Terminasem facultatea „magna cum laude”, mi se părea că sunt un erou, mă simţeam admirat şi invidiat. La balul absolvenţilor, trebuia să ţin un discurs, o banalitate...De-abia începusem să vorbesc, tâmpenii, ... când, printre ghirlande, baloane şi confetti, l-am văzut pe Nicolo... Se aşezase, liniştit, pe un scaun, la câţiva metri de mine. Nu m-am speriat, ştiam că numai eu pot să-l văd. Venise pentru mine, doar că, de discursul meu, repetat de zeci de ori, s-a ales praful.

-Nicolo, Nicolo! l-am strigat. Ce cauţi aici? Nu-mi păsa de asistenţa care mă privea, mai întâi derutată, confuză, iar apoi batjocoritoare, ironică....

-Vino, prietene, vino aici, lângă mine!

S-a apropiat şi mi-a întins mâna. Nu puteam să-l simt, Nicolo era un abur, dar am făcut acelaşi gest....

- Îţi mulţumesc, Rafael! Mai ai crucifixul mamei?

Îl priveam năucit....

-Exist, Rafael! Nu te teme....Arată-mi crucifixul, te rog....

Şi, sub privirile stupefiate ale colegilor din sala imensă de festivităţi, mi-am descheiat cămaşa, astfel încât Nicolo, prietenul meu din alte orizonturi, să poată vedea cruciuliţa pe care mi-o dăruise cândva....

- Acum vino cu mine!

Înainte să mă pot opune, picioarele mele l-au urmat, comandate de o altă entitate. Am înţeles că ceva se întâmplă cu mine, că timpul s-a interpus între realitate şi absurd. Nu-mi era frică de Nicolo, nici de ceea ce era, o fantomă, sau... dar eram încă ţintuit în tridimensionalitate şi mintea mea refuza să treacă de această barieră spre alte orizonturi, spre altceva....

- Vino, Rafael...

Trupul îmi plutea, alături de Nicolo, afară în furtuna care se dezlănţuise. M-a purtat pe ţărmul oceanului, două himere, oameni, îngeri, sau ce?

Multă vreme am tăcut.....planam, aşa, ca doi pescăruşi, deasupra nisipului.

- Suntem prieteni, Rafael, nu-i aşa ?

- Desigur, Nicolo....

- Am venit să te ajut! Şi tu ai făcut-o cândva...

Încercam să-mi amintesc, dar amintirile rămăseseră împietrite, într-un punct pe care nu reuşeam să-l ating ...

Parcă mă născusem atunci, din nisip....Fulgerele cădeau lângă noi, prin noi, ce eram - nici nu mai încercam să mă întreb.

Goi amândoi, stihii ale furtunii, bântuiam aşa ca un coşmar sau vis,  prin noapte. Hainele mi se evaporaseră, devenisem la fel ca Nicolo, o fantomă transparentă...

Credeam că am murit, aşteptam să trec vreun hotar, vreun orizont, să penetrez într-un alt univers... universul morţii?

Nu ştiu... creierul căuta explicaţii, doar că sufletul devenise liber şi refuza cu îndârjire să le găsească.

„A fi sau a nu fi!” Dar dacă, între ele, mai există o a treia stare, necunoscută, sau ignorată , altceva decât nebunia, decât psihoza?

O altfel de lume într-un alt timp, despărţiţi de o clipă, universuri paralele...acolo, poate plecăm cu toţii după moarte...

Poate tocmai fracţiunea aceea infimă, căreia nu-i putem dezlega misterul, dinaintea Marii Explozii, ne desparte de un adevăr pe care îl tot căutăm de milioane de ani.

O lume geamămă, perfectă, fără greşeală, lumea care a rămas conform Ideii, Concepţiei iniţiale, cea care nu a muşcat din Mărul pierzaniei....

Şi noi?

Suntem singuri?

Dumnezeu ne-a părăsit?

- În ce fel vrei să mă ajuţi, Nicolo?

- Vreau să te scap de singurătate, Rafael, şi să te scap de iluzii...Priveşte oceanul; e neliniştit, ceva mai presus de imensitatea lui îl face să se frământe, să se zbuciume, să arunce valuri uriaşe, într-un instinct violent de acaparare al spaţiului următor lui... Îl simţi, îl auzi? E însăşi dezlănţuirea, mânia, disperarea, încercarea supremă de a schimba, de a evada....frica.

-De ce îmi spui toate acestea?

-Pentru că aşa eşti şi tu, neliniştea ta se aseamănă cu cea a oceanului. Mâine, sau într-o altă zi, soarele va răsări, furtuna va înceta, oceanul se va linişti. Până la o altă furtună.

- Tu ai o asemenea certutudine?

- Singurătatea, te face trist, mânios, nedrept. Cineva trebuie să preia asupra-i tăcerea ta, întrebările, lacrimile....Ca soarele să răsară din nou şi sufletul să ţi se aşeze în matcă.

- Nu te înţeleg, Nicolo, eu nu mă simt aşa...

- Te înşeli atât de mult, Rafael...

Ne oprisem, undeva, lângă un promontoriu peste care furtuna arunca valuri uriaşe. Pe scândurile ude, întinsă, sfidând dezlănţuirea, o femeie...

- Du-te, Rafael, salveaz-o, e destinul tău, pe care tu îl ignori... De aceea sunt azi, aici, acum, cu tine... Riscai să întrerupi istoria viitorului... acum e alegerea ta, trebuia să te ajut să vezi.

Acum e alegerea ta.

Oricum, nu pot să cred că o vei lăsa să moară... Dacă vei reuşi să o salvezi, vei înţelege de ce am venit azi  aici....A... înainte de  a pleca....o cheamă Clara...La revedere, Rafael!

 

                                             ********************

 

                           „ Marea singurătate

 

                          uite, stau aici, lângă mare;

                                                  val după val

                                                   nisip în nisip...

                          şi nu mai ştiu dacă singurătatea

                                                                    mării

                          e totuna cu marea singurătate...

                          dacă aş întinde mâna dreaptă

                          marea mi-ar mângâia trecutul;

                          aş putea să închid ochii

                          să cred că eşti tu...

 

                          dacă întind toate mâinile

                          urma pasului tău

                          va urca până în inimă...

                          călcâiul, talpa şi degetele

                          vor fi chiar sângele meu...

 

                          dar nu voi face nimic din toate

                                                                       acestea

                           n-am să-mi dăruiesc nici un refugiu;

                           voi rămâne aici lângă mare

                                                        cu ochii mari

                                                        cu vise mari

                                                        în valuri tot mai mari...

 

                           singurătatea mării e totuna

                           cu marea singurătate?

 

- Rafael, uneori, ceva în mine începe să se cutremure, ceva dinlăuntrul meu cel mai ascuns, şi toată fiinţa mea începe să vibreze ca un diapazon imens cu rezonanţe uriaşe, ce cresc din ele însele... Ca un  strigăt de disperare asurzitor, ce se sparge de ceruri şi cade în miliarde de ţipete ascuţite prin timpanele noastre, rămânând acolo, dând naştere fricii. Frica,  Rafael, e începutul morţii...DE CE uităm, iubitule, că tot ce suntem şi ce-am putea fi  înseamnă iubire? De ce ne pierdem în valul vieţii înmagazinând în noi dorinţe obscure, materialism barbar, ură, minciună, laşitate?

Priveşte-mă dar pe mine... În goana lucrurilor am uitat să îţi spun înainte să pleci: ”te iubesc!”...Am alergat după tine, strivită brusc de un sentiment de spaimă îngrozitoare, de frica unei posibile întâmplări nefaste, inimaginabile, oribile şi că nu voi mai putea să te văd niciodată, iar eu, eu în nimicnicia mea, nu am apucat să îţi spun cât de mult te iubesc, ce singură sunt fără tine, ce singur e Universul, ce gol fără margini rămâne în urma ta, în urma paşilor tăi pe nisipul eternităţii....

Ce ciudat e iubitule că nu putem înţelege ce însemnăm unul pentru celălalt decât atunci când rămânem singuri şi trişti... Cum de nu reuşim să ne spunem ce avem acolo, în intimităţile noastre cele mai ferecate atunci când suntem împreună?

Ce ne ţine gurile legate pentru a spulbera acel gol ce pluteşte ca o fantomă, ca o stihie între noi?

Nu, nu s-a întâmplat nimic Rafael... Cineva spunea că atunci când nu mai ai la ce să visezi, când ţi-ai împlinit toate visele şi nu mai ai pentru ce lupta, visa, şi nici ce spera, viaţa face loc puţin câte puţin morţii.

Începi să mori încet şi inevitabil. Oare şi noi, Rafael?

Atât de mult ne-am dorit unul pe celalalt,  încât putem să uităm acum (avem acest drept?) când ne avem, acel patetism al începutului, acea exaltare lăuntrică, acea flacără a trupului şi a minţii care ne purifica până la esenţa naturii, existenţei...

Iubirea , iubirea, doar ea, Rafael...

Uite, acum când sunt singură, îmi dau seama ce multe mai avem noi să ne spunem despre noi, atâtea cuvinte, atâtea gânduri...o mulţime de adevăruri pe care  le cunoaştem, dar care trebuiesc spuse, rostite în gura mare.

Te iubesc, Rafael, şi mi-e frică, atâta frică...

Realizez deodată ce ar însemna lumea fără iubire, ce ar fi infinitul fără dragoste, când tot ceea ce suntem şi am putea fi vreodată e doar Iubire...Nu se poate, nu-i aşa Rafael?

Spune-mi că nu e posibil. Dacă nu e iubire, de unde începe viaţa? Dacă nu e iubire ce înseamnă moartea? Nici ura nu mai are nici o însemnătate fără iubire. Iar dacă nimic din toate acestea nu-s, ce mai poate fi?

Un mare nimic... vid; mai mult decât atât, inutilitatea divinului.

„Nimic fără Dumnezeu!”

Mă rog, iubitule, LUI,  mă rog iubirii, ca unei fiinţe, pentru ca acest sentiment inuman ce mă cuprinde să rămână doar un coşmar şi timpul să se milostivească de noi.

 

 

În sufletul soţiei mele întotdeauna am zărit acel ceva misterios, tainic, ce dăruieşte chipului şi gândului, inimii şi viselor, zâmbetului şi tristeţii sale o aură, un nimb aproape vizibil ce-ţi inspiră respect, o atracţie irezistibilă, dar şi o teamă neexplicabilă.

Dacă aş fi pictor i-aş putea reprezenta întregul, sub forma unui vulcan în pântecul căruia se zbate materia în stare de incandescenţă, gata să erupă, să arunce,  nu cu lavă, ci cu lumină, o lumină atotcuprinzătoare, pură, menită să alunge acest blestemat întuneric din inimi...

Multă vreme nu am ştiut să păşesc în tainica ei lume, nu puteam intercepta sentimentele ei exact aşa cum erau, în stare nativă. Această afinitate de a gândi şi de a exprima trăirile în stare pură m-au uimit şi mă uimesc şi acum.

În imaginaţia ei, dar nu, greşesc, nu în imaginaţie, căci Clara nu imagina niciodată nimic, ci dădea viaţă, formă universului ei, în care totul exista real, deci în realitatea ei, exista întotdeauna un adevăr necunoscut mie decât parţial prin ea, prin versurile şi scrierile sale. Clara le numea „amintiri de acolo”, niciodată din viitor sau din trecut. Îmi scria scrisori, ca şi cum eu aş fi fost plecat undeva departe de ea, de sufletul ei înspăimântător de frumos.

- De ce faci asta? o întrebam privind-o în timp ce îmi redacta o scrisoare de „acolo”...

             - Îţi scriu  pentru a-ţi putea aminti, vei avea nevoie de amintiri sigure pentru a putea să te orientezi, Rafael, iubitule, să ştii de unde vii...

    - Unde, când, Clara? Unde voi fi eu fără tine? De ce aş fi?

                - N-are imprtanţă Rafael, nu te întrista, sărută-mă şi dă Universul mai încet...e un joc pe care tu îl vei începe mai târziu. Scriu celui ce vei fi. Aceluia ce va trebui să adune TOTUL de la început. Vino să ne scăldăm în soare, în marea fără ţărmuri. Atât de mult te iubesc,  Rafael... Am să continui altadată scrisoarea, mai avem atâta bucurie de dăruit... O cuprindeam în braţe şi alergam cu ea în imensitatea mării. Reuşeam să-mi şterg tristeţea care mă cuprindea, incertitudinea. Însă, uneori trăiam cu senzaţia că asupra mea pluteşte aşa un nor, un abur care încerca să mă protejeze de ceva, de cineva... Nicolo, Clara.

   - Vino, vino Rafael! M-a strigat în ziua aceea, ziua ei, înainte de a apuca să arunc cât de sus am putut freziile pe care i le culesesem. Aşa îi plăcea ei să primească florile...Ca o ploaie de vară caldă,  pe umeri, prin păr.

               - La muţi ani, dragostea mea! Fericirea ta să dureze o veşnicie şi câteva minute peste...

               - Sunt , Rafael, sunt fericită, la fel de fericită cum e floarea copacului în pârg, la fel cum e pruncul la pieptul mamei sale, precum credincioşii în ziua de Paşte... Vino trebuie să îţi citesc ceva, să-ţi spun, să îţi povestesc, să îţi vorbesc...eşti strălucirea întunericului meu, iubitule. Pentru tine răsare soarele în plină noapte,  pentru tine sunt lacrimile mele, surâsul... Eu doar prin tine exist iubitule, primeşte-mă ca ofrandă a iubirii, şi aminteşte-ţi de mine atunci când vei porni de la capăt istoria.

Am strâns-o lângă inima mea batând nebuneşte,  minute în şir, până am simţit că se linişteşte. I-am sărutat ochii înlăcrimaţi şi am privit-o în suflet.

            - Ce se întâmplă Clara?

             - Nimic...numai că eu te iubesc mult prea mult...şi mă tem că tu eşti prizonierul iubirii mele. Că te sufoc cu dragostea mea, iar tu  nu poţi să ajungi acolo, dincolo ...

Începu să râdă nestăvilit.

            - Nu te întrista Rafael, e ziua mea, iartă-mi nebunia, să râdem dar.

„Dar din dar se face rai”. Tu mi-ai dăruit o ploaie de frezii şi viaţă în toate clipele inventate,  iar eu aş vrea să îţi dăruiesc o legendă... Vino, ursuzule!

M-a luat de mână şi m-a purtat parcă plutind, până în pavilionul din grădină...S-a aşezat şi mi-a aşezat capul pe pieptul ei.

          -Până îţi voi citi, tu îmi vei asculta inima...să nu uiţi inima asta, Rafael...

 

Legenda  celor şapte existenţe...

 

Întotdeauna venea singur, ora refluxului îl prindea pe ţărmul în care îşi adunase toate visurile. Nu-l speria niciodată nimic, nici o furtună, nici un uragan. Îşi îngropa picioarele în nisipul încă fierbinte, iar degetele-i ude de apa sărată a mării alergau pe corzile anticei lui chitări.

În satul de pescari nu îl cunoştea nimeni. Nu vorbea niciodată cu cineva.

Rareori, la ora când toţi bărbaţii plecau în larg, îşi număra paşii pe străzile mici şi întortocheate ale satului, zâmbind prietenos copiilor sărmani. Îi considera singurii lui prieteni. Se adunau uneori în jurul lui, ascultându-i melodia şi se întristau precum interpretul transpus. Nu înţelegeau mare lucru, dar simţeau că acel străin are ceva ciudat,  că vine dintr-o altfel de lume...

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

Nu,  nu-i mai era teamă ca atunci, în copilărie, când fiecare buruiană voia să îl muşte. Acum mergea printre bălăriile crescute până aproape de cer, încercând să îşi amintească curtea  frumoasă, aşa cum o ştia el. Îşi dorea atât de mult să fie din nou copil...

Se strădui pentru câteva secunde să îşi înăbuşe lacrimile, apoi le lăsă libere, să cadă peste obrajii arşi şi peste degetele lungi şi subţiri...

„...ai mâini de artist, copile! Ai mâini de artist, băiatule...” Casa i se păru rece, străină, duşmănoasă. Un ţipăt de fiară izbucni din pieptul lui plin de dureri, un urlet care sfâşie amiaza în două.

Se sprijini de chitară ca un naufragiat şi tot ce mai exista în sufletul, se întoarse ca o clepsidră. Timpul! Mereu se grăbise, de parcă el şi secundele erau condamnaţi să  lupte pentru viaţă... Odată visase timpul, era ca o ploaie, venea de pretutindeni, grea ca o perdea de plumb.

Avusese un prieten, fuseseră de fapt mai mulţi...acesta muri însă înainte chiar să fi existat cu adevărat.

             -Ah, libertate... ce mult te respir! striga când soarele răsărea din grădina lui.

Îl îngropară frumos, ca într-un basm de Grimm.

Soarele răsărea dintr-o altă grădină.

Ce se întâmplase cu ceilalţi prieteni nu a aflat niciodată.

Îi plăcea să creadă că s-au rătăcit într-o altă existenţă, poate în epoca pietrei sau în cea a şoimului...

A pierdut. Ştia... Fusese altfel şi pierduse. Nu avea explicaţia, nici nu şi-o dorea.

Pierduse mai întâi totul, apoi restul.

Clepsidra... Imagini tot mai şterse i se îngrămădesc în ochi, ca pe un ecran dintr-un cinematograf vechi.

Copilului ce fusese, îi plăcuse să înveţe singurătatea, dar printre întrebările la care nu găsise vreodată răspuns exista una care îl zdrobea:”cine sunt?”

La o serbare de sfârşit de  an veniseră atât de mulţi oameni cum nu mai văzuse până atunci la un loc. Stătea  împreună cu ceilalţi în culisele unei scene improvizate, privind un curcubeu imaginar. Trebuia să recite o poezie pe care se chinuise să o înveţe câteva săptămâni. O uitase însă, şi disperat aştepta cu groază momentul în care se va fi făcut, fără îndoială, de râs. Inutil îşi frământase memoria, ca un arheolog în căutarea unui artefact, mintea lui refuza să îi arate ceea ce el aşezase cu grijă pe raftul cel mai de sus. Ciudat, dar nu se întâmplă nimic din ceea ce se aştepta... adică râsul, râsul acela cinic şi crud al celor prezenţi...

Veni la microfon şi vorbi... mult, cu o voce străină, de nerecunoscut chiar şi pentru el. Îşi rupea cuvintele de la colţul gurii şi le arunca spre mulţime, aşa, ca pe nişte flori. Devenise brusc un vârtej de neoprit, un viscol în mijlocul verii ce străbătu prin mintea fiecăruia de acolo. Le povesti oamenilor de Homer, despre Ulise, despre aventura spiritului uman dincolo de viaţă... striga la fel de tunător precum Ahile, la fel de ascuţit precum Shakespeare. Construi o coloană până la cer din cuvinte şi se trezi că vede din vârful ei picioarele lui Dumnezeu. Întreaga istorie a umanităţii defilă înaintea sa...o istorie pe care nu ar fi reuşit să o înveţe nici într-o sută de ani.

N-o învăţase. De la prima atingere a tălpii lui pe pământ simţise cum urcă în el, ca printr-o prelungire a timpului, toate oasele omenirii, toate cuvintele ei reverberate în spaţiu. Ecouri şi sentimente străine îl invadaseră, puseseră stăpânire pe fiinţa lui mică cât un bob de nisip pe o plajă nesfârşită. Şi  plecând, ar fi vrut să fie strigat de Isus. Dar nu, nici măcar coliba în care îşi îmbrăţişase părinţii n-o mai găsise. Pe locul acela păşteau liniştite câteva capre. Nu i-a curs nici o lacrimă, a urcat pe poteca lui până la stânca de pe care răscolea imensitatea şi l-a certat pe Dumnezeu. I-a cerut un răspuns; nu l-a aflat. Mai târziu nu l-a mai dorit.

„Linişte! Respiră odată cu mine, Pământule...” se ruga înainte de a-şi aşeza oasele obosite de întrebări, pe iarba din care se născuse în el Lumea.

 

 

Nu mai fusese niciodată acolo, dar toate lucrurile i se păreau cunoscute, familiare.

Bătrânul era orb. Se  refugiase de oameni în „ turnul disperării”, acolo de unde legenda spunea că o fecioară antică se aruncase să zboare sau să piară, din prea multă dragoste de viaţă, din prea mult dor pentru inima ei ucisă odată cu iubitul ei. Acel turn avea o însemnătate uriaşă în memoria colectivă a satului. Situat în vârful muntelui Crevados, turnul inspira teamă şi respect, atracţie şi admiraţie.

Se zvonea că bătrânul ar fi nebun, şi că turnul cutreierat de stafii ar fi aşezat chiar pe buricul Marelui Dragon din adâncuri.

        - Nu ştiu cine eşti, copile, deşi bănuiesc, nu ştiu ce vrei, deşi presupun, dar nici nu te voi întreba ceva. Urcând cele 666 de scări ai făptuit o mare ciudăţenie şi ai adeverit prorocirea de care probabil nu ai habar. Uite, de aici, poţi privi lumea de partea cealaltă, e singurul loc de unde o poţi face.

Nu te mira, eu nu o văd... E mult de când întunericul s-a aşezat în sufletul meu, dar urechile mele pot pipăi universul. Să nu te temi de lilieci şi mai ales, să nu te temi de mine. Ia loc, copile, şi spune-mi cât de bătrân sunt.

Nu-i răspunse însă nimic bătrânului...se mulţumi să privească LUMEA  de partea cealaltă şi înţelese: bătrânul nu exista, doar ecoul lui mai stăruia în eter în nopţile cu luna plină.

Poate doar lupul acela ce rânjea fioros de prietenos către el mai era încă viu, dar stors de orice sens îşi continua drumul spre nicăieri la picioarele fantomei „celui ce ascultă cerul”.

  

 

Îşi ridică capul lăsat pe corzile chitării, privi camera lungă cu pereţi drepţi, cernându-şi durerea prin nisipul ce continua să cadă în voia timpului spre început. Aici o cunoscuse... singura fiinţă pe care o iubise. Între pereţii aceia se izbise violent de adevărul suprem; cheia tuturor întrebărilor.

Se îndrăgosti de Ea în timp ce construia un munte. Mai întâi de braţele ei, mai apoi de părul ei, de privire, de tot ce îi aparţinea. Cu cât o iubea mai mult, cu atât uita că în el există Absolutul... acel Absolut păstrat ca într-un recipient criogenic în mintea lui, pentru a fi cândva deschis, pentru a renaşte din miliarde de fărâmiţe, Întregul. Pentru asta a fost pedepsit, luîndu-i-se totul... mai întâi iubita, apoi  turnul, iarba şi mai târziu amintirile.

Vizualizări: 37

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Catharsis din lumea singurătății. Atunci când simți că nu mai există nimeni și nimic alături de tine, doar duhurile celor pe care i-ai iubit. Textul are o puternică latură lirică. Poetul! Ce să zici?! Interesant lucrată, cu suflet pentru suflet.

Va trebui să treci peste text să-l mai perii.

O lume geamămă, - geamănă

Îşi ridică capul - cacofonie

Și mai sunt acele pauze lipsă de care ți-am amintit la fiecare text. Multe puncte de suspensie, foarte multe, în unele locuri sunt mai mult de 3 și fără pauza necesară.

Am citit cu plăcere.

Sofy

Foarte frumos scris! Am revenit, am citit cu deosebită plăcere și voi recupera curând. :)

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu m-a uimit nici Dante a utilizatorului J' Arrive!
cu 1 oră în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lui Nichita a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Mircea Serban
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Când lupul n-are nicio vină a lui Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog 4. Iubirile lui Pic - 4.2. Chapeau bas a lui Petre Ioan Crețu
cu 8 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut discuţia Premiul al III-lea la secțiunea Poezie: „Toamna mea niponă” de Nikol MerBreM a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog colanți a utilizatorului nicolae vaduva
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog jug a utilizatorului Alex Anghel
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a IV-a, noiembrie 2017 - REZULTATE a utilizatorului Ion Lazăr da Coza în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Premiul al III-lea la secțiunea Poezie: „Toamna mea niponă” de Nikol MerBreM a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Insemne a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Căciula roşie (Introspecţie în mintea Ammei) a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Giurgiu Silvia a postat o discuţie
cu 8 ore în urmă
DARIUS DECEBAL a postat o discuţie
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna mea niponă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna mea niponă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna mea niponă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou cu femeie a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 9 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna mea niponă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 9 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Hramul (Experiment II) a utilizatorului Ion Lazăr da Coza
cu 9 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor