Cap.8; 9, Insula Magică a Fericirii

[Nicolae Sărătean]

                                           8 Magul Ţânţărin , la şcoala numită pământ

                    După cum ştim, toate personajele de pe Insula Magică a Fericirii au trebuit să treacă prin şcoala de înaltă elevare spirituală, pe frumoasa planetă albastră, Pământ, deci Magul Ţânţărin la fel a trebuit să se supună probelor aferente şi acestei legi divine.
                   S-a născut într-o familie poziţionată în clasa medie a societăţii, destul de înstărită aş spune, adica nu s-a nascut prinţ pe pământ, dar nici prea departe. După cum vă veţi da seama, a fost destul de  răsfăţat sau mă rog, să lăsăm faptele să vorbească. Toate cele ce vor fi aduse la cunoştinţă cititorului, sunt întâmplări din ultimul curs pe Pământ, pe care l-a trecut cu brio şi a obţinut meritele cele mai înalte de pe urma iluminării sale. În cele ce urmează vă voi explica cu lux de amănunte câteva aspecte din viaţa magului care l-au ajutat foarte mult să ajungă la mult râvnita trezire.
                    A venit pe lume ca o mare bucurie într-o familie cu două fetiţe; una de patru ani şi cealaltă de un an. Părinţii, nu mai ştiau cum să mulţumească cerului pentru cadoul primit, tatăl în special, în sala de aşteptare a spitalului, tremura de frică să nu-i mai vină vreo fată şi când află că are un fecior, s-a considerat, "cel mai iubit dintre pământeni". Cum se spune, "ai grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să ţi se întâmple", la fel a păţit şi tatăl său, neştiind ce-l aşteaptă cu adevărat. După câţiva ani mereu spunea: Doamne! De ce nu mi-ai dat zece fete, în locul ăstuia! Divininul, Providenţa, etc...mereu ne supune la probe de-a lungul vieţilor şi proba tatălui său, a fost să înveţe cu ajutorul magului, ce înseamnă deznădejdea, ruşinea şi amarul gust al decepţiilor.
                    Fiind ultimul născut, având două surioare mai mari, aţi înţeles deja că  a fost plasat pe post de victimă şi chiar şi-a învăţat bine rolul. Pentru un timp credea, că aşa trebuie să stea lucrurile şi au crescut împreună într-o armonie ideală. Mereu era vinovatul perfect, fără drept de replică, la orice lucruri ce se spărgeau prin casă, chiar şi de acelea care-şi găseau staţia finală în capul său.
                    Exista în căpşorul lui un fel de magnet sau să-i spunem, o deosebită atracţie pentru obiectele zburătoare, lansate de cele două surori mai mari, în conflictele sau războiul lor pentru supremaţie.
                     A vizitat spitalele de mic, din cauza medicamentelor ingerate, administrate de surioara sa, posesoarea unui doctorat în medicina la cinci ani, adică părinţii magului o alintau cu d-şoara doctor, astfel i se urcase la cap şi chiar credea că este binecuvântarea familiei. Cealaltă surioara, fiind arma numărul unu şi preferata bunicii,  ce o îndoctrinase că medicina naturistă va fi viitorul umanitaţii, ajunsese deja mare adeptă şi specialistă în ierburi, ceaiuri şi flori de pădure urât mirositoare, astfel orice buruiana sau fir necunoscut de orice culoare,  o proba pe micul mag. Aşadar se obişnuise să înghită orice frunză verde sau uscată, amestecată cu zahăr, sare sau nisip, dacă-i era pus într-o linguriţă.
Fiind mai sensibil puţin şi de cele mai multe ori obligat cu; mm, ce bun e! hai să păpăm tot, bietul mag a văzut pentru prima oară spitalul, secţia dezintoxicări, pe la respectabila vârstă de un an şi ceva. Având un sistem imuno-deficitar foarte puternic, la scurt timp s-a făcut bine şi a putut să-şi continue ciclul de suferinţe ce i-au fost predestinate întru a putea atinge starea de iluminare.
                 Până la vârsta de cinci ani, a ajuns pe primele locuri în topul celor mai fideli clienţi ai spitalului şi din această cauză surioarele, au cam lasat cercetarile şi experienţele ce le pasionau atât de mult, deoparte, plictisite şi demoralizate din cauza mulţimii de eşecuri şi pedepselor bine-meriate, trecând la cursuri de croitorie. O altă tentativă, mai puţin reuşită de sinucidere a fost când l-a învăţat draga lui surioară să facă paraşutism cu umbrela, sărind de pe gard, fereastra şi garaj, dar şi atunci, a scăpat uşor doar cu câteva julituri. A treia oară a fost puţin mai grav. A fost lansat cu capul în colţul de lemn masiv al unui televizor, dar prin pofta de viaţă a magului şi priceperea medicilor, viaţa a învins încă odată.
                  Între timp şi-a făcut o mulţime de prieteni pe strada unde locuia cât şi la grădiniţa din cartier, astfel a mai scăpat de atenţiile şi tratamentele surorilor sale. Tot pe la acea vârstă s-a îndrăgostit pentru prima oară de o colegă de grădiniţă şi de educatoare, dar nu i-a ţinut cu nici una dintre ele, una îl consider prea rău şi neastâmpărat şi cealaltă prea mic. Prea rău îl considera educatoarea şi cealaltă deja era îndrăgostită de profesorul de educaţie fizică.
                  Altă probă de suferinţă sau cum se căleşte un adevărat mag, a avut loc chiar în faţa casei. Câţiva tovarăşi de joacă şi vecini, găsiseră o undiţă veche şi o scoseseră pe stradă, ca pe un veritabil trofeu. Copiii o priveau cu admiraţie şi cand o atingeau, se simţeau de parcă ar fi ţinut în mână sabia lui Zamolxe. Rând pe rând, o cercetară si o atinseseră cu totii şi astfel, cu un obiect atât de nobil şi magia ce le oferea la simpla vedere, începuseră să se viseze cu toţii mari pescari. Îşi făceau deja planuri ca vor merge la râu, vor prinde şi le vor aduce mamelor cei mai mari şi frumoşi peşti, demonstrând că sunt adevăraţi bărbaţi în casă, contribuind şi ei la bunăstarea familiei.
                   Începuseră un antrenament ,,la rece”, cel care era desemnat pe post de pescar, lansa iar ceilalţi, în rolul peştilor, se agitau în jurul său, până reuşea să prindă unul, apoi schimbau rolurile. Vrând, nevrând, se adânciră atât de mult în arta pescuitului încât, joacul lor îi aduseseră, intr-un extaz total.

