Marea... Marea!

 

    Soră-mea Anella m-a găsit odată sub nucul din via noastră scriind, pe ascuns, într-un caiet. L-am ascuns, sub haină, de cum am văzut-o.

     - Ce ascunzi acolo? m-a întrebat.

     - Nu-i de nasul tău! Du-te la păpușile tale... Lasă-mi mie libertatea de a visa și fără ele! i-am spus. Dumnezeule, ce n-aș fi dat să nu fi dat acolo, de mine. Caietul acela, în care îmi notam gândurile era singurul apropiat căruia puteam să-i destăinuiesc câte ceva. Nu s-a lăsat până nu mi-a smuls caietul de sub braț și mi-a citit prima frază care i-a căzut sub priviri. Acolo, spuneam câte ceva despre mare, țărmurile ei sălbatice și libertatea de a îi primi în față valurile.

    - Dacă-ți legi viața de o iluzie îți vei pierde, odată cu visele tale, până și libertatea pe care o ai acum, mi-a spus Anella aruncându-mi caietul la picioare.

  Nu văzusem încă marea. O știam doar din ce ne povestea bunicul. Acum, de câte ori privesc marea, îmi vin în minte cele scrise, cândva, de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care înotasem cu Uruma...”. Uruma, la rândul ei, îmi amintea de Ulrica, dintr-o altă poveste. Aminteam, cândva (într-o altă istorisire), de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora, când tocmai treceau pe lângă o pădure: „Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar, Uruma era altceva  - o şi văd - cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar, Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care aminteşte autorul, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (staţiunea Olimp de azi din Mangalia), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure, fără să ajung, şi eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam, pe atunci, puţin peste nouă ani împliniţi. Tot ce-mi amintesc acum, pentru a reface imaginea completă a unei aşa întâmplări, e alcătuit pe scheletul unor „adunături de amintiri”, de tip freudian. Zaharia Stancu spunea că zilele, o dată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – mulţi o pot confirma – din asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene, prin imensitatea spaţiilor din univers. Orbul Homer o spunea cu ochii minţii: „Dar când vine noaptea/ Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/ Şi tânguioasă inima se bate/ Sub ascuţite griji nenumărate”. (Odiseea, C.19, v.675-678). Şi trebuie să-l credem. Cineva îmi spunea, că, făcând, astfel, literatură, scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările, care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Pentru a ne lămuri, e nevoie de un personaj excentric, precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească, neîntrerupt, zile întregi. Să ne dea iluzia, cum fac şi poeţii, că zburăm. Şi chiar zburăm (sufleteşte) o dată cu autorul. Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii - care scapă de sub condeiul naratorului - pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci? Poate, doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. Vărul meu, Aurel, trecuse într-o după amiază să-mi propună ca în seara aceea nu cumva să adorm prea devreme, pentru că în jurul miezului de noapte camionul CAP-ului urma să încarce stupii din prisaca pe care o îngrijea unchiul Nicolae, tatăl său adică, şi împreună cu noi doi urma să plece spre pădurea Comorova. Pădurea (astăzi dispărută prin tăiere) era situată undeva în apropiere de litoralul Mării-Negre, cam pe unde se află astăzi staţiunea Olimp. Aici, urma debarcarea stupilor pentru culesul de primăvară, iar cineva trebuia să rămână de pază şi acolo până la sosirea celui din urmă transport. După plecarea camionului, am scrutat cu lanternele, adâncimile pădurii tăcute. Când şi când, auzeam câte un fâlfâit de pasăre de noapte cu un ţipăt straniu care ne da fiori. Am aflat mai târziu că erau fazanii aduşi să populeze pădurea. De sus, de pe acoperişul barăcii, am stat cu inima cât un purice până la ivirea zorilor, când camionul a sosit cu penultimul transport. După plecarea lui, ne-am deplasat prin pădure, să-i cercetăm împrejurimile. Ne-am orientat, ca direcţie, către partea de unde veneau primele raze ale unui răsărit de soare, întrezărit de acolo de sus de pe acoperişul cabanei. Neapărat, ne spuneam, într-acolo trebuia să fie marea. Ni se spusese câte ceva, la plecarea camionului, de şoferul acestuia, cum că la o lăţime de cca. 50 m se termina liziera pădurii şi, cam de acolo, începeau şi ţinuturile vaste ale mării. Nu văzusem marea, până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa mării şi să le ducem la gură, pentru a-i simţi gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării. Dar, întinderea aceea ni s-a părut nesfârşită, sălbatică şi plină de gropi umplute cu apă, un adevărat ţinut al mlaştinilor învăluite de ceţuri pierdute printre copaci. Auzeam un freamăt, ca un vuiet în depărtare şi într-acolo credeam noi că începe Marea. Înaintam greu. Bocancii din picioare ni se umpluseră cu mâl şi apă, dar înduram totul din dorinţa de a ieşi dincolo de liziera pădurii şi a striga în libertate, din toţi plămânii noştri: „Ura! Iată marea, marea, marea...”. Dar, după un timp oarecare, ce ni s-a părut cât o zi plină de chinuri, a început să ne fie frică. Mi-aduc aminte, că din senin am început, eu primul, să scâncesc şi să dau mereu înapoi, înfricoşat de tot ceea ce mi se părea că va ţâşni după fiecare ridicătură de pământ, ori din fiecare smârc al mlaştinii care ni se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme. La un moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: „Ha, ha, ha! V-am prins diavolilor! Ai mei sunteţi, până când o să vă frâng gâtul şi o să vă smulg inimile!”. I-am spus, toate presupunerile mele, vărului meu - doar cu un an mai mare - care m-a asigurat: „Prostii! Ţipă fazanii şi şuieră vântul!” Văzându-mă tot mai mult rămas în urmă, a  dat şi el înapoi şi, după o vreme am decis să ne întoarcem la cabană. Dacă ne rătăceam şi nu ne mai găsea nimeni, vreodată? Ar fi plâns mamele noastre? Ar fi plâns – ne ziceam în gând. Şi, apoi, o teamă nelămurită pusese stăpânire pe sufletele noastre. Şi, nu mi se părea – cred - numai mie. Priveam peste umăr înspre vărul meu, dar el începuse să fluiere nepăsător. Când am ajuns la cabană, ne-am scos bocancii şi ne-am pus şosetele la uscat. În jur, ceaţa acelei dimineţi se dăduse complet la o parte, ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie, dintr-odată, lumea înconjurătoare. Din senin, a început o ploaie binefăcătoare ce mi-a şters de pe obraz cele câteva lacrimi, de ţânc neputincios, pe care tot le ascundeam de privirile vărului meu. Şi, m-am simţit bine. De la acea ploaie, îmi veni speranţa că nu era prea departe ziua când taina acelei zile să-mi aducă, în suflet, ceva mult mai puternic decât înţelesesem până atunci; cum că - în ceruri şi pe pământ - sunt semne mult mai vii şi pe înţeles, pentru cei care cred, cu tărie, în ceva...

