Concesii

[Giurgiu Silvia]

   Prezentul se întinde peste soarele tot mai palid al vieții mele, asemeni unui nor încăpățânat și înghite lacom lumina, care pâlpâie muribundă între fălcile lui. Privesc cu neputință și indiferență actul acesta crud, de parcă nu m-ar privi câtuși de puțin și întorc spatele strigătului de ajutor ce se rostogolește sub pașii mei, înfășurându-mi cu disperare genunchii. Mă împleticesc dar continui să mă îndepărtez, târând după mine chemarea  trecutului. Mușcând avid din bezna inconsistentă, eroicul soare izbucnește o clipă în plânsete înfocate și-mi arde inima cu regrete inutile pe care dealtfel, mă și grăbesc să le dizolv în lacrimile eliberatoare, ce îmi înrourează cărarea. Alung lumina îndărătul întunericului cotropitor și continui să merg printre piedicile patetice semănate în cale de către deziluzia zilei de azi, smulgând orbește tufe de flori înnegrite de timp, care așteptau botezul luminii salvatoare în locul mâinilor mele ucigașe. Le calc suspinul în picioare și durerea lor îmi retează genunchii. Cad între ele, le răscolesc cu degetele mânjite de vină și le adun în palme, sărutându-le sfârșitul. 

   Pe frunte mi se preling perfide gânduri lichide, ce caută cu fervoare confortul privirii ascunse cu strășnicie de pleoapele ermetice. În subconștientul alterat, accesul este strict interzis iar mintea a postat străjeri imbatibili la porțile rațiunii. E stare de necesitate în sufletul meu, unde nici eu nu mai am acces, deocamdată. Bat cu obstinație în ușile ferecate, dar ecoul frustrărilor mele ricoșează violent, rănindu-mi auto-stima. Aștept învinsă verdictul Luminii, care se recompune undeva, în îndepărtatul trecut. O intuiesc doar, cum se zbuciumă și se luptă cu spectrele uitării, ce au îngropat prea adânc amintirile, dar tenacitatea cu care scurmă tenebrele, spulberă ireversibil barierele de colb și cenușă ridicate cu răbdare de timpul inamic.

  Trecutul mă cheamă generos să-mi încălzesc palmele rănite la focul bucuriei, care dansează vesel în potirele memoriei. Amintirile eliberate din mormanul uitării aleargă de jur împrejurul meu ca un roi de fluturi viu colorați și pajiștea tinereții apuse se umple de hohotul cristalin al fericirii, care zburdă de veacuri acolo, cântând balada iubirilor trăite. Izvorul îngrădit și păzit cu dușmănie de cerberii timpului se dezvăluie din nou și se oferă generos să-mi ostoiască setea ancestrală, răbdată inconștient, de o eternitate. Privesc cerul devastat ireversibil de Prezentul cotropitor și reneg cu îndârjire Clipa, care transformă necontenit Trecutul în Prezentul atât de detestat. 

[Mihaela Suciu]

Prezentul atât de detestat va deveni trecut...