                    După o vreme un puşti mai mărişor, care mânuia deja cu o dexteritate nebănuită undiţa în arta pescuitului, pusese ochii pe mag. Acesta, nefiind o pradă usoară, deoarece ceilalţi pescari nu reuşiseră încă să-l prindă, îşi câştigase cam multă încredere de sine. Alerga, sărind dintr-o parte în alta, aruncându-se la pământ încercând să eschiveze, apoi se ridica repede, mai făcea câte o rostogolire, ceva văzut în filmele cu cowboy, celălalt lansa din nou, cârligul i se agăţa când de pantaloni, când de mânecă, dar cam reuşea să scape de fiecare dată, în cele mai fericite cazuri. Pescarul trăgea, peştele se zbătea, cateodată câştiga pescarul, alteori pestele şi uite aşa se distrau de minune pe mica scenă a spectacolului stradal.
                    Îndemânarea pescarului prin practică se obţine, aşadar, lansă pentru ultima oară, de această dată ţinta,  magul, se pierdu puţin distras din cauză că-l strigase surioara sa, aşteptându-l în poartă cu o farfurie plină cu delicatese.(clătite făcute de mămica lor, pentru toţi pofticioşii de pe stradă) In acest moment de neatenţie, acul pescarului şi-a găsit ţinta. Firul s-a întins la maxim şi s-a rupt. "Peştele", având mare viteză şi până să prindă de veste s-a trezit cu un minunat piercing (carligul, acul de pescuit), care-i traversă năsucul, ieşindu-i vârful printr-o nară şi cu o jumătate de metru de fir de nailon atârnând şi fluturând în vânt, legat de cârlig, magul alergă spre farfuria de clatite fără măcar să realizeze ce i se intâmplase.
                   Până să se dezmeticească, biata lui surioară care-l văzu plin de sânge, se tăvălea pe jos de plâns, de parcă-ar fi văzut un monstru acvatic. Magul,începuse să plângă şi el, dar plângea doar să-i ţină companie, din obişnuinţă, chiar fără să ştie de ce, pur şi simplu nu simţise încă acul. Văzând-o cu acea privire de groază şi cu degetul ridicat aţintindu-l asupra lui şi apoi când şi-a dus mâna la năsuc şi a simţit metalul înfipt şi observând şiroaiele de sânge, simţindu-i gustul atât de cunoscut, începu şi el să plângă, cu istericalele şi ţipetele de rigoare ale vârstei.
                   Ceilalţi copii, plângeau şi ei, la acea fragedă etate, râsul şi plânsul sunt foarte molipsitoare, astfel întreaga stradă, se transformase într-un plâns general şi un vacarm de nedescris. Unii dintre ei, chiar au avut coşmaruri cu imaginea magului, având cârligul în nas şi plin de sânge, alţii şi-au creat adevărate fobii , pentru toată viaţa.
                  Ajunsese deja pe post de bau-bau, pentru copiii mici, fraţii lor mai mari de multe ori îi speriau cu venirea magului, cu aspectul descris mai sus, atunci când nu erau prea cuminţi sau doar sa-i tortureze, joc tipic, care lasă pete de culoare în universul copilăriei fiecăruia dintre noi.
                   Ieşiseră toţi părinţii pe la porţi, speriaţi şi curioşi cine şi de ce face atâta gălăgie, dar se liniştiseră repede văzând că era mult-îndrăgitul şi neastâmpăratul personaj, erau deja obişnuiţi cu accidentele şi cu drumurile acestuia la spital. Veniseră în mare grabă şi părinţii săi, tatăl încercă să-i scoată frumuseţea de "belciug",fără succes, apoi îl luă în braţe şi alergă cu el la spital.
                    Pe unde trecea, stârnea zâmbete şi hohote de râs, chipul puştiului cu acel cârlig în nas şi o jumătate de metru de fir atârnând, precum şi ochii în lacrimi, a fost considerată de mulţi dintre amicii şi cunoscuţii săi, care parcă răsăriseră chiar atunci în calea lor, o imagine mult mai mult decât amuzantă.
                    Acestea, sunt doar câteva aspecte din probele şi examenele vieţii Magului Ţânţărin pe Pământ. Au fost mult mai multe până la această vârstă, dar vor fi redate cu lux şi amănunte în altă carte, ce-i va fi dedicată în exclusivitate. După cum am văzut, a trebuit să treacă nişte probe care se numesc; proba pământului, asta a trecut-o cu dezintoxicarea şi rănile uşoare pe care le-a avut până acum, următoarea este proba apei, sau cum a învăţat magul să înoate, după, proba focului şi proba aerului...

                               9. Magul Ţânţărin şi proba apei.

                      În apropierea locuinţei părinţilor tereştrii ai magului, la câteva străzi distantă, despărţind oraşul natal în două, şerpuieşte agale, râul Târnava Mare. Albia acestui râu, de o frumuseţe uimitoare, era totodată şi spaima tuturor părinţilor pe timp de vară, când copiii sunt atraşi atât de miraculos de apele strâvezii şi răcoritoare, dar şi iarna din cauza gheţii şi atracţiile oferite de aceasta.
                       Aşadar, ca în orice cartier şi Magul Ţânţărin avea câţiva prieteni apropiaţi ca vârstă, adică toţi in jur de cinci, şase ani, fraţi de cruce si cei mai buni parteneri de jocuri şi distracţii.
                       Într-o frumoasă dimineaţă de vară, aceşti temerari se hotărâră să-şi mintă şi să înşele oarecum vigilenţa mamelor şi respectiv a supraveghetorilor, să spună că merg în curtea şcolii,acolo era locul lor obişnuit de joacă,  la o aruncătură de băţ şi să se îndrepte cu încredere şi plini de curaj, spre malurile, mult-atractivului râu!
                      Îmbrăcaţi doar cu pantalonaşi scurţi, în săndăluţe sau desculţi, ca orice copii la această vârstă, căutau tot ceea ce li se părea nou, curioşi şi doritori peste măsură în a intra în miezul oricărei aventuri. Ingenioşi şi nu prea conştienţi de pericole sau că apele sunt adânci şi ei nu ştiu să înoate, dar dispuşi să înveţe pe atât de repede, fascinaţi complet de ceea ce şi-au propus să facă, se îndreptară spre râu.
                     Odată ajunşi, se aşezară cuminţi pe mal, cu picioruşele în apă, într-un loc mai retras să nu-i vadă prea multă lume sau cineva cunoscut, care ar fi putut să le năruiască planurile. Clipocitul apei şi magia creată, la simpla atingere, le dădea un curaj de nedescris.
Aşadar, putin câte puţin, intrară, mai întâi până la glezne, apoi până la genunchi, după până la brâu. Râsetele şi chiotele lor, reflectau fericirea ce pusese stăpânire pe ei, se simţeau deja deosebit de încrezători, zbenguiala şi plăcerea euforică, demonstra marea lor pasiune pentru noua şi minunata lor descoperire.
                      Apa lină a râului, era destul de mică acolo şi după un timp, unul dintre tovarăşii de joacă, un copil mai mare cu vreun an decât magul şi la fel de îndrăzneţ, le propuse să schimbe locul şi să înveţe cu adevărat să înoate, argumentând, că unde se aflau ei, apa era prea mică. Hotărâră de comun acord să mai coboare puţin, în aval, într-un loc numit La Salcă.( salcie)
                      Acest loc, era ideal pentru băieţii şi fetele mai mari care ştiau să înoate, nu pentru nişte puşti nesupravegheaţi, dar îşi făcură curaj si se apropiară. Nu prea era lume multă, doar câteva fete care jucau volei puţin mai în josul râului, dar destul de aproape, pe o insuliţă de nisip formată prin aluviunile depuse de-a lungul timpului.
Crengile bătrânei sălcii, curgeau ca nişte plete pe apele limpezi şi atât de îmbietoare, părând o zeiţă oglindindu-se în luciul străveziu al râului, încât băieţii noştri, incurajându-se unul pe altul, mai cu frică, mai cu îndrăzneală, pe rând, fiecare dintre ei apucaseră câte o crenguţă, lansându-se pe cursul liniştit, dar atât de adânc şi înşelător, în acea zonă.
                     Totul era special, plăcut, euforic!  Se ţineau de crenguţe, dădeau din picioruşe, amuzându-se peste măsură şi prinzând curaj şi încredere tot mai mare, părându-le chestia cu innotatul, o treabă destul de uşoară, deci se distrau de minune.
                     Apa curgătoare a râului, mereu îi dirija spre mal, făcând un frumos tur al sălcii, în formă de semicerc. Intrau pe partea de sus, se agăţau de crenguţă, pluteau câteva momente în voie şi apoi ieşeau înapoi pe malul râului reluând de la capăt acest joc de compas, pe care micuţii noştrii il asemuiau cu cel mai minunat carusel.
                    Dintr-odată, crenguţa magului se rupe şi temerarul navigator după o mică luptă cu încercări disperate în a se mentine la suprafaţă, ajunsese să cunoască şi nisiposul fund al râului. Gustul amar al fricii puse stăpânire pe el. Incepu să înghită şi să respire prea minunata si lăudată apă şi cu  câteva înghiţituri bune, dupa ce-si umpluse bine plămâni, s-a liniştit complet, trecând în lumea viselor.
                     Totul s-a desfăşurat in mare viteză, încât niciunul dintre tovarăşii de expediţie nu au observat dispariţia lui, astfel, acesta îşi continuă frumoasa incursiune de cercetare a adâncimilor si lumea de vis, pe fundul râului. În scurt timp, curenţii apei îl purtară ca pe o frunză în direcţia insuliţei, unde cum v-am povestit mai devreme, câteva fete mai mari jucau volei şi apa era foarte mică. Una dintre fete scăpă mingea care se îndreptase exact în direcţia unde magul naviga ca un submarin şi observă o pereche de chiloţei pe deasupra apei. Exclamă râzând, atenţionându-le şi pe celelalte fete: – Ia priviţi aici! unul dintre copilaşii de mai sus, a cam râmas fără chiloţei! în acelaşi timp întinsese mâna să-i apuce şi crispându-se toata, scapă un ţipăt de disperare văzând că proprietarul de drept al chiloţilor se afla şi el acolo, doar că era prea ocupat cu magnicul peisaj acvatic. Se dezmetici repede şi spre norocul lui îl scoseseră în grabă şi-l întinseră pe insuliţa de nisip.
                    Sau adunat toate în jurul său şi-i făcură diferite tratamente, cam ce ştiau sau ce au auzit pe la alţii că se face în astfel de cazuri; pişcându-l, dându-i palme apăsându-l pe piept, etc...
                    În acest timp, Magul Ţânţarin, se întâlnea pe Insula Magica a Fericirii cu adevăraţii săi părinţi, zburda prin parcurile palatului alături de Aladdin, nici măcar nu-şi mai amintea de planeta Pământ, de râu şi de aventura lor.
                    După un timp, eforturile fetelor să-l readucă la viaţă, dădură rezultatul mult dorit, tuşii de câteva ori, vomită apa din stomac şi o elimină cumva şi pe cea din plămâni, apoi deschise ochii mirat şi speriat, neştiind unde se află, nemaiamintindu-şi de cele întâmplate.
                    Se dezmetici repede la zarva ce o făceau acestea, speriate şi bucuroase în acelaşi timp, că reuşiseră să-l readucă de pe frumoasele meleaguri, pe pământ şi fără să stea prea mult pe gânduri una dintre fete îl apucă de mână şi cu acordul unanim al celorlalte l-a dus degrabă acasă, povestindu-i mamei acestuia cele întâmplate cu lux de amănunte.
Trec peste bucuria părinţilor, pedeapsa, rămâne încă un secret pentru cititor, important este că prima parte din proba apei o trecuse cu bine, următoarea o va trece în iarna viitoare la hochei pe gheaţă pe acelaşi râu, când cade în apă şi călătoreste vreo zece-cinsprezece metri pe sub gheaţă...

[Nicolae Sărătean]

:)) ce observator fin esti Mihaela dragă! Îţi mulţumesc frumos! Stai pe aproape şi te vei ilumina si tu împreuna cu pacostea asta de mag..)))):))))

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Uşor, uşor romanul se transformă în unul de aventură fantastică, cu incursiuni pământene. Admir puterea ta imaginativă, bogăţia acţiunilor, ale explicaţiilor... Ştiu că în spatele acestora se află multă muncă şi dragoste pentru scris. Totul e relaxant, nimic nu prisoseşte şi nici nu plictiseşte.

Tocmai am aflat câte ceva, picant din copilăria magului Tânţărin. Însă nu am ştiu că el se trage de pe Târnava Mare... ca şi părinţii mei, respectiv din Şeica Mare... Deci suntem aproape consăteni şi mă bucură descoperirea. :))) S-ar putea să fim şi rude şi cu puţină imaginaţie să mă aflu şi eu pe acolo, pe Insula Magică.

De remarcat este faptul că ai din ce în ce mai puţine erori. Prin urmare atenţia şi respectul pentru limba romănă sunt remarcabile, mai ales pentru faptul că scrii în 3-4 limbi. Aşa ai zi, reţin eu.

Ţi_am scos ceva, ce am găsit eu:  Divininul, - divinul; când copii sunt - copiii; profunditatilor - nu există în limba română acest cuvânt, poliglotule :))

Am citit cu deosebită plăcere şi am admirat, Sofy!

[Nicolae Sărătean]

Sărut mâna Sofy!  Ce surpriză plăcută mi-ai făcut! Seica Mare deci?  La o aruncătură de băţ de Blaj! Cât mai hoinăream şi pe acolo! Nu lipseam niciodată de la balurile tradiţionale de Paşte şi Crăciun!  De fapt colindam toate satele pe acea vreme, nu-mi scăpa nici o distracţie! :)  Mi-e dor tare mult de aceste locuri, ne putem considera deosebit de  privilegiaţi, nascuţi în inima Transilvaniei, eu personal pot să afirm că  frumuseţea şi diversitatea peisajelor, apoi amestecul de culturi şi rase, bunătatea şi ospitalitatea oamenilor locului sunt fără egal în lume! Am colindat multe ţări, am văzut multe locuri, deosebit de minunate, dar nimicăieri nu am regăsit magia locurilor natale...  În fine, sunt sigur că ne vom vedea odată pe aceste meleaguri, până atunci vreau doar să.ţi mulţumesc pentru marele ajutor pe care mi-l dai Sofy dragă! 

Vreau să clarific un aspect, înainte să se înţeleagă greşit; nu sunt poliglot:))  Ce scriu eu în alte limbi şi în special limbi romanice, sunt mici fragmente publicitare aş spune, pentru  o firmă la care sunt asociat şi vinde produse în toată lumea. Nu aş putea scrie un roman, decât în limba maternă. Sau nu ştiu, poate ar trebui să încerc! :)

  Încă odată, îţi mulţumesc din suflet pentru ceea ce faci, comentariile tale le aştept nerăbdător de fiecare dată!

  Cu drag,

" Eu":)