   Acum, în timp ce scriam toate astea și mă gândeam la ce-mi spunea cândva, soră-mea Anella, priveam pe fereastră la fulgii de zăpadă care se jucau în lumina stâlpilor de iluminat ai bulevardului și-mi amintii de săniile care coborau derdelușul de la poarta casei noastre de la țară, dar și de țipetele pe are le făceam când luam câte un troian, în față: „Săriți! M-a izbit valul!” Striga mama să lăsăm joaca și să intrăm în casă, că pusese mâncarea pe măsuță, dar cine o auzea? Și mă trezesc în iureșul acela cu toată iubirea și îngrijorarea mamei care ne striga din prag, de m-aud: „Tocmai acum, tocmai acum ți-ai găsit, măi mamă?...”

   De pe atunci îmi trecea prin minte că dacă voi părăsi acea lume fericită a copilăriei, voi pierde totul. Și că va urma începutul unei vieți noi. Și odată cu asta și visele mele începute, parcă mai ieri.

 

       

 

 

Vizualizări: 98

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Talentul scriitorului în mintea adolescentului năucit de dorințe și dileme, preocupările de a ști sau a vedea și haosul pe care îl provoacă, în care pare să se descurce mai mult sau mai puțin.

Impresionant modul de narare, mirific dar și meditativ, plăcut, atractiv.

