Martor la o recidivă a preistoricului (sau) Micul meu... Jurassic Park

[Gheorghe Pârlea]

…Deodată mi se deschide privirii un teren a cărui geometrie e mărginită de laturile unui dreptunghi – zgârcit, ca arie. Un grohotiș cu pietre calcaroase, de un crem spre alb, îi pavoazează suprafața. În mijlocul acestui spațiu ciudat tronează un conglomerat care surclasează cu mult dimensiunile celorlalte pietre. Are mărimea și forma trunchiului unei vite mari.

Mă miram de ineditul priveliștii, când, și mai surprins, observ că, în răstimpuri scurte, megabolovanul se mișcă spasmodic pe loc, ca și cum în lăuntrul lui s-ar afla o ființă vie și, numaidecât, mare și puternică. Mă cuprinde panica, căci pare a-mi fi dat să fiu martor la un fenomen ce mă trimite, hăt, înapoi în timp, spre era Mezozoică cu Jurasicul  și Cretasicul dinozaurilor non-avieni.

Sub ochii mei aproape ieșiți din orbite, încetul cu încetul, în balansarea sa, ovalul calcaros își leapădă din epiderma lui groasă și neregulată, în sunetul caracteristic pietrelor, solzii de diferite dimensiuni. Bucățile de piatră se rostogolesc spre picioarele mele. Pe ici-colo, în corpul bolovanului apar perforații. Prin ele văd – împietrit de ciudățenia fenomenului – ființa care viețuia în oul uriaș de piatră, rostogolit cine știe de unde, căci munții sunt departe de centrul de interes al peisajului.

Acum sunt edificat că-s martor la ceva istoric, absolut fenomenal pentru paleontologie, căci aici e musai un organism fosil aflat într-un proces inexplicabil de reactivare. Și mă preocupă serios că nu e de față un specialist. În această idee, precipitat, am tentația să sun la 112 spre a semnala minunea și nevoia de a se trimite la fața locului reprezentanții științei. Dar pentru asta, ar trebui să mă deplasez după telefon, ceea ce înseamna că voi pierde momentul culminant al acestei întâmplări miraculoase. Renunț.

Frica și curiozitatea crează câmp de luptă în ființa mea. Învinge curiozitatea, stare care mă transformă într-un receptor profund motivat în menținerea atenției asupra centrului de interes al peisajului.

Curând, carcasa ființei preistorice se transformă într-un oval cu alveole dezordonate, rezultate din zbaterile evadării. Monstrul își forțează eclozarea și bucățile de piatră desprinse acutizează zgomotul. Un trosnet final e însoțit de crăparea latitudinală a carcasei și divizarea ei în două emisfere. Sunt jumătăți  ale ceea ce mai rămăsese din oul uriaș în care a sălășluit – de când oare? mă întrebam – ființa nemaivăzută nici măcar în ilustrații din cărțile cu primele viețuitoare ale Terrei. Văzusem arătări zoologice neverosimile în secvențe din filmele celebrului Steven Spielberg, dar niciuna nu semăna întocmai cu lighioana aceasta. Ciudat lucru, că frica îmi scăzu aproape de tot, iar curiozitatea mi se urcă la cota maximă. Îmi reprim tentația de a face pași înapoi și îmi pun senzorii analizatorilor la treabă.

Ființa scăpată din strânsoarea oului de piatră scoate un sunet slab ce aduce a scâncet de copil. Ca orice nou născut, îmi zic, progenitura asta a nu știu cui se află acum într-o stare de surprindere față de noutatea mediului care i se relevă. Are poziția „în șezut” și își curăță pielea acoperită cu un puf gri, înțesat cu pietriș mărunt din carcasa prenatală. Și mă privește, fără intenție agresivă, cu ochii rotunzi, negri, fixați în locul firesc al unui cap ce aduce cu al unui liliac uriaș. Restul corpului îmi dezvăluie un patruped cu degete de pasăre și cu coadă de reptilă.

Dau să fac un pas mai aproape de ființa preistorică, dar rămân cu piciorul în aer, descriind arcul pășirii doar pe jumătate. Căci aud confuz o comandă severă:

- Gata cu somnul, leneșule!...

Și vocea începe să capete oarece claritate:

- Grăbește-te de te îmbracă și mergi de dă drumu’ găinilor, că iar își scapă ouăle în murdărie! Auzi ce larmă e în coteț!… Mereu întârzii să le deschizi ușa. Sau vrei să schimbăm rolurile? Îmi convine. Numai că bucătăria, îndată ar căpăta duh, ca să se mire de ce i se întâmplă.

Buimăcit, încă pendulez între ciudatul vis de peste noapte și realitatea în care încearcă să mă readucă glasul celei ce încă din... preistorie îmi tulbură dulcele somn al dimineții. Ei, nu chiar din preistorie… Dar jumătate de veac e puțin?

Post-scriptum: Evocarea n-are nicio abatere de la coerența visului. Arar mi se întâmplă să rețin cu atâta coerență un vis. Specialiștii cred că dintr-un vis elaborat se reține un cuantum de circa zece la sută. Am avut acest vis spre dimineață, în ultima oră de somn, după ce, trezit de o durere abdominală, am adormit la loc. Creierul va fi găsit în asta un suport pe care și-a construit povestea în somn. Urmează să aflu dacă visul anticipează ceva la lumina zilei. 

[Amanda Spulber]

Inedit vis! Cel puțin pentru mine. E prima dată când aflu că există și vise despre dinozauri. Prima interpretare ar fi aceea că e vorba de un proiect original și de amploare care e pregătit să "eclozeze".

[Gheorghe Pârlea]

Îndatorat, că ați acordat interes textului meu!

Văd consemnate 14 vizualizări pentru această postare, dar comentariul Dvs. îmi garantează că am avut cel puțin un cititor. Și se zice că asta ar fi chiar norma minimă pentru a justifica publicarea unei confesiuni (un text de autor e, în fond, o confesiune). Așadar, cu încântare, săru' mâna!

Amanda a spus :

Inedit vis! Cel puțin pentru mine. E prima dată când aflu că există și vise despre dinozauri. Prima interpretare ar fi aceea că e vorba de un proiect original și de amploare care e pregătit să "eclozeze".