Motto: Nu poți evada din închisoarea trecutului dacă nu dărâmi zidurile care te țin captiv acolo.

 

            Trăiesc prin cuvinte, prin puterea lor magică. O au cu siguranță. Nu când plutesc disparate în vidul minții, însă odată supuse unei ordini pot construi și tot atât de bine distruge lumi, universuri, depinde pe mâna cui încap. Eu sunt blândă cu ele. Doar le amestec, le însuflețesc, le controlez întrucâtva, însă mă feresc să le subjug total. Oarecum le amețesc o vreme în vârtejul imaginației mele și apoi le eliberez. Știu că întotdeauna vor reveni la mine încărcate cu emoții din adâncurile nesondate încă ale ființei mele, ajutându-mă să mă cunosc, recunosc, modelez, fărâmă cu fărâmă.

            Poposesc în acest tărâm miraculos cu orice ocazie. Creez și recreez povești, personaje, experiențe, ambianțe, viață, poate viața mea, poate ce mi-aș dori să trăiesc ori să fi trăit. Inițial cuvintele stau ascunse, masă compactă fără înțeles, opunându-mi rezistență. Calmă, aștept dincolo de perdeaua neagră, opacă, de nepătruns, așezată stavilă în calea mea. Așa cum am răbdare și în fața viitorului tot la fel de impenetrabil. N-am nici cea mai vagă idee cum se va desfășura ziua de mâine așa cum nu știu în ce fel se vor împleti ițele imaginației. Câteodată răbdarea îmi este pusă la încercare, alteori nu. Însă negreșit, mai devreme ori mai târziu, o scânteie-idee străpunge întunericul, îl aprinde, îl arde, făcând prima breșă prin care încep să văd. Ceea ce în realitate nu se întâmplă deși aș vrea. Sau poate nu sunt capabilă să percep acea sclipire în stare să risipească rutina sufocantă a prezentului, în stare să deschidă un culoar oricât de strâmt ar fi către un altfel de viitor.

            Probabil că și Dumnezeu pățește la fel. Rămâne blocat mai mult ori mai puțin în golul premergător creației. Poate stă și el neputincios în fața cuvintelor - scorneala lui - până când o licărire îi oferă revelația. Presimțirea sublimului îi dă aripi și prins de grație așterne înfrigurat rânduri după rânduri, pune cap la cap detalii, experiențe, emoții, construind un personaj, o biografie. Odată cu ultimul punct pus, un destin este gata. Va ști eroul să-i urmeze visul ori va rătăci drumul? Sau poate nu El este autorul, ci fiecare dintre noi. Poate că așa cum am imaginat diverse personaje, le-am condus acțiunile, replicile, suferințele și bucuriile, le-am determinat să ia decizii spre un final ori altul, poate tot astfel mi-am scris propria poveste în cele mai mici amănunte. Am ales un nume - Sorina -, apoi am stabilit în linii mari trăsăturile fizice și caracterul. În continuare i-am gândit traseul spre... Spre ce? Nimic, pustiu.

            Fabulez, speculez ca orice îndrăgostit de cuvinte. Indiferent în mâna cui s-ar fi aflat condeiul nu pot concepe atâta lipsă de inspirație. Atâta risipă de energie. Unde este mesajul, unde este scopul, menirea, împlinirea, strălucirea? Nicăieri. Oricât aș cerceta nu văd decât o ternă scurgere de timp. Alunecare anostă de la o zi la alta.

            Însoțită de Cosmin, soțul meu - primul bărbat ieșit în cale mea după despărțirea de Albert - traversez timpul fără să simt cea mai mică tresărire sau vibrație în adâncul meu. Totul la el este exact, calculat, programat, închis într-un tipar clar, ales odată pentru totdeauna și repetat la infinit. Este previzibil până la cea mai banală mișcare. Știu pe dinafară ce și cum va face zilnic. Ora de tezire, de culcare, de plecare la serviciu, de revenire acasă, de vizionat filmele sau emisiunile preferate - bine stabilite - de lectură, de conversație - are grijă să nu mă simt singură. Nicio surpriză nu este permisă. Nimic nu se va schimba azi dacă nu a fost programat minuțios dinainte. Musafirii trebuie să se anunțe și ei din timp, chiar și rudele. Nu ne permitem să trăim haotic cum multă lume o face din inconștiență, superficialitate și neglijență. Inițial n-am băgat de seamă că pierd viață așa cum un rănit pierde până la ultima picătură de sânge dacă refuză să se trateze. Eram împăcată cu deciziile mele, mă consideram o persoană lucidă și realistă.

