M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini –
uneori crestez și ciotul rămas mi-aduce aminte de Dumnezeu,
cum lipește obrazul pruncului de mamă și apoi adoarme la sân;
e în firea omului să numească lucrurile după sine,
după iubiri să strige așa cum ai chema o soră să-ți vindece rănile,
să arunci târziu bandajele și să spui sfârșit.
Cuvântul s-a făcut stăvilar încât nu mai văd puntea,
între noi pietrele s-au osândit în mare
aștept pescarul să-și arunce undița,
în mâinile mele pâinea s-a frânt în cruce.
18 sept. 2014
Adaugă un comentariu
Boboc, ești Floare într-ale Poeziei!
Drag,
da Coza
Așa să fie, Gina! :)) Mulțumesc!
Și din colțul de pedeapsă cuvântul tău farmecă! Așa să știi!:)
Mulțumesc, Ana!
"e în firea omului să numească obiectele după sine"
"a mamei, îi răspund, doar ea ştie când mi-au crescut rădăcini"
imagini puternice, sigestive... citit cu plăcere!
Sofy, mulțumesc pentru interpretare!
Mulțumesc!
Mi-au plăcut imagistica şi expresivitatea.
Un prozo-poem meditând la existență, de la rădăcini.
Ai adunat aici visuri de ieri şi de azi, iubire şi regret, nostalgie şi dor.
Am citit cu plăcere!
Sofy
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE