să-l bată cu putere.

- Ia mă, ia… Asta pentru că nu ai respect… Asta pentru ca m-ai făcut jandarm… Ia-o și pe asta pentru furt… Mai ia încă una pentru amenințări… Mai ia încă două… încă nouă… încă o sută… Firar tu să fi…

Bietul cerșetor primea lovituri din toate părțile, începea să arate ca un monstru în adevăratul sens al cuvântului. Însă, adevărata luptă se ducea în sufletul lui. Vedea cum îl tratează oamenii, se vedea pe sine, halul în care ajunsese. Se gândea cum era în trecut și cum bucuria și omenia lipseau cu desăvârșire. Se gândea la prea multe și suferea prea mult.

- Stop! Îl omori, domnule polițist… opriți-vă! Strigă îngrozită femeia.

Acesta se opri și se uită la ea, apoi la cerșetor.

 

- Bine, aveți dreptate, cred că mi-am pierdut puțin cumpătul. Îl duc imediat la poliție.

- Nu este nevoie. Spuse Angela. Haide-ți mai bine să-i scoatem pantofii și să-i dăm drumul. Mie așa de milă de el. Uitați, nici plângere nu mai depun.

- Cum doriți, dar cu el ce facem?

- Ce să facem, îl luați și îl duceți afară. Îl puteți lăsa pe banca aceea ce se vede pe fereastră. Cea de pe partea opusă brutăriei. Lumea va crede că e beat. Puneți-i pâinea lângă el, poate i-o fi foame bietului om.

- În regulă doamnă. Îl descalță pe cerșetor și lăsă pantofii pe jos. O zi bună!

- De asemenea! Vă mulțumesc pentru ajutor.

Adam zăcea acum inconștient pe bancă, plin de vânătăi și sânge închegat. Îl dureau toate, dar cel mai rău îl durea sufletul. Trecuseră deja mai bine de două spre zece ore, de la incident, dar bietul om se afla în aceeași stare. Nimeni nu se oprea să-l ajute. Lumea îl ocolea sau în cel mai bun caz, trecea pe lângă el, nepăsătoare. Unii gândeau că este beat, alții cum că ar fi drogat sau că ar dormii pur și simplu, neavând casă. Această situație a continuat ore în șir, până într-un târziu, pe la ora opt P.M. , când Roadevin, un țigan de vreo 30 de ani, trecea întâmplător prin acea zonă.

Se așeză lângă el, îl zgâlțâi puțin și spuse cu un accent autentic țigănesc:

- Adame, scoală mă. Trăiască-ți puradeii, îmi dai si mie puțin din pâinea ta? Nu primi nici un răspuns.

- Haoleo mă, da ce ești așa zgârcit? O mușcătură numa, să văz ce gust mai ae pâinea. În continuare, nici un răspuns. Da ce ai mă? Îl întoarse cu fața spre el și văzu rănile. Mâncași-aș, iar te-a smardit careva? Las’ că te-oi trezi io. Scoase o sticlă cu apă și i-o vărsă pe față.

- Hmm… îmmm… Roadevin? Ce caut aici? Ce s-a întâmplat?

- Pai tu să-mi spui ce sa întâmplat. Ia zi mă, pe cine ai mai supărat de data asta?

- Eu… ? Pe nimeni… Leșină la loc. Roadevin îi trase două palme puternice și continuă discuția.

- Atuncia de ce ești mă în halu’ ăsta?

- E… ca de obicei… Nu vreau să-ți mai povestesc. Se întoarse cu fața spre spătarul băncii.

- De câte ori să-ți mai spun Adame? De câte ori? Dacă nu intri puțin în ei, ești luat de prost și fac ei ce vor din tine.

- Știi că nu este genul meu, am și eu o demnitate, o prestanță. Caracterul nu mi-l voi schimba niciodată, indiferent de împrejurări, este tot ce mi-a mai rămas.

- Ascultă la mine, într-o lume ca asta, caracterul tău e un blestem. Oamenii ca tine nu vor obține niciodată nimica și vor fi mereu bătaia de joc a altora. Ai face bine să te trezești la realitate. Văz că ți-ai revenit, io plec mă, că am treabă. O luă din loc, când îl auzi pe cerșetor.

- Domnule, nu eu sunt problema ci lumea. Oamenii aceștia care au uitat de orice fel de valoare morală și nu mai au pic de jenă, iar aceasta nu o pot schimba eu. Detest această lume, dar se pare că sunt blestemat să trăiesc în ea.

- Dacă o detești atât de mult și dacă nu îți convine nimica în ea, atuncia de ce nu faci ceva în privința asta mă? Viața nu e un blestem, e o alegere. Mori și gata. Eo plec, am treabă, ne-om mai vedea pe-aci. Dând să plece, îl auzi din nou pe ceșetor.

- Mister Roadevin, unde vă grăbiți așa? Nu-mi faceți plăcerea de a mai rămâne câteva minute?               “ Afacerile “ dumitale, ca să le zic astfel, pot să mai aștepte încă puțin, nu-i așa? Zâmbii forțat. Știi că nu-mi face plăcere să stau singur.

- Bine mă, hai că mai stau acuma, da numa puțin, sunt un om ocupat.

- Vă mulțumesc. Uitați, ca să merite efortul, am ceva bun pentru dumneavoastră. Se scotocii prin buzunare și scoase doua țigări cam mototolite. Sunt ultimele două. Surâse slab.

- Oooo… bun Adame, bun. Așa să mai tot stăm de vorbă. Își aprinse o țigară, Adam pe cealaltă, și trase ușor din ea. Deci, despre ce vrei să vorbim mâncați-aș suflețelu’ tău?

- Despre lumea aceasta dragul meu. Despre oameni, despre mine, despre tine, despre multe…

- Mai preces cam despre ce? Că n-am toată viața să stău la vorbă.

- Mai precis, dragă domnule, despre ce ați spus mai devreme. Chiar credeți că moarte este soluția? Că lumea va rămâne mereu așa și că trebuie să mă conformez ca să-mi fie bine?

- Mă, nu știu ce să zăc. Acuma… la viață sau moarte nu mă bag, dar la lume, da, așa crez mă. Ori te dai după ea ori te dă ea pe tine afară.

Adam trase un fum adânc si spuse.

- Eu nu mă voi schimba niciodată, nici nu concep așa ceva. În primul rând în viață trebuie să fi dumneata împăcat cu tine însuți. Prin urmare, ca să pot fi împăcat trebuie să procedez astfel.

- Și chiar se merită mă? Să fi bătaia de joc a tuturor pentru un principiu amărât?

- Pentru mine da, chiar merită.

Roadevin își stinse țigara și vorbi mai gânditor.

- Tot îmi vâjâie ceva în creieri mă Adame. Eo unu da, merită să trăiesc, am familie cu puradei, casă, mașină, da tu mă? Tu nu ai nimica. De ce te chinui atâta?

În realitate, țiganul avea o familie prea numeroasă pentru veniturile sale ce constau de altfel în furtișaguri, o dărăpănătură de cocioabă în centrul vechii unde locuia abuziv și o rablă de mașină recuperată de la casări. Totuși, aceste lucruri însemnau mai mult decât bietul cerșetor ar îndrăznii vreodată să viseze.

-Nu știu. Adică… să mor? Mi se pare… Nu știu cum mi se pare. Într-adevăr nu am nimic. Am pierdut totul dar totuși… Își stinse țigara și rămase pe gânduri.

- Dar totuși ce mă? Adam nu îl auzi, mintea lui era în altă parte. Ai vrut un răspuns, ți-am dat un răspuns. Oamenii care se adaptează trăiesc, iar restul doar există. Uite, asta ca să nu mă crezi prost. Adam își revenii din transă.

- De unde cunoști dumneata conceptul de viață în antiteză cu existența? Nu-mi răspunde, ascultă-mă te rog. Dumneata spui cum că cei ce nu se adaptează doar exista și prin urmare ar fi mai indicat să moară ca sa scape de suferință, am dreptate?

- Cam așa ceva. Adică, până la urmă e alegerea ta, dar mi se pare curat masochism ca o persoană ca tine să existe în lumea asta.

- Te înțeleg dragă prietene, dar nu pot face așa ceva. Să nu mă înțelegi greșit, eu aș vrea, nu mi-e frică de moarte, însă… Începu să plângă.

- Acum ce mai e mă? De ce naiba plângi? Se apropie de el și îi trase o palmă. Oprește-te, ești bărbat mă, spuie de ce nu vrei să mori.

- Din cauza Lui… Izbucni din nou în plâns.

- Din cauza cui Adame? A cui?

- A nemernicului de D-zeu, mi-a luat tot ce aveam, tot… Îl urăsc, iar dacă mor… Voi fi cu el veșnic… Nici nu suport un astfel de gând…

- Prietene, acum să nu crezi că te îndemn la ceva, dar daca te omori sângur, ajungi in Iad mă, nu în ceruri. Cu Diavolul vei sta tu mă, nu cu D-zeu. Se ridică de pe bancă.

Cerșetorul ridică privirea spre el.

- Vorbești serios? Unde pleci?

- Ți-am spus că sunt ocupat. Trebuie să plec. Și da, vorbesc foarte serios. Roadevin plecă.

Domnul Stănescu era acum foarte îngândurat, o întreagă bătălie interioară se ducea în mintea și în sufletul său. Era vulnerabil acum, toate problemele și gândurile se adunaseră, toate nemulțumirile și suferințele din trecut. Totul clocotea și era pe cale să izbucnească. Gândurile deveneau neclare, sentimentele la fel. O decizie corectă nu exista, dar ceva, orice ar fi fost acel ceva, avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu.

După aproape o oră de meditat, Adam încercă să muște din pâinea căpătată, fiindu-i cumplit de foame.    “ Au… au… ! “ exclamă el de durere “ Pâinea asta e pietroi, nu o pot mânca așa. Îmi trebuie nițică apă sau ceai. ” , ” Poate… poate îmi va da doamna Angela dacă o rog, doar sunt lângă brutărie. ” Traversă strada și se opri în dreptul ușii. ” Oare să bat? Oare mi-o da sau… ? ” Rămase câteva minute nemișcat în dreptul ușii neștiind ce ar fi mai indicat când brusc, aceasta se deschise.

- Ce mai vrei domnule? Te pomeni că-ți vrei pantofii înapoi! Spuse femeia mâhnită.

- Nu… nu-i mai vreau… doar… doar puțină apă sau ceai… dacă aveți și binevoiți să-mi dați.

- Dar ce mă credeți domnule? Casă de… Proprietăreasa nu mai apucă să-și termine fraza, deoarece sărmanul se îndepărtă speriat.

Ajuns în dreptul unei străduțe împrejurate pe ambele părți de case vechi, încetini și se uită spre cer. Era deja trecut de ora 23 și se lăsase o beznă cumplită. Stelele luminau însă și se vedeau pe alocuri garduri căzute sau mașini mâncate de rugină ce țineau de adăpost câinilor maidanezi. Lătraturi și claxoane se auzeau în depărtare, iar o căldură rece se simțea în aer. Adam lăsă pâinea pe jos, gândindu-se că poate un câine cu fălci mai puternice decât ale sale o va găsi și va fi fericit. Trecea încet pe lângă acele case, ce păreau părăsite, se gândea la multe, Roadevin trezise în el o lume de mult apusă, alimentată de durerea prezentului. Luna îl urmărea pretutindeni de parcă l-ar privi, iar bufnițele își începuseră melodia. Pentru oamenii obișnuiți, ce nu duc grija zilei de mâine și nu se află pe străzi la o astfel de oră înaintată, peisajul ar părea sumbru, înspăimântător, dar pentru Adam era ceva obișnuit. Nu avea somn, așa că se plimbă în continuare pe străduță, mergând tot mai departe și mai departe. Vântul parcă acompania bufnițele, dar într-un mod mai subtil, șuierând din când în când ceva ce părea mai mult a voce decât a șuierat, un fel de cuvinte nerostite ce căpătau formă prin această atmosferă sumbră de afară.

Cerșetorul se opri în dreptul unui copac bătrân și îl examină atent, îl pipăia de sus pană jos de parcă ar fi căutat ceva. Îl mirosi, îl luă în brațe și spuse ” Aici erai. De când te caut și în sfârșit te-am găsit. ” Surâse slab și se uită atent la o anumită parte a pomului, mai exact la cea de sus ce se contopea cu ramurile. ” Mai ții minte ce mi-ai spus cândva? Pe când am venit pentru întâia oară în acest loc bizar? Era tot noapte… ” vorbi singur și se uită din nou la cer. ” Normal că nu mai ții minte, a trecut atâta timp… ” mângâie ușor copacul, de parcă ar fi vrut să nu-l rănească. ” Poate dacă-ți citesc, ai să-ți aduci aminte. ” Își aprinse bricheta și se uită din nou la partea de sus a pomului. ” A + V = C ” . ” Mai ții minte această ecuație a noastră? Chiar tu ai scris-o, cu mâna ta delicată. O… ce aș mai săruta această mână acum… de o mie de ori apoi aș lua de la început… iar… și iar… ” . Adam izbucni în plâns. Se uită la cer, la copac apoi din nou la acel punct înalt. ” De ce nu răspunzi! De ce! ” urlă copleșit de durere. ” Am să-ți spun eu ce mi-ai spus atunci! Ai face bine să mă asculți! ” . Se cățără cu greu în vârful copacului și urlă din toate puterile ” Ai spus așa: Atâta vreme cât acest copac va fi în picioare, iar tu vei sta lângă el( adică eu ) , eu mă voi afla de parte cealaltă ( adică tu ) și voi aștepta să mă iei în brațe, să mă săruți și să-mi vorbești despre stele. Nimic, absolut nimic nu va schimba acest lucru, îți jur. ” Aruncă bricheta în sus și urlă din nou ” De ce nu-ți respecți jurămintele? ! De ce? ! ” . ” O să urlu până îmi răspunzi, m-ai auzit? ! ” .

Simții un foșnet la baza copacului și se uită mai atent pregătit să coboare. ” Ai venit? În sfârșit ai venit? ” se întrebă plin de uimire Adam. Imaginea îi era neclară, dar se vedea cineva mișcând pe lângă copac. Coborî de îndată și se chinui să pătrundă întunericul. ” Veronica? Tu ești? Răspunde draga mea. Nu-ți fie temă, sunt eu și sunt singur. ” Deodată simți o mângâiere la baza picioarelor. Rămase neclintit, era bucuros și tot odată îi era teamă, știa că ceva nu e în regulă, că nu e normal. Se uită iar la cer și simți din nou aceeași mângâiere blândă. Se aplecă ușor, cu mare prudență și sesiză lângă el o respirație caldă, urât mirositoare, ca de cadavru. Întinse mâna și dădu peste un păr lung, umed, ce îi păru familiar. ” Veronica? Iubita? De ce ai părul ud? Las că ți-l mângâi eu să se usuce. ” Avea mișcări blânde, ca de chirurg, îi era teamă să n-o rănească sau să n-o sperie cumva. Totul i se părea atât de frumos și tot odată așa ireal. ” Vorbește-mi draga mea, vorbește-mi. Unde ai fost în tot acest timp? ” . Nu primi nici un răspuns. O tăcere ca de mormânt încărca atmosfera. ” Nu-mi vine să cred că în sfârșit ai venit. Dă-mi… dă-mi mâna să ți-o sărut. Nu-ți fie teamă. Atâția ani am visat la acest… ” Trecu fulgerător pe lână ei o mașină de viteză cu faruri orbitoare. De atât a fost nevoie, de un moment ca totul să se năruie. În acea clipă de lumină cerșetorul văzu realitatea. Ceea ce el iubea cu atâta patimă se dovedi a fi un simplu câine maidanez ademenit de bucata de pâine, ce o luă la goană speriat probabil de zgomotul asurzitor al mașinii. Adam se trezi brusc la realitate. Tot ce crezuse el cu câteva momente mai devreme, toată trăirea sa sufletească, toți fiorii de spaimă, iubire și uimire se risipiseră odată cu acel fulger orbitor. Nu știa ce să mai creadă sau ce să mai simtă. Acum stătea pur și simplu uitându-se la cer. ” Un… un… un câine? Chiar a fost doar un câine? ” Se apropie de copac și îl luă în brațe, mângâindu-l ușor pe toate părțile. ” De ce? ” Spuse el disperat. ” De ce te joci așa cu mine? ! De ce mă tratezi astfel? ! Cu ce ți-am greșit? ! Da ! Cu tine vorbesc! Te crezi stăpânul tuturor? ! Crezi că ai dreptul să faci ce vrei cu mine? ! Că poți controla totul? ! ” Bietul om oscila acum între tristețe și nervozitate, între lacrimi și nervi. Nu putea sta, nu putea merge, totul era neclar, nu mai știa ce vrea. Mângâia din ce în ce mai nervos copacul, făcând mișcări largi și apăsate. Când, deodată simți că i se afundă degetele în ceva, era o scorbură. Se opri, începu să-și aducă aminte ceva legat de acea scorbură, dar nu reuși, amintirile îi erau neclare acum. Băgă mâna mai adânc și mai adânc, mânat de o dorință ciudată, până când simți ceva înăuntru, în inima acelui copac. Părea a fi o bucată de hârtie, o scoase la iveală, dar fără lumină nu o putu citi. Decise să meargă într-un loc mai bun, la statui mai exact, acolo unde știa bine că este luminat și mai mult decât atât, că poate găsi un sfat la prietenul său I.H. .

- Prietene, ce bine că ești treaz. Am mare nevoie de sfatul și sprijinul tău. Spuse cerșetorul în timp ce se așeză lângă el. După patru ani de când sunt pe străzi am găsit în sfârșit copacul special, știi că ți-am povestit de el. Îmi pierdusem de mult orice speranță, dar uite că am reușit. Am mai găsit de asemenea dragul meu prieten, un bilet chiar în inima copacului, mai mult ca sigur mi l-a lăsat scumpa de Veronica. Cred că i-a fost teamă să vină personal la întâlnire. În fine, vreau să ți-l citesc și să-mi spui ce crezi. Desfăcu cu grijă hârtia albă împăturită în două. Scrisul era îngrijit și ușor aplecat către dreapta. Nu avea titlu, iar cerneala părea o nuanță de verde închis.      ” Iubitule, ți-am lăsat aici acest bilet, ce cred că te va surprinde având în vedere cele întâmplate în ultima vreme. Sunt sigură că îl vei găsi curând. Îmi pare foarte rău, nu am vrut să plec de lângă tine, am fost forțată de împrejurări. Vreau să știi că te iubesc enorm, pe tine și doar pe tine te voi iubi mereu. Te rog, te implor să vii la mine, știi unde mă găsești. Aș veni eu, dar nu pot. Știu că îți va fi greu să ajungi, că poate nu vrei și că poate ești surprins că te chem aici, dar am mare nevoie de tine. Te voi aștepta oricât, doar vino… Nu mă abandona… Nu mă semnez ca să nu afle el că îți scriu, știi bine că aici unde sunt nu am voie să trimit scrisori, ți-am lăsat biletul printr-un prieten foarte bun. Te iubesc. ” .

Adam închise biletul cu grijă și îl puse în buzunar.

- Deci? Ce crezi prietene? Nu-i așa că te surprinde? Sincer să fiu eu mă așteptam la un astfel de bilet. Veronica își ține întotdeauna promisiunile. Din bilet înțeleg că nu a putut veni personal, dar tot a găsit o metodă de a vorbi cu mine. După cum credeam și eu, ea nu poate venii, dar mă iubește în continuare și are nevoie de mine ” acolo ” unde este ea. Chiar mă imploră să vin. Așa că dragul meu I.H. , ce mă sfătuiești să fac? Să merg sau nu la ea? Ține cont că singura metodă de a ajunge este moartea și mai ține cont de faptul că eu nu am nimic în această lume mizeră, în schimb alături de ea și de cel mic am totul. Se uită fix în ochii lui, încercând parcă să-i pătrundă gândurile cu privirea. Ca de obicei tăcerea ta spune multe, poate chiar prea multe. Îți mulțumesc dragă prietene, acum știu ce am de făcut. Rămâi cu bine și încearcă să dormi, deja este foarte târziu.

Se duse câțiva pași mai încolo, la scena improvizată de primărie, se așeză în genunchi și desprinse o lespede putrezită. Băgă mâinile înăuntru și scoase o cutie de carton ce avea mărimea unei roți de mașină. ” Acesta este biletul meu către Veronica ” spuse el rânjind și dădu la o parte capacul. Scoase cu grijă un costum de haine negru puțin mâncat de molii pe la coate și guler, dar în rest destul de bine conservat. Îl îmbrăcă numaidecât, își aranjă părul cu degetele și se înfățișă lui I.H. .

- Înainte să plec, am o întrebare scurtă. Îți place cum arăt? Crezi că așa voi fi bine primit la hotel?

Vântul suflă o pană de porumbel ce se afla pe mâna ” prietenului ” și ateriză direct pe capul gol al cerșetorului.

- Ai dreptate. Era să uit pălăria! Mulțumesc! Voi păstra această pană de la tine, să-mi poate noroc. Îți mulțumesc încă o dată și rămâi cu bine dragul meu.

Hotelul la care se referea domnul Adam Stănescu se numea ” InterContinental ” și se afla în proxima vecinătate a acelui loc.

Traversă intersecția, trecând din nou prin pasajul ” fără timp ” , mai merse puțin și se trezi în dreptul hotelului. De această dată era sigur pe el, știa foarte bine ce are de făcut grație tovarășului său. Intră drept, demn, cu privirea în sus și cu un aer de superioritate intelectuală. Se duse direct la recepție și se adresă.

- Bună seara domnule, vă rog să scuzați această oră târzie, dar tocmai ce am sosit în București și nu am unde să rămân peste noapte. Aveți cumva o cameră liberă?

- Desigur domnule, dar din păcate locurile noastre sunt foarte limitate, nu mai avem decât Apartamentul Imperial situat la etajul nouăsprezece.       Îl doriți pe acesta?

- Da, este perfect. Îmi plac panoramele de la înălțime.

- Atunci s-a aranjat. Veți avea o priveliște sublimă către Piața Universității. Vă costă 1500 de euro pentru o noapte plus TVA, iar dacă doriți și mic dejun va costa 1600 de euro.

- O… nu, mulțumesc. Vreau doar camera, de obicei nu mănânc dimineața. Zâmbi jovial. Mai am o rugăminte dragă domnule, aș dori dacă se poate să plătesc la plecare, abia mâine dimineață îmi vor fi girați banii în cont, aveți POS nu-i așa? Vin tocmai de la Paris și nu dețin atâtea lichidități la mine.

- Tres bien, monsieur. Spuse recepționerul bine voitor. Aveți bagaje de cărat? Doriți să vă parchez mașina?

- Nu, mulțumesc domnule. Doresc doar să ajung cât mai repede în camera mea, iar financiarul îl vom discuta mâine dimineață. Îl bătu pe umăr prietenește.

- Bine înțeles domnule, mă scuzați. Uitați, aici aveți cheia. Puteți lua liftul până la etajul nouăsprezece.

Vă doresc ședere plăcută.  

- Mulțumesc domnule, o seară bună. Intră numaidecât în lift.  

De această dată Adam era sigur pe el și își intrase foarte bine în personaj. Nimeni și nimic nu îl putea abate din drumul său.

Liftul ascendea cu repeziciune în timp ce pe fundal cânta o melodie înceată de vioară. Brusc, liftul se opri între etaje. Deși nu era numerotat, din cauza superstiției, se putea deduce etajul, era treisprezece. Stănescu rămas calm, așteptă cu privirea fixată pe afișajul liftului o minune. Aceasta avu loc imediat, întrucât ascensorul își continuă drumul. Deși degajat, nu putu să nu se gândească la simbolistica măruntului eveniment. ” Oare o fi un avertisment? Oare nu este bine ce fac? De ce s-a oprit liftul? De ce treisprezece și de ce a repornit imediat? ” Se gândea Stănescu în sinea lui. Aceste gânduri nu au durat mult, întrucât ușile liftului se deschiseră spulberând orice îndoială.

Coborî grăbit și intră într-un culoar îngust, decorat cu gust și rafinament. Luminat pe laterale de aplici vetuste, dar elegante în același timp. Apartamentul Imperial se afla în capăt de tot, prilej numai bun pentru o plimbare.

După douăzeci de minute în care cerșetorul savură fiecare moment al ” plimbării ” ajunse în fața ușii. O deschise ușor și rămase de-a dreptul surprins. În fața lui se înfățișa o cameră luxuriantă, cu o suprafață de 240 metri pătrați, două dormitoare, dintre care unul principal, dormitorul Imperial și unul secundar. În living, se afla un pian alb Stainway&sons, în stare de funcționare, pian pregătit special pentru șederea lui Nigel Kennedy. Mobilierul elegant și alb era confecționat din lemn de nuc și poleit cu aur ( scaune, mese, noptiere și alte obiecte mai mult decorative decât necesare, printre care și un pian impunător) , până și obiectele de iluminat nu erau mai prejos, folosindu-se sticlă de Murano. Pentru câteva ore, cerșetorul avea să trăiască asemeni unui rege. Surprinderea sa provenea însă din altă parte, mai bine zis din alt timp.

” Arată exact la fel ca acum treisprezece ani! ” exclamă Adam. Se așeză pe un fotoliu și găsi un pachet de țigări. Își aprinse una și apoi continua cu voce tare, răspicată     ” Aici a început totul draga mea Veronica, în această oază a luxului, iar tot aici o să înceapă din nou ” . Se cufundă cu totul în pernele fotoliului și privi spre pian. ” Mai ții minte iubito? Aici mi-ai cântat pentru prima dată ” Amandi ” melodia noastră, compusă chiar de tine cu multă grijă, special pentru acel moment magic. Nu îmi pot aduce aminte versurile dar știu că era o melodie lină ce creștea pe alocuri brusc și scurt, ca o inimă ce abia învață și începe să bată cu adevărat. Nu mai auzisem niciodată până atunci o melodie mai sublimă, mai încărcată de sentiment ca cea pe care ai cântat-o tu, atunci. Abia aștept să o mai aud odată, la pianul tău făcut din nori și stele. La fel ca acesta de altfel, doar că mult mai metaforic. ” Își mai aprinse o țigară și continuă mai viu, mai energic. ” Privind pe această fereastră, atunci, simțeam că zburăm, eram deasupra tuturor, eram regii lumi, a lumii noastre. Trei regi peste un univers așa de mare, infinit cum ai spune tu. ” Se ridică și se îndreptă spre pian, unde se așeză cu mare grijă. Pe o porțiune anume a băncii. ” Aici… aici stăteam eu acum treisprezece ani… aici aveam perspective și tot viitorul înaintea noastră. Tu stăteai în dreapta mea și cu mari străduințe, la rugămintea-mi , încercai să mă înveți piesa… piesa noastră. Țin minte că ai încercat ore în șir, umplând camera când de dezacordurile mele, când de curatele tale note cântate sistematic pe post de model, până când într-un târziu am renunțat eu deși tu ai fi continuat să mă-nveți o viață-ntreagă păstrându-ți același entuziasm și luciu din privire. ” Își ridică încet capul și se concentră asupra unui loc anume. Se ridică și intră în camera imperială, sprijinindu-se de perete. ” Pe acest pat… aici… te sărutam pătimaș dorind parcă a sorbi viața ta infinită prin acele buze. Universul nostru se crea aici, două puncte de materie din colțuri diametral opuse ale universului se contopeau aici, în acea noapte de august. ” Se îndreptă spre fereastră ” Când spun ” aici ” nu mă refer cu exactitate la acest loc, ci la universul nostru, ce ne-a urmărit pretutindeni începând cu acea zi. Oriunde eram împreună devenea acest mirific ” aici ” ” . ” Dacă ai fi putut venii, te-aș fi chemat din nou în acest loc, pentru a retrăi împreună momentele de atunci, ce au rămas împietrite în acest loc misterios. ” Își aprinse a noua țigară și se îndreptă spre baie. Se așeză pe marginea căzii privind pretutindeni și spuse, cu o voce mai obosită ” Nici până acum nu ți-am găsit colierul. Era preferatul tău, moștenire de familie. Deși să știi, l-am cătat pretutindeni, ba chiar le-am promis și cameristelor că cea care îl va găsi va primi dublul contravalorii bijuteriei. Nu a fost însă cu putință, parcă ar fi intrat în pământ. Îți promit însă că îndată ce ne vom reîntâlni, am să-ți fac personal unul, făurit din lacrimi de fericire. Sper că îl vei primi cu drag. ” Se ridică și-și privi imaginea în oglindă. Se vedea foarte clar și accentuat, în acea lacrimă cu ramă de lemn de nuc poleită cu aur, imaginea unui om îmbătrânit de timpuriu, un păr grizonat dar încă nu alb, riduri adânci ce-i brăzdau fruntea, cearcăne imense devenite nebuloase negre și un zâmbet știrb și îngălbenit. Numai ochii arătau la fel, de parcă ar fi rămas și ei, asemenea camerei, împietriți în timp. Acei ochi ce au văzut pe rând atât raiul cât și iadul, ce au trecut de la estaz la disperare, de la apogeu la nebunie.

            Se uită la ceasul de perete, era trecut de ora trei, afară stăpânea încă întunericul și se puteau vedea jocurile de lumini ale orașului, chiar InterContinental-ul era o instalație vie, luminat aproape în întregime de zeci de reflectoare puternice de sus până jos și de jos până sus. Un loc mai frumos de a porni la marea călătorie nici că se putea.

            ” Mă întreb oare… chiar așa o fi? Chiar o exista viață după moarte? Nu cumva risc să pierd și ce mi-a mai rămas în această lume mizeră? ” , ” Nu se poate, deja aberez. Dacă nu ar fi existat viața de apoi, acum nu aș fi primit biletul de la Veronica și nu maș fi mai aflat aici. Sigur există. Chiar m-a implorat să vin ” acolo ” … Nu are cum să nu existe… dar dacă? … ” Se întinse pe canapea, mai agitat ca niciodată. ” Trebuie să existe… Trebuie! Voi sta o oră să reflectez, iar apoi voi decide. ”

După această oră de luptă interioară și contradicții puternice, Adam se ridică, se uită la ceas, la cameră, pe fereastră și spuse: ” A sosit momentul, nu mai pot zăbovii nici o clipă, iubirea mea mă așteaptă, la fel și cel mic. În câteva momente voi avea din nou ” totul ” ” .

Deschise larg fereastra imensă și se așeză sprijinit de pervaz, cu picioarele atârnând în gol și privirea neclintită spre cer. ” Dacă Tu mi-ai furat pe nedrept fericirea, atunci eu, acum, mi-o voi lua înapoi, cu sau fără voia Ta! M-ai auzit! ? ” Urlă cerșetorul plin de mânie și dispreț. Încercă să se apropie și mai mult de marginea pervazului, dar haina i se agăță în ceva. ” Crezi că mă poți opri acum? ! Ei bine află că nu Poți! Am îndurat destul! Am dreptul la fericire! Vrei sacoul meu? ! Ia-l!

Și spunând acestea, bietul sărman se smuci scăpând de sacoul incomod și căzând în gol de la etajul nouăsprezece al celui mai luxos și înalt hotel din București.  

Capitolul II va prezenta o secvență din viața personajului Adam Stănescu dinaintea tragicului accident ce a dus la pierderea familiei acestuia.

Capitolul III - În acest capitol va începe acțiunea propriu-zisă a romanului. 

Vizualizări: 164

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mi se pare că ai scris doar pentru a fi scris. Subiectul, unul de actualitate la noi, nu e nou. Dar, dacă ți-ai propus să-l dezvolți, va trebui să o faci într-un mod total diferit pentru a fi interesant, să-l îmbraci în haină literară. Tu aici ai scris pueril... ca la clasa a treia. Ai umplut niște pagini, aiurea... cu dialog pueril și cu acțiune la fel. Plin de greșeli gramaticale, de tot felul. Am scos câteva, dar nu le-am scos pe toate. Am observat că tu nu știi să folosești cratima. Ai pus-o unde nu trebuia și lipsește unde era cazul. Textul este plin de ghilimele fără rost, alineatul lipsește, linia de dialog deasemenea...

În concluzie, textul, după părerea mea nu are nici o valoare literară. E plicticos și deficitar scris.

Aici ai exemple din grșelile gramaticale: Dea-lungul, Eram mai devreme la cerșit, lipsește linia de dialog, - Pute-ți vă rog , Nu crede-ți că, mie foame…, o cameră luxuriantă, ” aici ” ” . ” putut venii,

LUXURIÁNT, -Ă, luxurianți, -te, adj. (Despre vegetație) Extrem de abundent. [Pr.: -ri-ant] – Din fr. luxuriant, lat. luxurians, -ntis.

Am trecut pe aici,

Sofy

Si eu am inregistrat greselile de ortografie, dar, in pofida numarului lor, consider ca omul are imaginatie, stie sa construiasca suspans, iar tema, chiar daca intens exploatata in literatura postdecembrista, reuseste sa starneasca interesul si chiar empatia. Respecta chiar toate momentele unei naratiuni, iar deznodamantul este  original. Exista si circumstante atenuante: unele scrieri, aproape perfect realizate artistic, nu au mesaj, nu transmit nimic, in afara de placerea de a scrie, nu ravasesc, nu starnesc niciun curent in inima sau mintea cititorului. Acest fragment poate face o inteligenta emotionala sa frisoneze...  Eu cred, stimata doamna Sofia Sinca, si nu contest ca trebuie sa dobandeasca un stil, asa cum il sfatuiti si domnia voastra, ca va putea scrie ca Panait Istrati, care, din punctul meu de vedere, este un magician literar. Este doar opinia mea, nu trebuie sa o considerati verdict.

Scuzati, va rog,  lipsa de diacritice!

Doamna Calotă Rodica, în primul rând, aici nu se comentează comentarii, ci textul autorului. Prin urmare vă veți referi la ceea ce a scris autorul și nu la ceea ce am spus eu. Iar, din punctul meu de vedere nimeni nu trebuie să scrie ca un altul, fie el și Panait Istrati. Mai mult decât atât, că acest scriitor s-a născut cu 100 de ani în urma subiectului dorit în text... sau în romanul ce se vrea scos la iveală. Și literatura s-a schimbat, a progresat, ca orice în 150 de ani. Și da, nimeni nu a zis că părerea mea sau a altcuiva trebuie să fie verdict. Eu mi-am spus doar părerea. Fiecare ține sau nu cont de ea în vreo anumită măsură.

Să auzim de bine,

Sofi

CALOTA RODICA a spus :

Si eu am inregistrat greselile de ortografie, dar, in pofida numarului lor, consider ca omul are imaginatie, stie sa construiasca suspans, iar tema, chiar daca intens exploatata in literatura postdecembrista, reuseste sa starneasca interesul si chiar empatia. Respecta chiar toate momentele unei naratiuni, iar deznodamantul este  original. Exista si circumstante atenuante: unele scrieri, aproape perfect realizate artistic, nu au mesaj, nu transmit nimic, in afara de placerea de a scrie, nu ravasesc, nu starnesc niciun curent in inima sau mintea cititorului. Acest fragment poate face o inteligenta emotionala sa frisoneze...  Eu cred, stimata doamna Sofia Sinca, si nu contest ca trebuie sa dobandeasca un stil, asa cum il sfatuiti si domnia voastra, ca va putea scrie ca Panait Istrati, care, din punctul meu de vedere, este un magician literar. Este doar opinia mea, nu trebuie sa o considerati verdict.

Scuzati, va rog,  lipsa de diacritice!

textul este prea încărcat, prea lung, pe alocuri dialoguri sau informaţii puerile. e imposibil să nu-ţi dai seama că ai un câine lângă tine, indiferent cât de întuneric ar fi. ar mai trebui lucrat dacă se doreşte într-adevăr construirea unei povestiri, mai ales una la nivelul romanului

Eu l-am tratat pe autor ca pe un elev din clasa mea. Nu ascund ca m-ar bucura sa am cat mai multi elevi care sa poata scrie un text asemanator, chit ca nu as face rabat de la ortografie. As avea, astfel, un suport (sau un pretext) pentru un proiect centrat pe inteligenta emotionala, esentiala pentru dezvoltarea unei generatii cu un procent semnificativ de reticenta la textul scris. E drept ca nu as avea o asemenea toleranta pentru mine, nici pentru un veteran intr-ale scrisului, dar pentru un debutant, da, si ma simt bine sa-l incurajez.

În octombrie 2014, a mai fost publicată prima parte a acestui capitol, iar la comentarii s-au dat și niște recomandări. Suntem în 2018 și... iată un roman! Ca tânăr e bine să ai idealuri, dar scrisul înseamnă și acumulări: editare, gramatică...

Să vedem ce-ai mai gândit în următoarele capitole.

Îți urez succes!



Sofia Sincă a spus :

Doamna Calotă Rodica, în primul rând, aici nu se comentează comentarii, ci textul autorului. Prin urmare vă veți referi la ceea ce a scris autorul și nu la ceea ce am spus eu. Iar, din punctul meu de vedere nimeni nu trebuie să scrie ca un altul, fie el și Panait Istrati. Mai mult decât atât, că acest scriitor s-a născut cu 100 de ani înaintea subiectului dorit în text... sau în romanul ce se vrea scos la iveală. Și literatura s-a schimbat, a progresat, ca orice în 150 de ani. Și da, nimeni nu a zis că părerea mea sau a altcuiva trebuie să fie verdict. Eu mi-am spus doar părerea. Fiecare ține sau nu cont de ea în vreo anumită măsură.

Să auzim de bine,

Sofi

CALOTA RODICA a spus :

Si eu am inregistrat greselile de ortografie, dar, in pofida numarului lor, consider ca omul are imaginatie, stie sa construiasca suspans, iar tema, chiar daca intens exploatata in literatura postdecembrista, reuseste sa starneasca interesul si chiar empatia. Respecta chiar toate momentele unei naratiuni, iar deznodamantul este  original. Exista si circumstante atenuante: unele scrieri, aproape perfect realizate artistic, nu au mesaj, nu transmit nimic, in afara de placerea de a scrie, nu ravasesc, nu starnesc niciun curent in inima sau mintea cititorului. Acest fragment poate face o inteligenta emotionala sa frisoneze...  Eu cred, stimata doamna Sofia Sinca, si nu contest ca trebuie sa dobandeasca un stil, asa cum il sfatuiti si domnia voastra, ca va putea scrie ca Panait Istrati, care, din punctul meu de vedere, este un magician literar. Este doar opinia mea, nu trebuie sa o considerati verdict.

Scuzati, va rog,  lipsa de diacritice!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

autor necunoscut a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nevoie de viaţă a utilizatorului autor necunoscut
cu 37 minute în urmă
Postare de log efectuată de autor necunoscut
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Bucolică a lui Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog să-mi cer iertare a utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS
cu 2 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Copacul meu drag a utilizatorului gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nopţi albe a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 2 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nevoie de viaţă a utilizatorului autor necunoscut
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog Nevoie de viaţă a lui autor necunoscut
cu 3 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia Moldova Ardealul şi Ţara Românească a utilizatorului Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sărut pe suflet a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răscruce de aripi a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Decor de cuvinte a lui Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Dăruire a lui autor necunoscut
cu 3 ore în urmă
Suchoverschi Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nopţi albe a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răscruce de aripi a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sărut pe suflet a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia Moldova Ardealul şi Ţara Românească a utilizatorului Costel Zăgan
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nevoie de viaţă a utilizatorului autor necunoscut
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nopţi albe a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Copacul meu drag a utilizatorului gina zaharia
cu 5 ore în urmă

frecvență trafic

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor