COMOARA BLESTEMATĂ - XIII. Sfântul schit (final)

[Ion Nălbitoru]

 

 

 

Un om de afaceri îi recomandă lui Valdescu o persoană foarte abilă şi capabilă pentru postul de director în staţiune, un contabil şef şi o agenţie de turism renumită prin care să atragă turiştii. Pe la începutul verii apărură primii vizitatori. Datorită preţurilor tentante, pe care le practica pentru atragerea clienţilor, staţiunea se umplu de turişti atât din ţară cât şi de peste hotare.

În acelaşi timp, Elena deja devenise clienta de bază a celor mai vestite saloane din reşedinţa judeţului pentru coafură, manichiură şi pedichiură, precum şi la casele de modă. Furată de trăirile efervescente ale lumii mondene şi de dragostea pentru vlăstarul ce creştea, îşi neglijă soţul. Uitaseră de bucuria dragostei din perioada de sărăcie. Acum, când pătrunseseră în lumea afacerilor, uitaseră parcă să-şi trăiască propria viaţă.

„Trebuie să mergem undeva în străinătate pe o insulă unde să nu ne mai deranjeze nimeni. Voi propune soţului, ca la anul, să ne petrecem vacanţa pentru o lună de zile departe de toţi. Vreau cu adevărat clipe fericite alături de el şi copilaşul nostru!” - îşi zise Elena exasperată că în orice discuţie se aducea vorba despre venituri şi cifra de afaceri, dar de dreptul lor la viaţă, nu!

Într-o duminică tânăra familie îşi luă băieţelul şi urcă în barcă. Elena era într-o rochiţă vaporoasă, iar Pătru doar în pantaloni scurţi. Era o zi senină de început de toamnă cu o adiere uşoară de vânt care te reconfortează cu răcoarea sa. Pe oglinda lacului pluteau la voia întâmplării alte câteva bărci cu tineri îndrăgostiţi care lăsaseră vâslele deoparte şi se sărutau, contopiţi parcă cu freamătul codrului şi şoaptele apelor. Pătru îi privi cu admiraţie, apoi, după câteva clipe de reverie privirea îi alunecă agale pe coapsele dezvelite ale soţiei şi atunci parcă resimţi fiorii dragostei. Privirile învăluiră voluptoase trupul frumos conturat al femeii, cu sânii îmbietori şi ostentativi ce-i jucau la orice mişcare pe sub decolteul fără sutien. O dorinţă posesivă puse stăpânire pe el şi din instinct începu să vâslească din ce în ce mai repede. Elena simţi intenţia soţului şi-i zâmbi cu subînţeles, încântată de idee. De mult nu mai descoperiseră acest imbold şi această atracţie trupească. Efervescenţa proliferării bogăţiei îi îndepărtase de acele nevinovate dar sincere plăceri ale iubirii. Realizară cât de mult se înstrăinaseră şi doreau să-şi redescopere dragostea din primele zile ale căsătoriei.

Se aflau unul lângă altul satisfăcuţi că fiorii sacri ai iubirii nu dispăruseră.  Elena observă  cum o umbră întunecă în valuri chipul bărbatului.

- Dragul meu, tu îmi ascunzi ceva…

- Am avut vreodată secrete faţă de soţia mea?  Într-adevăr, am fost ocupat în ultimul timp… Sau eşti geloasă? - tresări Pătru.

- Mă nelinişteşte misterul ce pluteşte în jurul tău. Ceva nu-i în regulă. Ori te doare ceva, ori afacerile merg prost, ce-mi ascunzi?

- De la un timp mă bântuie un gând… Îţi mai aduci aminte când eram săraci şi am plecat de nebun în munţi?

- Şi ai ajuns la o cascadă! Nu cumva pe acolo mai zace vreo comoară şi i-a sosit timpul s-o aduni de pe drumuri!? - zise Elena mai în glumă mai în serios.

- Aproape în fiecare noapte visez că mă caţăr, ca alpiniştii, pe acel perete abrupt şi, deodată, deasupra cascadei apa dispare undeva în munte, iar în faţă mă loveşte o lumină puternică. Mă trezesc de fiecare dată ca orbit de strălucirea sa şi când readorm visul se repetă. Acest lucru mă incită. Cred că-i o viziune, o premoniţie, nici eu nu ştiu cum să-i zic.

- Cu siguranţă este un semn!

- Nu am altă cale de ales! Voi urca muntele ca să-mi potolesc curiozitatea şi să descopăr de unde izvorăşte cascada!

- Cum crezi de cuviinţă şi cum îţi dictează cugetul, aşa să procedezi! Nu mă mai tem că ţi se poate întâmpla vreun rău. Dacă-ţi era sortită vreo cumpănă, o aveai până acum la câte experienţe de groază ai avut parte.

- Peste câteva zile voi urca pe munte!

- Precum îţi este voia, scumpule! Toate acestea se înlănţuie cu evenimentele din familie...

- Ce-ţi lipseşte, scumpo?

- O fetiţă!

- Poftim? - tresări bărbatul. Eşti însărcinată!?

Bărbatul o cuprinse în braţe şi se învârti cu ea chiuind de bucurie.

- Dacă este fetiţă vom avea pereche şi voi fi cel mai fericit tătic din lume! Deseară sărbătorim evenimentul la castel în turnul cel întunecat!

Petrecură două nopţi la rând în turn, acolo unde avusese viziunea cu acea cameră poleită în aur. Pornind de la vedenie decisese să amenajeze o cameră specială pentru tinerii îndrăgostiţi care binevoiau să-şi petreacă în intimitate clipele amoroase. Ce ironie a sorţii! Acum câteva secole adăpostea la răcoarea sa deţinuţii cei mai fioroşi, iar acum devenise cel mai tentant dormitor pentru amorezi!

În a treia dimineaţă, odată cu ivirea primilor zori, Pătru pătrunde în grajd, încalecă pe murgul său preferat şi se pierde pe o alee în adâncul pădurii.

Primele raze ale soarelui îl ajung din urmă pe cărarea şerpuitoare de lângă râul gălăgios. De după un pinten stâncos, în faţa ochilor i se desfăşoară spectaculoasa cascadă. Noi energii i se preling prin vene şi o sete nebună de a-şi trăi viaţa din plin îi cuprinde întreaga făptură. Îşi leagă calul de un pinten stâncos şi se caţără până sub apele reconfortante care se revarsă de undeva de sus, plutesc câteva clipe în văzduh, apoi se lovesc de o stâncă  formând un mic lac de vâltori, iar în final se prăvălesc furioase la vale în mici cascade. Pătru Valdescu este fascinant de priveliştea înconjurătoare oferită de amfiteatrul munţilor şi de spectacolul tumultuos al apelor care se rostogolesc vijelios la vale.

În cele din urmă se dezmetici din starea euforică, de reverie şi cercetă o cale care să ducă deasupra minunatei cascade. Încercă să se strecoare între lama de apă şi peretele umed al versantului dar fără sorţi de izbândă. Atunci se retrase vreo câţiva paşi mai la vale ca să aibă o perspectivă mai amplă. Într-adevăr era o posibilitate de acces pe malul celălalt dacă se caţără pe colţurile stâncoase ale abruptului. Sare de pe un bolovan pe altul ca să traverseze râul. Deodată piciorul îi alunecă de pe piatra umedă şi cade în valurile învolburate ce-l rostogolesc la vale. Îşi  feri capul de lovituri, înghiţi câteva guri zdravene de apă rece ca gheaţa după care reuşi să înoate până pe malul stâng. Îl cuprinse un râs isteric de propria păţanie. Înaintă pe lângă abrupt până când acesta se contopi cu râul. Se dezbrăcă la chilot şi-şi puse hainele pe stâncă la soare. „Ce bine dacă aveam câteva noţiuni de alpinism!” - îşi zise cu regret.

Se prinse zdravăn cu degetele de colţurile pietrei, apoi se ridică în braţe, sprijinindu-şi degetele de la picioare pe câte o muchie care de multe ori părea  să-i pătrundă în carne. Nu privi în hău ca nu cumva să ameţească şi urmări cu privirea doar înălţimea. Încet, încet ajunse aproape de partea de sus a cascadei, când deodată, simţi că palma i se duce cu braţul undeva în adâncime. Ajunsese pe un platou. Se ridică şi mare-i fu mirarea când descoperi că, de fapt, cascada pornea de undeva mai sus, iar peretele era aşa de abrupt şi lucios că nu mai putea urca. Apa izvorăşte direct din munte, iar mai sus se desfăşoară doar abruptul. Alături, la câţiva paşi, se află o grotă. Pătru se apropie tiptil şi pătrunde înăuntru. Deodată se retrage speriat cu ochii bulbucaţi. În cavernă, într-un colţ, pe o treaptă de stâncă era întinsă o mumie. Auzise de aşa ceva, dar nu-şi închipuia cum arată în realitate. „Oare chiar mumie să fie? Dacă-i ceva necurat? Un cadavru putrezea şi doar scheletul  mai rămânea din el.” Îl cercetă cu atenţie, dar nu-l atinse. „Trebuie să anunţ preotul de această descoperire. Asta este o minune!”

Când să se întoarcă rămase buimac: „Cum mai cobor de aici?” Într-adevăr la urcare a fost mai uşor, în schimb la coborâre era foarte dificil. Neavând altă alternativă se lăsă pe perete, uşurel, dar degetele de la picioare nu reuşeau să se sprijine pe colţul pietrei. Se ridică la locul iniţial, se sprijini în degetul mare de la piciorul drept, se răsuci şi privi în gol. La câţiva metri sub el apa clocoteşte înspumată. „Şi dacă-i vreun pinten stâncos ascuns în valuri?” Se cutremură. Mai privi încă o dată şi după cum bolborosea şuvoiul de apă părea suficient de adâncă. „Să nu-mi pierd luciditatea! Mă va învârti ca pe o morişcă!” Îşi desprinde palmele de pe stâncă şi împinge cu forţă în piciorul de sprijin ca să-l arunce cât mai departe de peretele muntelui. Câteva clipe pluteşte prin aer, apoi se izbeşte de vulcanul de apă sub el şi se afundă în necunoscut. Mişcările îi sunt dezordonate şi se zbate disperat. Este când afundat în adânc şi răsucit în toate părţile, când scos la suprafaţă că abia trage câte o gură de aer. Operaţiunea părea că se repetă la nesfârşit în acest vârtej şi forţele încep să-i cedeze. Deodată simte sub piciorul stâng ceva tare. Este un pinten stâncos. Împinge în el şi se aruncă în afara vâltorii. Se rostogoleşte la vale, cade în gol în altă cascadă, iar la următoarea reuşeşte să se retragă la margine şi să scape de iureşul apelor.

Poposi pe mal câteva minute să-şi revină din ameţeală. În cap auzea un tumult continuu. Recăpătându-şi stăpânirea de sine se tolăni pe piatra fierbinte să-şi recapete puterile.

Refăcut, Pătru îşi luă sub braţ hainele aproape uscate şi sărind din bolovan în bolovan traversă râul. Pe malul celălalt al apei se îmbrăcă,  îşi mângâie armăsarul care necheză de bucurie că stăpânul nu-l părăsise în această singurătate, apoi dintr-un salt se aruncă în şa şi porni pe cărare. Către orele amiezii pătrunse pe poarta castelului. Soţia sa tocmai îşi plimba bebeluşul prin curte. La sosirea călăreţului tresări şi-i alergă în întâmpinare:

- Dragule, nu mă aşteptam să apari aşa repede! De obicei veneai târziu din astfel de escapade!

- Scumpa mea, am pornit la drum cu noaptea în cap. Dar după cum observi, de data aceasta m-am întors cu traista goală!

- Dacă eşti întreg la trup, restul nu mai contează! Să stăpânim sănătoşi ce avem!

- Dar am şi noutăţi chiar foarte curioase! Am găsit o mumie!

- Ceee?...

- Un cadavru stafidit!

- Schelet poate vrei să zici!

- Nu dragă! Pilea i s-a făcut maronie, dar s-a stafidit şi s-a lipit de oase! Are şi păr pe cap şi barbă!

- Brrr…, se cutremură Elena. Şi nu ţi-a fost frică?

- Nu m-am speriat de diavol şi mă tem de o biată fiinţă umană mumificată acum câteva secole!?

Seara, Pătru Valdescu merse la preotul localităţii şi-i povesti cele descoperite. Acesta se scărpină în cap pentru a reflecta mai bine:

- Acela a fost vreun pustnic care, probabil după vreo schimbare a reliefului, a rămas izolat pentru totdeauna. Nemaiputându-şi procura hrană a slăbit, s-a stafidit şi a murit în rugăciuni. Datorită credinţei sale, Dumnezeu ne-a lăsat un semn că acel pustnic a devenit un sfânt. Este posibil ca prin atingerea moaştelor sale să se producă minuni. Adică să vindece boli incurabile, să întărească sănătatea trupească, să alunge vrăjmaşul şi să stabilească pacea şi înţelegerea între oameni… Este poate cea mai mare descoperire pe care ai făcut-o în favoarea creştinilor... Cu averea pe care o moşteneşti îţi poţi permite să faci o cale de acces până acolo.

-  Să mergi şi sfinţia ta să-l vezi!

- Eu nu pot urca  muntele. Nu c-aş fi bătrân, dar sunt născut tare de mult! - zâmbi şugubăţ preotul.

- Îl coborâm cu nişte frânghii…

- Şi dacă nu vrea să coboare?

- Ce vorbă-i asta, părinte? - întrebă nedumerit Pătru.

- Adică dintr-o dată devine foarte greu că nici cu macaraua nu-l poţi lua! Poate că sfântul doreşte să rămână în continuare acolo. Ca să te binecuvânteze Dumnezeu şi să-i aduci mulţumire pentru şansa vieţii pe care ţi-a dăruit-o, chemi la faţa locului câţiva ingineri proiectanţi şi arhitecţi. Aceştia vor studia  posibilitatea ridicării unei bisericuţe!

- Acolo unde doar vulturii ajung?

- Nu-ţi frământa capul că sunt persoane cu studii superioare care ştiu ce au de făcut în orice situaţie. Vor propune mai multe soluţii şi am să fiu şi eu prin preajmă să luăm cu toţii o decizie înţeleaptă şi pe voia Domnului!

Şi într-adevăr Pătru Valdescu, sfătuit de preotul Popa Ştefan şi de doamna primar Saveta Ionescu, luă drumul spre oraş la firma de proiectări cu care mai lucrase. Patronii promiseră că în două-trei zile se vor deplasa la faţa locului şi vor studia terenul şi posibilitatea construirii unei căi de acces. Apoi, odată accesul asigurat, vor studia varianta ridicării unei bisericuţe într-un mod aparte, în conformitate cu ondulaţiile şi accidentările terenului stâncos.

Între timp, preotul Popa Ştefan alergă la Episcopie şi aduse Preasfinţitului la cunoştinţă descoperirea acelei mumii în creierul muntelui. Prea Sfinţia Sa se minună şi rugă preotul satului să intervină pe lângă lucrători să nu denatureze situaţia existentă până soseşte dânsul acolo. Până atunci să construiască o cale de acces. Episcopul recunoscu că acela este un semn Dumnezeiesc şi pustnicul trebuie canonizat ca sfânt.

Şi iată că acest nou eveniment puse în mişcare întreaga comunitate din Colinele Vâlcelelor. Care mai de care venea cu cele mai sofisticate idei! Să-i fi văzut cum îşi scotea fiecare telefonul mobil şi-şi suna prietenii şi cunoştinţele! Până mai ieri nici nu aflaseră de existenţa acestui aparat minune, iar acum devenise mai necesar ca izmenele de pe ei din toiul iernii!

Sosi de la oraş un grup de ingineri care făcură măsurători, ridicări topografice şi ulterior întocmiră planuri de execuţie. Firma specializată în drumuri şi poduri sosi cu planurile în braţe şi se apucă de treabă. Conform înţelegerii, proiectanţii nu afectară prea mult cadrul natural existent, iar executanţii interveniră cu  exploziv numai la colţurile stâncoase ca să lărgească drumul conform proiectului. Câteva utilaje şi maşini realizară calea de acces până  sub cascadă în cel mai scurt timp posibil.

Apoi aduseră o automacara cu braţ telescopic cu care transportară domnii proiectanţi şi preotul satului pe acel mic platou din faţa grotei sihastrului. Studiară cu atenţie fiecare metru pătrat şi întocmiră zeci de schiţe la faţa locului pe care le puseră pe calculator şi definitivară proiectul ridicării unei bisericuţe aici pe abruptul stâncos al muntelui. Împreună deciseră ca acea cavernă să constituie altarul. Celelalte părţi ale bisericuţei, naosul şi pronaosul să urmeze, la fundaţie şi ziduri, forma reliefului. Astfel, doar o parte din pereţi şi din acoperiş să fie construite din materiale de construcţie, restul adaptându-se la configuraţia pietrei muntelui. Ideea îi plăcu episcopului şi aprobă această variantă propusă de echipa de proiectanţi şi arhitecţi.

După execuţia drumului întrerupseră activitatea deoarece în munţi sosise deja iarna!

În primăvară, executanţii primiră şi proiectul unui pod suspendat din versant în versant, pe profil metalic, care să traverseze râul chiar prin faţa cascadei. Ceea ce realizară deveni unic pentru această zonă mirifică!

La ridicarea sfintei biserici se aduseră motocompresoare şi picamere cu care ajustară anumite denivelări mai pronunţate şi încastrară armătura şi betonul în stâncă.

Undeva în interiorul bisericuţei, într-un fel de cavernă naturală, săpară în munte un fel de cavou unde aşezară sfântul şi deasupra puseră un geam. Echipa de meseriaşi ridică biserica în câteva luni. La sfârşitul verii o echipă de pictori realiză, în limita spaţiului, câteva picturi cu sfinţi direct pe piatră şi pe tencuială. Catapeteasma şi iconostasul au fost realizate de o echipă de sculptori în lemn de stejar şi apoi pictate în ulei. Unul dintre artişti avu într-o noapte o viziune, şi legându-se de configuraţia sfântului, îi realiză un chip palid şi smerit  din care parcă se degaja lumină şi căldură. Această icoană o puseră alături de sfintele moaşte.

Odată cu terminarea ultimelor finisaje, un sobor de preoţi, în frunte cu Preasfinţia Sa Episcopul, veniră, aici, în creierul muntelui, unde ţinură slujba de sfinţire a bisericuţei. Acele moaşte au fost canonizate ca aparţinând unui sfânt pe care l-au numit „Sfântul pustnic, ocrotitorul celor rătăciţi şi însinguraţi”.

Acest Sfânt Schit este dat spre îngrijire unui preot bătrân de la o mănăstire de peste munte şi a unui ucenic mai tânăr care să-l însoţească.

Nu trecu mult şi Elena Valdescu născu al doilea copil, o fetiţă de o frumuseţe rară, ca o Ileana Cosânzeana!

Mare bucurie în familie, dar şi în întreaga localitate care prosperase de când moştenirea ajunsese unde fusese sortită. Aproape că întreaga comunitate îşi construi pensiuni, bineînţeles cu ajutorul şi sprijinul Valdeştilor!

O nouă viaţă şi un nou surâs înflori pe chipurile cetăţenilor, urmaşii locuitorilor de acum câteva sute de ani care au luptat şi apărat cu sângele lor acest ţinut fermecător!

Probabil, în aceste momente, principii Valdeşti şi căpitanii zâmbesc din Grădinile Raiului mulţumiţi de realizările urmaşilor lor!

 

 

 

S F Â R Ş I T

 

 

[Ion Nălbitoru]

În curând va urma romanul "Urmaşul lui Dracula"

[Corina Militaru]

Da, am greșit! :) Sfârșitul fragmentului din urmă mi-a sunat a final de povestire. Se pare că am uitat de pustnic, personaj luminos care merita recunoștința urmașilor. Biserica ridicată pe locul unde el și-a dus existența cu simplitatea omului înțelept, este piesa de puzzle care lipsea din imaginea ținutului, ajuns un colț de rai.

Am citit cu plăcere! Aștept următorul roman :)

Cu prietenie,

[Ion Nălbitoru]

Doamna Corina Militaru vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdarea să-mi lecturaţi romanul până la sfârşit!

Vă doresc toate cele bune şi mult succes!

[Sofia Sincă]

Desigur, orice bun creștin care moștenește o avere imensă sau câștigă la loto, ajută ori face chiar, o biserică. Și Pătru Valdescu era dator cu acest lucru.

Am ajuns la finalul cărții care nu seamănă cu nimic, prin  conținut. Tocmai în asta constă originalitatea sa: istorie amestecată cu legendă, cu aventură și basm, aduse în modernismul contemporan. Am putea zice că autorul are minte inginerească, dar este preocupat de frumusețea locurilor natale (probabil), de legendele lui și că a scotocit măruntaiele ținutului pentru a le descoperi și a scrie subiectul. Nu poți inventa chiar tot și apoi dacă ai la dispoziție o regiune ca cea a Olteniei, edificarea devine facilă.

Acțiunea se petrece în jurul comorii rămase de la diriguitorii strămoși, ferecată cu ajutorul blestemelor în mijlocul ținutului... Veșnica neînțelegere dintre frați în care moștenirea este obiectul discordiei. Și cine știe... poate chiar a fost adevărat. Ceea ce s-a legat cu ajutorul entităților oculte, tot în acest fel se poate dezlega. Sunt simțuri ancestrale transmise, dar care mintea noastră supusă aparatelor moderne care gândesc în locul nostru, le-a pierdut. Se mai găsește câte un autor de carte și poate inventa ceea ce trebuia să știm de fapt.

Este de admirat importanța acordată scrierii, în care se scaldă vraja ținuturilor prin descrifrarea urmelor lăsate de strămoși, încrustate pe stâncile munților, pe care nici cascada însăși nu le-a putut prăvăli. Dar și dragostea autorului pentru acestea, că doar numai așa poți scrie asemenea carte.

Felicitări domnule, Ion Nălbitoru!

Cu stimă, Sofy!

[Ion Nălbitoru]

Vă mulţumesc distinsă doamnă Sofia Sincă pentru cuvintele frumoase adresate despre romanul meu. Romanul meu este pură "invenţie",  bineînţeles că a trebuit să amestec istoria cu legenda şi superstiţiile. Este totodată şi un protest împotriva celor care practică vrăjitoria. Sunt un om care-mi respect religia (dar nu-i condamn nici pe cei care s-au născut catolici sau musulmani, nu este vina lor că aşa s-au născut La urma urmei toţi credem în Dumnezeu care este unul singur pentru toţi) Am avut nefericita ocazie ca să fiu martor (fără voia mea) la unele mănăstiri de pe valea Oltului când preotii încercau să scoată pe necuratul, prin slujbe de dezlegare, chiar din fete tinere nevinovate. Făceau foarte urât... N-am vrut să redau acele scene de groază...

Am colindat mult prin ţară şi ca student (am scris chiar un roman Cascada tinereţii), am cutreierat ţinuturile şi ca urmare am scris seria de repotaje "România -catedrala din Carpaţi" publicate şi această revistă. Dar am umblat şi prin munţi cu rucsacul în spate pe orice anotimp. Vorbiţi ceva de "minte inginerească". Da, sunt inginer de baraje şi hidrocentrale! Dar înclinaţia pentru scris am avut-o de mic. Încă o dată vă mulţumesc pentru "însoţire" în această aventură imaginară!