Linişte sufletească

[Ion Nălbitoru]

 

 

            Se întunecase de-a binelea. De undeva dintr-un colţ al cimitirului, ascunsă de după nişte lilieci înfloriţi, se desprinse o umbră. Era o bătrânică gârbovită ce se mişca greoi sub povara anilor şi a amărăciunilor care apăsau mai mult pe bâta din mână decât pe firavele-i picioare. Se strecură ca o umbră a nopţii până la un mormânt ca nu cumva să-l deranjeze pe „domnul paznic”. Acesta, ocrotit de morţii din morminte, încuiase poarta uriaşă de fier a cimitirului pe la ora 19 şi se tolănise pe un mormânt neîngrijit pe care năpădiseră ierburile. Sta cu capul pe o cruce şi sforăia liniştit deranjând oarecum stafiile din cavourile vecine. Omul era conştient că morţii nu-i fac nici un rău, iar dacă vreun hoţ, colecţionar de verighete şi dinţi de aur, sărea gardul, cu siguranţă se speria aşa de tare de horcăitul său, că a doua zi îl găsea înţepenit cu vreo cruce în braţe, cu ochii holbaţi de spaimă şi părul vâlvoi de groază. Ca recompensă patronul cimitirului poate îi da vreo primă sau… un şut în fund!

            Bătrânica ajunse la mormântul căutat şi începu să plângă, iar printre suspine abia şoptea:

            - Cum de ne-ai părăsit, dragul nostru! Uite în ce hal am ajuns noi bătrânii. Ăştia ne mănâncă zilele şi ne amărăsc sufletele… Ehe, de ce nu ieşi tu din mormânt să dai nişte decrete la tâlharii care ne-au furat şi vândut ţara! Să le iei mamă şi cenuşa din vatră!

            - Cu cine vorbeşti, bătrânico?-  răsună o voce-n noapte.

            - Vai de mine tovarăşul preşedinte, ce om deştept eşti dacă mă auzi de sub lespezile de piatră!

            - Bătrânico, ţi-ai pierdut minţile!? Şi acum mă mai cauţi sub pământ după atâţia ani?

            Băbuţa care crezuse că doar i se năzări vocea preşedintelui, deodată încremeni de spaimă, apoi îşi zise:  „ Mai rău decât o duc acum nu poate să fie!” - şi  întoarse încetişor capul.

            Alături zări un bărbat într-un costum gri cu şapca trasă pe ochi.

            - Eşti chiar dumneata în carne şi oase! - exclamă uimită.

            - În oase da, în carne mai puţin! - râse bărbatul.

            - Să nu mă sperii mamă că sunt bătrână şi nu pot să mai fug.

            - Dar ce vânt te aduce aici?

            - Ehe, zilele grele şi amare făcute de aşa zisa democraţie. Ăştia şi-au bătut joc de noi cum au vrut… Dar de unde ai apărut?

            - Din rai!... Am o permisie de câteva zile şi am venit să-mi revăd locurile natale şi să mă bucur de prosperitatea ţărişoarei mele dragi pentru care mi-am jertfit viaţa şi familia.

            - A prosperat mamă, a prosperat spre coadă!

            Şi aşa se aşezară la taclale până aproape către orele dimineţii.

            - Gata cu taifasul! Acum eu dau o raită prin  ţară prin marile centre industriale, apoi pe plaiurile mioritice să admir holdele. Ne auzim deseară.

            - Iar eu după o noapte nedormită mă odihnesc puţin pe mormântul tău. Tu mi-ai dat serviciu să-mi cresc copiii, i-ai şcolit, le-ai dat locuinţă şi serviciu, iar mie o pensie bunicică din care mi-au tăiat nenorociţii de la putere. Ăştia ne-au luat totul… Să te întorci mamă şi deseară că tare de mult, să fie vreo douăzeci şi ceva de ani de când n-am mai stat cu cineva la un taifas aşa de plăcut.

            - Rămâi cu bine mătuşico! - o încurajă năluca şi dispăru.

            Trecu ziua şi sosi seara. Mătuşa îl aştepta nerăbdătoare, dar treptat-treptat se făcu târziu şi tovărăşelul nu mai apărea. Începu să plângă deznădăjduită.

            - Dragă tovărăşele, m-ai părăsit şi tu sau te-au prins iarăşi neiprăviţii ăştia şi te-au împuşcat din nou.

            Între timp lângă ea apăru o femeie înaltă într-o pelerină neagră şi cu glugă pe cap. Sta zvealtă şi neclintită în faţa mormântului.

            Bătrâna îi simţi prezenţa şi continuând să stea în genunchi în faţa crucii îi zise:

            - Of, Doamne! Şi tu eşti vreo amărâtă ca mine… Ce bine că ţi-ai găsit liniştea lângă compatriotul nostru. Dacă nu te grăbeşti o să vină şi până dimineaţă vom sta la taclale împreună. Apoi aproape de răsăritul soarelui îţi fac loc pe mormânt, aici lângă mine, iar la iarnă o să ne încălzim una pe alta.

            Cea de lângă ea nu se mişca şi nu zicea nimic. Nici răsuflarea nu i se auzea.

            - Dar tare tăcută eşti draga mea… Se vede cât suferi de mult sau poate săraca de tine eşti oarbă şi surdă sau poate chiar mută… Of, câtă amărăciune… Şi eu o duc rău de tot… Of, şi tovarăşul nu mai vine. Ori i s-a întâmplat vreo nenorocire, ori ne-a părăsit din nou. Eu alături de mormântul său mi-am găsit liniştea sufletească…  Dar tu de ce nu zici nimic?... Uf, că tare singură mai sunt pe acest pământ, luam-ar moartea să mă ia!

            Deodată arătarea de lângă ea întoarse capul şi cu un glas răguşit rosti:

            - Nici aici n-am loc de voi?... De când cu privatizarea n-am odihnă nici zi nici  noapte!...  Am venit aici pentru un scurt răgaz… Tovarăşul era cumsecade. La el aveam măcar o sâmbătă liberă pe lună şi puteam să-mi fac de cap pe unde vroiau muşchii mei, prin ţinuturi sălbatice şi îndepărtate unde nu era ţipenie de om.

            - Nu te supăra dragă…

            - Nu mă supăr, dar, mă rog, să nu te refuz tocmai pe tine că şi aşa eşti destul de oropsită. Haide cu mine!

            Bătrânica îşi ridică privirea în noapte şi la lumina lunii văzând straniul chip al personajului de alături exclamă înţepenind:

            - Tu eşti moartea!

         

 

 

[Sofia Sincă]

O parodie drăguță la adresa nostalgicilor, celor ce-l regretă pe iubitul conducător... De fapt, uneori stăm și ne gândim, când a fost mai bine. Atunci sau acum?

Modul românului de a face haz de necaz.

Mi-a plăcut.

Sofy

[Corina Militaru]

Trecutul față în față cu prezentul. Poate fi un rău mai frumos decât altul? Eu spun că răul este rău indiferent ce formă îmbracă. 

Îmi place cum este scris textul :)

Cu prietenie,

[Ion Nălbitoru]

Distinsă doamnă Sofia Sincă  încă în România mai sunt mulţi nostalgici după regimul trecut şi poate sunt îndreptăţiţi. Mulţi bătrâni aşteaptă cu înfrigurare dacă guvernanţi le mai pun ceva sau nu la pensie.  Alţii, ipocriţi, o numesc "pomană electorală". De fapt este un drept al lor ca urmare a muncii şi contribuţiei la fondul de pensii. Mă bucur că va plăcut textul!

[Ion Nălbitoru]

Distinsă doamnă Corina Miliatru, noi românii ne tot gândim să alegem dintre două rele pe cel mai puţin rău. Dar de ce oare nu avem posibilitatea să alegem, cum ar fi corect,  dintre rău şi bine? Dacă binele din spaţiul românesc a dospărut, atunci ar trebui readus!

Vă mulţumesc pentru lectură!

[Rădița Răpeanu]

...un motiv de întristare, pentru câte-au fost și nu-s...  dar și de bună dispoziție! Semn de trecere și apreciere! 

[Ion Nălbitoru]

Distinsă doamnă Rodica Rapeanu vă mulţumesc pentru popas!

[Ion Lazăr da Coza]

zveltă

lua-m-ar

Final oarecum previzibil. Textul e bine scris.

da Coza

[Ion Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru lectură domnule da Coza !