în stare să ne vândă diavolului

[Ottilia Ardeleanu]

Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la şcoală. Noi o ştiam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferinţă pe care nu o vezi când creşte. Te trezeşti cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu nişte foarfeci ascuţite. Mai tai azi, mai tai mâine şi ea, tot mai deasă şi mai crudă, năpădeşte. Se tocesc şi foarfecele şi răbdarea şi puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viaţă, tăcea şi tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiş! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori şi printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriţă prin fereastră. Că aud acea tăcere la uşa fiinţei sale. Încetinel, cum ţi-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele şi am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanţa, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristeţe până la mine. Ajungeau prin fisuri neştiute cercuri dense şi mari, ca nişte aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre şi ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea şi el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Şi coboram pălimarul. Alunecam iute, ieşeam din radiaţia sufletului ei care mă făcea mereu să tremur şi de la care am şi acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanţă. Iar băieţilor li se cam scurgeau privirile. Dar noi... nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărţi. Noaptea se sfârşea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună faţa mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: aşa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viaţă.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul şters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparţinea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Şi dorinţele mele făceau ca ielele...
Apoi ne-a luat grădina şi casa. A venit ca un potop, mânios şi hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului şi ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ţinute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu ţărănesc...
Acum vrea să ne ia şi pe noi. Cu toate eforturile de supravieţuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu şomajul, cu banii luaţi fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile şi cele mai firave şi cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viaţă, că stau şi mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând şi la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia şi suceala şi dădăceala... Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!...
Că, între timp, singurătatea murise şi am îngropat-o cu mare pompă, aşa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri...
Şi i-auzi cum ne jupoaie de noi înşine ca pe nişte miei cu privirile umede şi scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

[Corina Militaru]

O continua incantare sa te citesc. 

Cu drag,

[Chris]

Frumos scris! :))

[Gabriela Grădinariu]

M-am înfiorat, retrăindu-mă! Ai har pur şi simplu, forţă  colosală de reda prin transfigurare artistică trăiri. Toată preţuirea!

[Sofia Sincă]

Viaţa luată ca entitate... cu toate neajunsurile ei şi cu neîmpliniri. Desigur toate cu ne... că dacă ar fi fără, nu s-ar povesti. Cine a mai pomenit, viaţă, existenţă plutind în fericire. Nu, nu există. Dacă există suport financiar nu este sănătate şi invers. Aşa a fost scrisul pe pământ.

Admir ineditul format din diferite aspecte ale vieţii în textele tale de proză scurtă ca şi modul alcătuirii lor, romantico-dramatic.

Sofy

[Ottilia Ardeleanu]

Theo, mulţumesc frumos pentru empatie. cu drag,

Theodora Theo Anghel a spus :

 E clar! Scrii cu sufletul!

De aceea sufletul meu vibrează, citind scrierile tale, pentru că recunoaște urma altui suflet!

Reverențe!

[Ottilia Ardeleanu]

şi pentru mine să te am alături, mulţumesc. cu drag,

Corina Militaru a spus :

O continua incantare sa te citesc. 

Cu drag,

[Ottilia Ardeleanu]

Augusta, mulţumirile mele. cu drag,

Augusta Cristina Călin a spus :

Frumos scris! :))

[Ottilia Ardeleanu]

Gabriela, mulţumiri din suflet. cu drag,
Gabriela Grădinariu a spus :

M-am înfiorat, retrăindu-mă! Ai har pur şi simplu, forţă  colosală de reda prin transfigurare artistică trăiri. Toată preţuirea!

[Ottilia Ardeleanu]

Sofy, mulţumiri din tot sufletul. cu drag,

Sofia Sincă a spus :

Viaţa luată ca entitate... cu toate neajunsurile ei şi cu neîmpliniri. Desigur toate cu ne... că dacă ar fi fără, nu s-ar povesti. Cine a mai pomenit, viaţă, existenţă plutind în fericire. Nu, nu există. Dacă există suport financiar nu este sănătate şi invers. Aşa a fost scrisul pe pământ.

Admir ineditul format din diferite aspecte ale vieţii în textele tale de proză scurtă ca şi modul alcătuirii lor, romantico-dramatic.

Sofy