Cu admirație,

Sofi

Doamna Sofia: vă mulțumesc pentru aceste cuvinte care mi-au amintit de povestea celui care vrea să intre pe ușa unei încăperi. Paznicul primei porți îl somează că nu poate intra și că după această ușă urmează multe altele păzite de câte un paznic și mai de temut. Omul nu insistă dar se postează dinaintea ușii și așteaptă. Și astfel trec zilele, anii și omul moare. În clipa morții, el întreabă: „Cum e posibil ca în toți acești ani nimeni să nu mai fi dorit să intre în afară de mine?” „Pentru că această ușă îți era destinată doar ție, i se răspunde. Acum o voi închide...” (sugera Kafka parabola omului care cere să fie admis în fața legii). Când scriu despre copilărie și oamenii acelui sat natal simt câte ceva din furia celui care mă va citi, ca și cum s-ar răzvrăti împotriva răbdării din așteptarea omului aflat dinaintea acelei uși.  

Impresionează putere de narare a autorului. 

Mă-nclin. 

da Coza



Tudor Cicu a spus :

Doamna Sofia: vă mulțumesc pentru aceste cuvinte care mi-au amintit de povestea celui care vrea să intre pe ușa unei încăperi. Paznicul primei porți îl somează că nu poate intra și că după această ușă urmează multe altele păzite de câte un paznic și mai de temut. Omul nu insistă dar se postează dinaintea ușii și așteaptă. Și astfel trec zilele, anii și omul moare. În clipa morții, el întreabă: „Cum e posibil ca în toți acești ani nimeni să nu mai fi dorit să intre în afară de mine?” „Pentru că această ușă îți era destinată doar ție, i se răspunde. Acum o voi închide...” (sugera Kafka parabola omului care cere să fie admis în fața legii). Când scriu despre copilărie și oamenii acelui sat natal simt câte ceva din furia celui care mă va citi, ca și cum s-ar răzvrăti împotriva răbdării din așteptarea omului aflat dinaintea acelei uși.  

Sofi: Acum și aici, din câteva fraze, din nou ai creat un mic discurs foarte atractiv și pilduitor. Și, da, cu prisosință, reușești să transmiți în proză ce gândești. Cu o chestie nu sunt de acord: omului aflat dinaintea acelei uși.  Oricum ești departe de ușa aceea și mai ai/mai avem de așteptat.

Drag!

Cu adevărat, cititorul "zboară sufleteşte" cu aripa nostalgică a acestor povestiri!...

Drag,

Nikol

Nikol: Vraja mării... nu-i așa? Cum n-o pot uita pe Uruma lui Z. Stancu, tot așa și eu prima întâlnire cu marea... marea!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Trandafirul
cu 18 minute în urmă
Valeria Merca i-a dăruit un cadou utilizatorului Nuța Istrate Gangan
cu 4 ore în urmă
Ionescu Adrian-Marius a postat o discuţie
cu 4 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zăpada cu flori a utilizatorului Trandafirul
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Olimpia Sava
cu 9 ore în urmă
Olimpia Sava a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De pază a utilizatorului Olimpia Sava
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Potop a lui Adina Speranta
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Uniți să împletim scut din iubire planetei! a utilizatorului giurgiu maria
cu 11 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Scrisori din străinătate (VI) - ultima. a lui Tudor Cicu
cu 19 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Scrisori din străinătate (V) a lui Tudor Cicu
cu 20 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Eseurile participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a utilizatorului Sofia Sincă în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 21 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut discuţia Eseurile participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a lui Sofia Sincă
cu 22 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ca o pătură stelară a utilizatorului gina zaharia
cu 22 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog ca o pătură stelară a lui gina zaharia
cu 22 ore în urmă
Lui Pop Dorina i-a plăcut discuţia Pagina a III-a cu Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a lui Sofia Sincă
cu 22 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog simplicisima hoinarului a utilizatorului nicolae vaduva
cu 22 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog simplicisima hoinarului a lui nicolae vaduva
cu 22 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A scrie speranțe a utilizatorului Adina Speranta
cu 22 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog A scrie speranțe a lui Adina Speranta
cu 22 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De pază a utilizatorului Olimpia Sava
cu 22 ore în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor