De Ziua Limbii Române (un eseu de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

          La 31 august, celebrăm Ziua Limbii Române. Așadar, avem o sărbătoare. Ce facem cu ea? Potrivit actului normativ, Ziua Limbii Române trebuie să fie marcată de autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentantele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific. Guvernul și autoritățile administrației centrale și locale vor lua măsurile ce se impun pentru ca în această zi drapelul României să fie arborat, în conformitate cu prevederile legii, să se intoneze imnul național și să se folosească sigiliile cu stema țării de către autoritățile și instituțiile publice. Autoritățile administrației publice centrale și locale pot sprijini material sau logistic organizarea și desfășurarea manifestărilor… Aceasta este la nivel legislativ și ideatic. Practic? Tare mi-e teamă că „frigem mititei pe orice Golgotă” (închinăciune amară ție, Octavian Paler!). Hai, pentru câteva minute, să renunțăm la a ne ascunde în mulțime și la a da vina pe societate și să ne întrebăm sincer: „Ce facem noi, ca cetățeni ai Patriei Limbii Române, oriunde ne-am afla, în această sfântă zi de 31 august?” Unii mi-ar răspunde, răstit, cu o altă întrebare: „Chiar e nevoie de o astfel de sărbătorire!?” Și-n snobismul lor gregar, în mânia lor cosmopolită, fără să se informeze, aruncă furioși, ca pe o certitudine, ca pe o axiomă faptul că în nicio țară din UE nu există o astfel de sărbătoare. Păcătuiesc la rându-mi, fără să mă documentez din lipsă de timp, și afirm cu tărie că nu mongolii, aborigenii, boșimanii, cu atât mai puțin patagonezii au inventat sintagma frangleza. Mi-e de-ajuns să știu că francezii au impus această expresie și să bănuiesc faptul că au în calendarul lor național Ziua Limbii Franceze, iar dacă nu au o așa sărbătoare, e și mai bine – înseamnă că-și celebrează limba în fiecare zi.

          Sincer, ca slujitor modest al limbii române, la un prim impuls, declarându-mă totuși un naționalist luminat, făcând o analogie păgână cu chelnerii care, muncind zilnic în restaurant, după noaptea epuizantă de Revelion, se adună, culmea, tot într-un restaurant, pentru a face revelionul lor, aș răspunde că nu-i necesară o astfel de sărbătoare. Cât de egoiști am fi să nu ne bucurăm de o asemenea festivitate ce ne dă prilejul de a evoca înaintași de geniu cum ar fi un Hașdeu, Alecsandri, Eminescu, Slavici, Creangă, Nichita, de a trage concluzii, de a face planuri de viitor pentru a ne păstra cât mai curată limba. Am mai spus-o și cu alte prilejuri, limba e un sistem viu, cuvinte se nasc și mor, dar chiar trebuie să acceptăm barbarisme (cuvinte împrumutate dintr-o limbă străină fără a fi necesare), „englezoaisme”, „romfranglezisme” fără nicio noimă? Cum ziceam, ca truditor insignifiant al limbii române (dar nici Himalaya nu-i alcătuită dintr-un monolit!), pentru mine, zilnic, aceasta e crucea de lumină pe care o port. Firește, mă mai împiedic, mai găsesc un Simon să mă ajute, dar cânte cocoșul de trei miliarde de ori eu nu mă voi dezice de limba mea!

[Chris]

:(((((((

nimic! chiar nimic nu facem! pe langa teritoriu, prin limba ne identificam ca natie, si, oriunde am fi, atunci cand ne auzim limba proprie, ne auzim tara, ne simtim originea!

[Pop Dorina]

Respect și admirație pentru gândurile alese.

[Mihai Katin]

ma bucura mult sa stiu  ca vorbim o  limba  mereu  tanara   prin puterea  ei   extraordinara de asimilare,o  limba   cu  o zestre  extraordinara  din  nestematele  numite regionalisme,o  limba  cu  adevarat  crestina  prin   atat de multi  duhovnici  si  sfinti  ce  au  purtat-o  in graiul  lor, o  limba  improscata cu noroi ,mutilata,vorbita stramb  si  peltic,defaimata si injurata cu  injuraturi  si  cuvinte atat de urate   pe care  ea le lasa  sa coboare in adancimile  timpului,este  o  limba  dincolo de vremuri  si  de vremuirile  omenesti, poate putin isi dau  seama dar  ni s-a  dat  de la Dumnezeu  ca un dar   si  ca  o lumina  pentru   a fi calauza sufletului romanesc !

[Corneliu Ion]

Cum ar putea fi altfel, decât să subscriu ideilor pe cât de generoase, tot pe atât de realiste ale scriitorului Ion Lazăr da Coza?

Da, și eu consider că ziua limbii române este (sau ar trebui să fie) în fiecare zi, fără să facem din acest lucru o paradă festivistă. Dacă tot vrem să sărbătorim ceva la nivel național, ar trebui să sărbătorim zilele de naștere ale marilor noștri oameni de cultură patrioți, că slavă Domnului, avem destui!