Cărunta frunză încurcată în lacrimi

[Pop Dorina]

Mai matură decât ploaia, frunza-i șterge lacrimile cu batista primită de la doamna toamnă. Cine a mai întâlnit o frunză îndrăgostită de ploaie? Fereastra, mișcată de idilă, le-acceptă sentimentele intrând în jocul lor cu-o îmbrățișare tăcută, statornică și prolifică.

Ploaia dansează printre ursuzii pomi pregătiți de hibernare, incitându-i. De ce iubirea-i oarbă? Cum pot să doarmă frunzele pe patul răcoros al ierbii când natura le trimite necontenit semnale că există mângâiere și dincolo de aninarea spre nemărginire. Temerara frunză, agățată cu palmele de fereastra ce asistă la lupta sa pentru supraviețuire, zâmbește cu sufletu-i răvășit încăperii situată în spatele scenei de iubire. Să nu fie iubire? Să fie doar dorința de a se lipi de viață? Cum poate fi viața frunzei solitară exilată din propria casă?

Întrebări. Iluzi. Mister. Spontaneitatea e la ora de echilibristică...

În speranța de a descoperi un nou început, frunza privește spre copilul ce atinge în treacăt, dincolo de bariera transparentă, caloriferul amețit de febră. I-ar spune ceva, însă disconfortul zgomotului produs de agitația stropilor ar determina-o să răgușească înainte ca semnalele de ajutor să pătrundă în interiorul interzis. Un scurt oftat și-o lunecare nedorită erau cât pe-aci să-i contureze anonimatul spre covorul format de prietenele sale pe pământul plictisit de statornica umezeală. Scenariul s-ar putea repeta, dar ea...

O altă frunză i-ar fi luat locul agățându-și trupul de lacrimile ploii. Moartea nu e un statut la care curajul înmagazinat în trupul ei vânjos ar vrea să adere. Zgârie fereastra cu unghiile învinețite impunându-și să rămână nepăsătoare cochetăriilor dulcege ale stropilor. La ce i-ar folosi iubirea dacă ar duce-o spre pieire? Abstinență, îndârjire și... o mână caldă ce-o trage într-un mediu uscat. Ospitalitatea nu se inventase încă, căci se trezește într-un întuneric impus de îmbrățișarea involuntară a filelor unui caiet. Nu era mai bine să îndure totul cu surorile ei? Evadarea, considerată o portiță de scăpare, s-a dovedit a fi un fiasco cu mască obscură. Să dea filele timpului înapoi? Încurcată în paginile caietului de matematică lăcrimează și durerea i se instalează pe corpul său inert. Fetița îi simte durerea și deschide caietul. O porție mare de lumină stă pregătită s-o asimileze, însă o va înghiți căci dinții i-au rămas agățați pe geam printre stropii obraznici și rebeli.      

Distrată și plictisită de tabla înmulțirii, copila rupe o filă din caiet. Privește spre frunza mulțumită și uscată și... nu, nu clădește un dialog al surzilor, ci-și ia un creion cu care conturează o altă idee de frunză. E albă momentat. Mai precis, doar conturul a prins viață pe pagina de caiet ucisă fără vreme. Un zgomot brusc și-un scaun trântit pe covorul care miroase a vară o sperie pe frunza în venele căreia mai curge încă toamna. Mica obrăznicătură umană își caută în sertarul de la dulap cariocile. Tulburată că nu găsise doar vreo trei cioturi de creioane colorate, nici nu observă că scaunul adormise pe covorul pufos. Nu-i folosește la mare lucru căci înălțimea ei depășește doar cu un cap înălțimea mesei unde-și face temele. Cu coatele pe marginea mesei, însă ca o artistă, încearcă să insufle viață conturului proiectat anterior.

„Voi avea o prietenă?” șoptește frunza mutată de pe fereastra plângăcioasă în cămăruța călduroasă. Fetița, ocupată cu ascuțitoarea și nărăvașele creioane, n-o aude. Se preocupă să-i ofere companie ca o gazdă ospitalieră. Ce-ar fi putut ea comunica cu o frunză? Ideea de prietenie i-a fost însămânțată de mamă chiar înainte de a merge la școală. I se părea însă caragios ca ea să fie prietena frunzei recuperată de la o iminentă pieire și-a ales alternativa unei prietenii așa ca de la frunză la frunză. Ce mai contează că frunza clădită de ea n-are suflet? Oare toți oamenii au suflet? Nu apucă să-și răspundă la întrebare...

 

Mai bine de patru decenii au trecut ca o clipă peste fetița de ieri. Dincolo de compartimentul trenului care mă va duce la mama, toamna regizează un spectacol umed în care actul vântului e în plină desfășurare în cooperare cu viteza garniturii de tren. O frunză rebelă sau poate disperată se agață de fereastră. N-are bilet, dar mai contează? Zâmbesc și plâng în același timp, împrumutând lacrimi nu de la ploaia care nu mai contenește, ci din sufletul meu de fiică încărunțit și secat. De ce n-am putut să schitez la timp și un contur de tată? Acum poate mergeam să depănăm amintiri despre... tabla înmulțirii învățată pe de rost. Adultul din mine oftează admirând fostul copil care a avut inițiativa de a... naște frunze pentru oropsita gălbioară care-mi bătuse cândva la geam. Tată, mă ierți? Aș fi putut împrumuta cioturile de creioane pe care le-ai păstrat spre a-ți aduce aminte de mine, aș fi putut să-ți schițez într-o rugăciune clipe, ani, veșnicii, însă eu, îmbâcsită de depărtare, am ales să-ți aduc o... lumânare. De ce? De ce tristețea înflorește printre oamenii de lângă noi, prin noi?

 

M-aș transforma-ntr-o frunză, căci toamna vieții se chinuie să deschidă ușa sufletului meu. Mă încăpățânez s-o țin la distanță, însă ea insistă. Fiind ca o frunză galbenă, umedă, neputincioasă, oare proprii copii ar ști să-mi creioneze frânturi de viață? O lacrimă nesăbuită de pe obrazu-mi brăzdat cu rugină-mi șoptește: „O frunză ești și vei pieri alunecând, bătută de vânt!”

Oare așa să fie? Ce lacrimă obraznică!

[Sofia Sincă]

O alegorie, cu temă nostalgică, ușor elegiacă. Dacă pătrundem mai adânc. Frunza, personificată urmărește desfășurarea unei vieți. Cu suișurile și coborâșurile ei, cu tristeți și imaginații.

Un text frumos, mult plastic.

Sopfi

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc, doamnă Sofy, pentru condensarea mesajului postării mele. Vă îmbrățișez.

Sofia Sincă a spus :

O alegorie, cu temă nostalgică, ușor elegiacă. Dacă pătrundem mai adânc. Frunza, personificată urmărește desfășurarea unei vieți. Cu suișurile și coborâșurile ei, cu tristeți și imaginații.

Un text frumos, mult plastic.

Sopfi

[Ion Lazăr da Coza]

Interesant.

da Coza

[Ana C. Ronescu]

„Și cine s-ar opri să plângă

O frunză veștedă-n cărare…?” (O. Goga)

Dumneavoastră o faceți, doamna Pop, cu multă sensibilitate și rafinament narativ, ca de fiecare dată.

[giurgiu maria]

Un text frumos, alegoric  cu gust de nostalgie , sensibilitate și lirism! Prețuire!