Dar de Ziua Mamei

[Giurgiu Silvia]

 

   Pe cerul vieții mele norii se înghesuie ostili și neînduplecați, cenzurând fără drept la replică, razele timide și speriate de lumină, ce se tot străduiesc sa străbată printre fisurile lor abia întrezărite. Sufletul îngenuncheat sub povara grea a trădării, geme bolnav într-un ungher, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, ca un copil oropsit. În piept, inima e toată o rană ce pulsează sub arsura durerii. Sub ochelarii negri de soare, paravan inutil si patetic pentru ochii orbiți de torentul fierbinte al lacrimilor, tristețea grăiește mută povestea ei incredibilă. E sărbătoarea mamelor din lumea întreagă...Femeie, mamă, soră, fiică, bunică...iubită...da, întrunesc toate aceste atribute!  Dar le simt greutatea ca pe un blestem! Bucuriile mele se jelesc dincolo de cerul ascuns sub bezna durerii.

   Nu îmi dau seama când s-au năruit peste mine zidurile destinului! Nu am auzit vuietul prevestitor al urii care mi-a demolat creația iubirii. Am crezut în semenii mei convinsă ca iubirea generează iubire, necondiționat. Când trăiești printre stele, zburând laolaltă cu visele, dăruind iubire și încredere, ignori pericolul ce mocnește în piepturile animate de energiile devastatoare ale  geloziei, avariției si urii. Cât de naiv sa fii sa nu deslușești semnele evidente ale pericolului?

  Am căzut rău și mi-am fracturat sufletul, am înghițit otrava cumplită a decepției și mi-am schilodit echilibrul existenței. De regulă, când se primesc astfel de atacuri, suntem tentați să ne revărsăm frustrarea îndreptând armele către cei ce ne-au făcut rău, dar apoi ne dăm seama că durerea se acutizează mai crunt, că daunele care pot distruge nevinovații, ar fi iremediabile.Unicul refugiu l-am descoperit în tăcerea unei catredale mărețe și reci, în ale cărei mistere m-am scufundat cu aviditate, căutând adevărul printre faldurile imobile ale veșmântului Domnului, al cărui sânge picură de veacuri în conștiințele noastre vinovate.

   Îmbrățișată strâns de durerea mea, mi-am murmurat disperarea si nedumerirea la picioarele sale, lăsându-mi lacrimile să-i mângâie rănile ancestrale, simbolul adânc al cruzimii umane. M-am contopit cu divinul, am răscolit dimensiunile tainice ale lumii, le-am cunoscut frontierele și le-am încălcat cu pioșenie si frică, tremurând ca o frunză purtată prin văzduhul limpede de vântul năzdrăvan al primăverii. Am căutat capacități pierdute, de a întelege, de a vedea, de a ierta si de a iubi pe cei ce mi-au demolat armonia, ce mi-au furat și murdărit dreptul de mamă și femeie. E crunt și abominabil jaful pe care l-am suferit, dar iertarea mea e mai tămăduitoare decât iubirea omenească. 

   Prosternarea mea mi-a adus alinare și m-am ridicat de pe pardoseala rece, cu o jumătate de cer mai usoară. O atingere aproape eterica, m-a trezit din rătăcirile mele. Lângă mine stătea un bărbat pe jumatate invalid, privindu-mă cu compasiune. În mâinile tremurânde strângea o icoană minusculă ce reprezenta o Madonă sfioasă al cărei surâs serafic îmi făcu inima să tresară. Mi-o dărui cu emfază, asigurându-mă că acolo sus toate s-au rânduit. Am primit darul acela ca pe o eliberare binecuvântată si l-am dus la buze sărutându-l cu bucurie. Mulțumirea mea se pierdu in biserica pustie, dar știam ca a ajuns unde trebuie.

 

[Corina Militaru]

Sensibil, impresionant! :)

[Giurgiu Silvia]

Multumesc Corina!