Despre un luceafăr

[Flora Mărgărit Stănescu]

„Stelele-n cer Deasupra mărilor                      

Ard depărtărilor Până ce pier.

După un semn Clătind catargele

Tremură largile Vase de lemn;

Nişte cetăţi Veghind întinsele

Si necuprinsele Singurătăţi.

Orice noroc Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele Stării pe loc.

Până ce mor, Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere Plină de-amor.

Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede   Ce ni s-a dat?” 

 

(versuri fără titlu, scrise la final de Mihai Eminescu)

M-au impresionat mult aceste versuri fără titlu ale Luceafărului românesc

și am ales să-mi încep postările cu ele.

Vegheat de luceferi

          Flora Mărgărit Stănescu

                     

L-am recitit pe Eminescu,

candid ca roua dimineţilor,

sublim ca o rază de...luceafăr,

şoptind sau strigându-şi    

iubirea, de viaţă,

de neam, de cuvânt,

de tot ce-are omul,

mai sfânt pe pământ.

Un clocot de viaţă,

căzut în mormânt,

sub ploaia de floare de tei,

vegheat de luceferi. 

La statuia lui Eminescu

                    

Mi-am sprijinit braţul

pe piatra rece,

pe soclul statuii,

poetului îndrăzneţ,

ce şi-anmuiat condeiul,

de-a dreptul în luceafăr,

şi-a aruncat prostiei,

un zâmbet de dispreţ.

Te-am căutat

 

Te-am căutat,
răsfoind albumul
cu amintiri.
Te-am căutat,
în asfinţitul
zilei de ieri.
Te-am căutat
şi te-am găsit
într-un vers,
un mic univers,
cenuşiu şi stingher
pe un petec de cer,
trist şi auster.

Ţi-am ascultat,

bătăile inimii,

la timpul trecut...

ce mult m-a durut.

Ţi-am privit,

zâmbetul apus

pentru timpul dus,

rătăcind fără ţel

nesfârşitul mister.

[Stanescu Valentin]

Sunt bucuros în zi de dumincă în care mi l-aţi readus pe Eminul în casă.

 

nu ştim nu vrem nu îl vedem…

iar el ne cheamă fără de teamă

el ne ştie el ne vrea şi ne vorbeşte

când pe ceruri străluceşte

 

dar cine-l ascultă în forfota multă?

 

copiii prin lume aduc alţi copii

şi limba aceasta dispare-n azil

nepoţii noştri vor gândi şi vorbi

în limba lui Goethe în limba lui Will…