Premiul al II-lea la secțiunea Eseu: „Rupând silabe din gândul toamnei” de Pop Dorina

[Vasilisia Lazăr]

Rupând silabe din gândul toamnei

          Ce definește o toamnă? Un proverb francez susține că: „Toamna este tăcerea dinaintea venirii iernii.” Simplu și corect, dar să analizăm, la întâmplare, un dicționar on-line. Constatăm că explicațiile duc doar la poziționarea, ca anotimp, în spațiu și timp, adăugându-li-se sumar  câteva caracteristici meteorologice – răcoarea și precipitațiile. Dacă insistăm să citim toate notele și comentariile, precum cârcotașii, descoperim expresia: „toamna se numără bobocii”. Are un sâmbure de adevăr, dar mă întreb (ca prostul) de ce nu putem număra acei boboci iarna sau chiar primăvara.

          Să lăsăm bobocii să-și teleporteze existența în ce anotimp doresc și să încercăm o disecție în imaginea unui copac îmbrățișat de toamnă. La prima vedere ne hrănim privirea cu varietatea de culori. Dorim însă mai mult de la temerarul care se întinde nepăsător spre poarta cerului. Ce-ar fi să încercăm un dialog cu cel care până mai ieri, cu o sănătate de fier, își etala haina stufoasă și verde. Grea misiune, dar apelând la cuvintele sufletului, copacul poate că va intra în joaca noastră comunicațională. Dacă vom reuși să pătrundem în această stare, e primordial ca noi să fim cei care întreabă, iar el, copacul, ca un inculpat, să ne mărturisească câte ceva din trăirile lui  tomnatice. Pe fundal, parcă-l auzim pe Aurelian Andreescu fredonând cu și pentru copacul din grădina sa. Dincolo de mesajul muzical descoperim suferința copacului, resemnat că-și pierde frunzele. Din această remaniere tacită a celui care soarbe seva din adâncurile pământului, noi, oamenii, ar trebui să învățăm. E ca o lecție de supraviețuire în demnitate pe care natura ne-o oferă gratis, fără comisioane, cuvinte sau alte lămuriri plictisitoare. Dar copacul nu consideră drumul frunzelor spre nemurire o dramă. Acceptă cu bărbăție și lacrima ploii, și frigul dimineților când soarele își arată urâcios dinții. Poetul englez Robert Browning afirma că: „Toamna îți câștigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune față de descompunerea ei.” Putem concluziona faptul că farmecul din spectacolul toamnei transformă resemnarea în acceptare și rugina din frunze o asortează cu dovlecii pregătiți pentru plăcintă sau cu aromatele gutui care își fac bagajele pentru o nouă locație – borcanul de compot.    

          „Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” susținea  Albert Camus într-o definiție dată acestui anotimp. Și dacă primăvara reprezintă startul naturii după hibernare, această așa zisă „a doua primăvară” este un alt început. E debutul bogăției din livezi, e timpul când cămările de alimente îmbracă o haină festivă, desfătate de multitudinea de borcane cu dulcețuri, murături, compoturi pregătite de gospodine. Într-un cuvânt – belșug, pentru care ar trebui să-i mulțumim anotimpului care a transformat ruginiul în aurul recoltelor.

          Și dacă tot suntem la ora bilanțului, ce-ar fi să ne intersectăm copilăria cu cea a propriilor nepoți? În septembrie, când noul an școlar ne umple toamna vieții de responsabilități familiale, refuzăm să acceptăm faptul că viața ni se golește de ani. Bucuria de a duce nepoții la școală, la grădiniță și ajutorul pe care-l putem oferi la efectuarea temelor, transformă toamna într-un anotimp al împlinirii, uitând pentru moment că destinul nostru se îndreaptă cu pași repezi spre... iarnă. Deci: „Bătrânețea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” – Octavian Paler.

          Bucuria sosirii acestui anotimp a fost îmbrățișată de Nichita în „Emoție de toamnă”, dar fiecare dintre noi am putea enumera cel puțin zece motive pentru care iubim toamna. Ar fi rigidă o simplă enumerare. Mirosul frunzelor uscate ne poartă gândurile pe cărările copilăriei când în livadă descopeream, prima dată, cu uimire „casa” merelor, a prunelor sau a perelor. Sensibili, ca într-un simplu joc, încercam să protejăm fructele de vânt, de ploaie și le luam cu noi în casa bunicilor, unde ne așteaptă drept recompensă un ceai aromat și o poveste încurcată într-o pătură pufoasă. Clipele petrecute cu familia, în anotimpul ruginiu, nu ni le poate sustrage nimeni. E vremea mustului cu scorțișoară și a melancoliei, căci înserarea nu se lasă prea mult așteptată. Și nu în ultimul rând e vremea creației.

          Citeam undeva, cu puțin timp în urmă, faptul că unii dintre marii scriitori ai omenirii și-au plămădit operele literare toamna, când umezeala de afară făcea casă bună cu penelul dezmorțit în cerneală. Nu vorbim aici de mitul creației. Cred că e suficient să menționăm doar câțiva scriitori celebrii care au locuit la Londra, unde ploaia semnează zilnic condica, și argumentarea informației menționată anterior n-ar mai trebui să alerge după alte cotloane justificative. În acest sens îi putem enumera pe: William Shakespeare, Charles Dickens, George Bernard Shaw și lista ar putea continua.

          Chiar dacă ne-am plimbat gândurile prolifice ploii de toamnă parcurgând aleatoriu câțiva pași prin literatura universală, să revenim în literatura română. Facem un scurt popas în lirica bacoviană în care „numai ploaia dă cuvânt” cum bine afirma autorul într-un vers al poeziei „Note de toamnă”, apoi ne hrănim gândurile cu celebrul aforism al lui Nicolae Iorga: „Cuvinte goale – nori ce trec fără să lase ploaie.” Umplem cuvintele și concluzionăm că pasul ploii în toamnă e avuție pentru pământ, om, creație, natură. Am luat și noi o firimitură, cu permisiunea toamnei, din această magică bogăție.

          Să dăm frâu liber stropilor de ploaie într-o zi de toamnă? Mai bine ne retragem la gura sobei, alimentăm focul și privim pe fereastră dansul frunzelor, lăsându-l pe Nichita să aducă o concluzie finală: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

[Pop Dorina]

Mulțumesc tuturor pentru apreciere și vot.