            Crescută și obișnuită să respect reguli mă simțeam în elementul meu. Aveam pretenția că știu să estimez corect direcția următorului pas. Am făcut calcule, scenarii, analiza șanselor de a fi fericită alături de Albert și mi-a dat cu minus. Era prea nebun, nestăpânit, prea liber, prea nonconformist și totodată sclipitor. Am ales să mă îndepărtez de acea flacără vie de teamă că mă va transforma într-o mână de cenușă, deși inima mea s-a împotrivit din răsputeri. N-am ascultat-o, am înghețat-o și așa a rămas mult timp. Am ignorat-o deliberat până acum câteva zile când subit a tresărit de bucurie. Una meschină de care mi-e rușine.

            Cosmin a plecat pentru șase luni în Ungaria, trimis de șefii săi. Imediat ce am închis ușa în urma lui m-am simțit eliberată, ușoară, veselă, fericită. Nici el n-a părut prea trist, nici n-a insistat cine știe cât să-l însoțesc - aranjase lucrurile și pentru eventualitatea aceasta. Nu foarte convingătoare l-am refuzat motivând că, nu doresc în ruptul capului să-mi pierd locul de muncă, iar o întrerupere atât de îndelungată acolo ar fi dus.

            Odată rămasă singură, deși m-am simțit extraordinar de vinovată pentru reacția mea, am hotărât să mă scutur de tipare, reguli, de orice constrângere. Mi-am luat chiar și concediul deoarece nu mai suportam să mă încadrez în vreun program. Nici măcar cel de la serviciu. Voiam să uit că există ceasuri, că există ore de masă, de somn, de orice altceva. Doream să-mi ascult inima și să-i răspund fără preget indiferent ce ar fi cerut. Să zăbovesc printre cuvinte cât pofteam fără să mai aud obișnuita întrebare-reproș: „De ce-ți pierzi tu timpul cu prostii?” urmată de mărinimoasa aprobare:„Bine, până-mi termin eu ora de lectură. Apoi mergem la culcare.”

            Mai mult decât să scriu, sau cel puțin la fel de mult, intenționam - și azi simt că am curaj s-o fac - să mă întorc în urmă cu mulți ani și să depistez momentul când am rătăcit drumul. Nu pot crede, deși am făcut eforturi să mă conving, că destinul meu a fost creionat atât de absurd. Creația originală trebuie să fi fost altfel, dar undeva pe drum am ieșit din rol, am evadat din cine știe ce motive ori pur și simplu m-am pierdut. Când?       

            Mă revăd în amfiteatru, la cursul de analiză matematică. Domnul Rotaru, o somitate în domeniu, abia a terminat de prezentat o demonstrație. Toate tablele sunt pline de scrisul lui mărunt și ordonat. Tocmai își șterge mâinile de cretă, pregătindu-se să încheie ora când se aude vocea lui Albert:

            - Domn' profesor! Aveți o greșeală acolo!

            - Daa, unde? întreabă profesorul ușor ironic, dar calm.  

            Noi ceilalți, privim perplecși scena. Nu ne vine a crede urechilor mai ales că, ne pare absolut imposibil ca un student să înțeleagă din prima raționamentul, darmite să descopere greșeli. Ne așteptăm să cadă trăznetul pe colegul nostru, iar pe mine - deja îndrăgostită - mă doare aproape fizic nesăbuița lui. În schimb el, foarte relaxat, indică locul unde s-a strecurat eroarea. Ilustrul matematician studiază câteva clipe formulele de pe tablă, apoi spune:

            - Mda... Dar cum nici lui Da Vinci nu i-a reușit surâsul Giocondei și l-a lăsat așa, nici eu nu voi corecta. Învățați din carte! ne îndeamnă și părăsește sala zâmbind.

            Atunci m-am topit de fericire. Era al meu. Albert era iubitul meu. Din verdele privirii lui culegeam întotdeauna raze de soare, dar deodată mi se desvăluia mai mult. Dincolo de ceea ce voia el să arate de obicei - deși fermecător, părea că nu ia nimic în serios - am zărit strălucirea aurului curat. Eram mândră că mă alesese dintre toate fetele pe mine, cea comună, banală, chiar închistată în reguli și idei preconcepute. Intuia probabil o Sorină deosebită, necunoscută chiar și mie. Una înfășurată, aproape sugrumată de miile de constrângeri țesute în jurul ei, pe care el se chinuia să le rupă rând pe rând. Iar eu, surprinsă la fiecare pas de ceea ce scotea din adâncul meu, mușcam cu poftă din viață, simțind arome și gusturi deosebite, mereu altele, mereu altfel. Părea că nimic, niciodată nu va putea să ne stea în cale. Că soarta ne-a adus împreună și ne va purta pe brațe până la capătul vremii. Dar m-am speriat, m-am îndoit, l-am rănit și am fugit înapoi în lumea mea cuminte, previzibilă, ordonată.

            Primul fior de teamă mi-a înapoiat toate prejudecățile. Eram tot în amfiteatru, același profesor Rotaru privea cum Albert, transpus într-o lume necunoscută mie, scria febril pe tablă. Ora fusese deturnată de la tema ei dat fiind disputa dintre cei doi în legătură cu teoria relativității a lui Einstein. Albert cel Mic - așa i-a rămas numele după acel curs - susținea că a descoperit unde s-a împotmolit marele matematician și pentru că i s-a permis își expunea punctul de vedere agitat și parcă prins de friguri. Desbaterea a rămas deschisă. A continuat, presupun, pe durata vizitelor făcute acasă la profesor - impresionat peste măsură de inteligența studentului său. Și eu am fost uimită deși îmi dovedise de nenumărate ori că este genial. De fapt atitudinea lui ieșită din comun și puțin stranie m-a înfricoșat. Parcă se transformase într-o altă persoană acolo în fața tablei. Un străin pătimaș până la alienare. Spectrul nebuniei m-a îngrozit. Deodată mi s-a părut aproape invizibilă granița dintre normal și anormal. N-o mai distingeam defel.

            Un timp am uitat acea senzație, acea dilemă, dar el era tot mai preocupat să ducă mai departe lucrarea. Muncea mult, se consulta cu domnul Rotaru, încerca să-mi explice și mie, însă nu reușeam să țin pasul. Mi se păreau fanteziste concluziile lui despre timp și spațiu, iar noțiunile de multidimensionalitate și universuri paralele, produsul unei minți tulburate. Când mi-a spus că a demonstrat ipoteza conform căreia trecutul, prezentul, viitorul coexistă aici și acum și pot fi accesate oricând printr-o simplă alegere, am cedat. Îmi explica însuflețit cum se va schimba viața noastră pe pământ, cum vom putea călători în timp, cum vom putea sta față în față cu versiuni de-ale noastre din cine știe ce alte dimensiuni, iar eu aveam un singur gând, o singură îngrijorare, o singură spaimă. Vorbele mi-au scăpat aproape fără voie:

            - Te-ai gândit vreodată să discuți cu un medic?

            - Ți-am făcut capul mare! a râs, crezând că glumesc.

            - Vorbesc serios! i-am susținut privirea, gravă.

            - Aha, înțeleg! 

            Doar atât a avut de spus și a dispărut din viața mea. Nu, nu era nebun, ci doar dotat cu o inteligență ieșită din comun. S-a transferat în scurt timp la Facultatea de Matematică și Informatică. A terminat-o primul, nu s-a însurat niciodată, iar ultima oară când am auzit despre el lucra în Belgia, cercetător științific. Iar eu...

            Bucuroasă că mi-a plecat soțul de acasă, după o mulțime de ani seci încerc să urmez exemplul lui Albert. Trăiesc clipa așa cum vine ea. Spunea cineva că atunci când oamenii își fac planuri Dumnezeu se prăpădește de râs. Consider că s-a distrat destul pe seama mea. Îmi doresc o schimbare ori mai bine, o întoarcere în timp. Realizez că este imposibil și totuși nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă luam altă decizie.

            Sunt în fața calculatorului de azi dimineață, străduindu-mă să reconstitui trecutul. Am scris trei versiuni, trei continuări ale poveștii întrerupte atunci, toate nesatisfăcătoare, toate neterminate și abandonate în final. Nu dezarmez. Pe a patra o voi duce sigur până la capăt. Știu, sau poate mă amăgește speranța ascunsă că, odată închegată va prinde viață - dat fiind magia cuvintelor -, dacă nu cumva deja trăiește undeva în universul acesta misterios.

            Dar golul dinaintea ideii-scânteie persistă, cuvintele refuză ordinea mea, orice ordine. M-aș mulțumi și să curgă cum vor ele, dar monitorul rămâne alb. Nu pot încă să reinventez pașii nefăcuți, viața netrăită. Mă ridic de pe scaun și după ce patrulez puțin prin casă hotărăsc să-mi fac o cafea. Ce dacă este trecut de prânz și Cosmin ar spune: „Nu este sănătoasă, mai ales la ora asta!” Acum am poftă și acum o voi bea. Aprind focul să pun apa la fiert, dar îl sting imediat fiindcă realizez că n-am din ce s-o fac. Cutia este goală de ieri. Trebuia să fi mers la cumpărături de dimineață, dar am tot amânat ca să scriu. Să mai încerc o dată și încă o dată, iar acum sunt blocată pe toate liniile.

            Deodată gândul îmi zboară la Sabina, prietena mea din facultate. De fapt fostă prietenă deoarece am evitat-o consecvent de-a lungul timpului ca s-o protejez de disprețul lui Cosmin. Nu s-ar fi sfiit să și-l exprime pe față, se lăuda că el spune lucrurilor pe nume. O socotea imatură fiindcă renunțase la o meserie serioasă pentru a-și deschide o cafenea. Își pierdea timpul, spunea el, învârtindu-se toată ziua printre oameni de calitate îndoielnică. Găseam tot felul de scuze când mă căuta și până la urmă a renunțat, lăsându-mi mie inițiativa. N-am avut-o.

            În acest moment însă, am un chef nebun să merg la ea, să-mi risipesc și eu timpul printre oamenii aceia. Fără ezitare o sun și după ce-și epuizează ironiile la adresa mea - meritate din plin - se îmblânzește și nu mai pregetă să-mi explice cât de dor îi este de mine. Deși aș asculta-o la nesfârșit îi tai vorba repezit:

            - Vin la tine în jumătate de oră. Ești acolo?

            - La țanc! Am o surpriză, vreau să întâlnești pe cineva!

            Închide înainte să apuc s-o descos. Mă pregătesc iute de plecare, dar îmi aleg cu grijă hainele. Mă și fardez puțin deși parcă-i aud vocea soțului meu: „Femeile trebuie să fie naturale!...”  Îmi frământ mintea să ghicesc pe cine urma să întâlnesc, vibrez de nerăbdare să-mi văd prietena, o boscorodesc că este atât de secretoasă, dar cel mai mult, am senzația că în zidul dintre prezentul meu și un altfel de viitor a apărut o spărtură prin care aș putea evada.

            Intru în cafenea și câteva clipe rămân țintuită locului. Uimită și încântată. Mă așteptam să văd acei oameni etichetați atât de dur de Cosmin și în schimb mi se desvăluie un local foarte select. Aproape toate mesele sunt ocupate. În majoritate de perechi, dar și destule unde trei, patru ori chiar mai multe persoane discută amical. Observ și câțiva solitari. Unul, undeva în stânga intrării desenează. Ceva din ambianță mă duce cu gândul la Capșa din vremurile când devenise locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor.

            Vrăjită de atmosferă, aproape uit de ce am venit, când semnele Sabinei mă trezesc. Își agită mâna în aer tot încercând să-mi atragă atenția, apoi nerăbdătoare vine înaintea mea. Privirea mea însă rămâne agățată de spatele bărbatului de lângă care s-a ridicat ea. Oricât aș dori să mi-o desprind nu pot. Scormonește, recunoaște, ar vrea o confirmare, ar vrea să-l întoarcă, să înoate în verde, să se convingă. Nu mai știu ce fac, iar genunchii parcă mi se înmoaie. Aud sporovăiala Sabinei, dar nu înțeleg nimic. Răspund automat și fără să realizez cum ajung la un pas de el. Sfârșită de emoție dau să-i rostesc numele, însă mă opresc la timp. Mă simt și așa stânjenită fiindcă ochii lui negri pătrunzători par a-mi fi citit într-o secundă sufletul, gândurile, povestea. Totodată par că-mi deschid - n-aș putea explica în ce fel - calea spre un altfel de viitor.

 

Martie 2014

Vizualizări: 391

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumos, Corina!

Felicitări!!

Mulțumesc, dragă Elena! :)

Elena Mititelu a spus :

Frumos, Corina!

Felicitări!!

Cred că în subtil toți purtăm un/o Sorina în suflet!:))) De-aceea rezonăm cu povestea ta, care mai are avantajul și unui strai de gală, pe care îl poartă cu noblețe!

Cu drag 

După primul alineat un sentiment s-a cuibărit în mine solicitându-mi ca haina cuvintelor în care urmează să-l îmbrac să fie de calitate. Așa mi s-a înfiripat în minte (exteriorizând-o) ideea de plăcere a lecturii.

Felicitări, dragă Corina!

Mulțumesc, dragă Gerra, pentru lectură și frumoasele cuvinte! Îmbrățișez! :)

chindea maria elena a spus :

Cred că în subtil toți purtăm un/o Sorina în suflet!:))) De-aceea rezonăm cu povestea ta, care mai are avantajul și unui strai de gală, pe care îl poartă cu noblețe!

Cu drag 

Acel sentiment cuibărit în tine, mi-a adus o mare bucurie! Mulțumesc, dragă Dorina! :)

Pop Dorina a spus :

După primul alineat un sentiment s-a cuibărit în mine solicitându-mi ca haina cuvintelor în care urmează să-l îmbrac să fie de calitate. Așa mi s-a înfiripat în minte (exteriorizând-o) ideea de plăcere a lecturii.

Felicitări, dragă Corina!

O poveste interesantă, subtilă și scrisă frumos! A citit cu multă plăcere. Aștept cu interes continuarea poveștii.

Mulțumesc, dragă Maria! :)

giurgiu maria a spus :

O poveste interesantă, subtilă și scrisă frumos! A citit cu multă plăcere. Aștept cu interes continuarea poveștii.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poeții se nasc, rar a utilizatorului Cristian Je
cu 1 oră în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ultimul vers a utilizatorului Cristian Je
cu 1 oră în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ultimul vers a utilizatorului Cristian Je
cu 1 oră în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ultimul vers a utilizatorului Cristian Je
cu 1 oră în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poeții se nasc, rar a utilizatorului Cristian Je
cu 1 oră în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog urma perlelor arse a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog urma perlelor arse a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog urma perlelor arse a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Bidulescu Constantin îi place postarea pe blog Trecând a lui Staicu Laura Marinela
cu 4 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ultimul vers a utilizatorului Cristian Je
cu 4 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poeții se nasc, rar a utilizatorului Cristian Je
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Ionel Mony Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Ionel Mony Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Azimut... a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Postări de log efectuate de Cristian Je
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog Rugă a lui Mihaela Chitic
cu 5 ore în urmă
Emil Dumitru a postat o discuţie
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Prizonier în buclă temporală a lui Cristian Je
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Ionel Mony Constantin îi place postarea pe blog Răspunsul lui Sanherib a lui Ionel Mony Constantin
cu 9 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor