APROAPE DEGEABA tabletă spirituală

[CEZARINA ADAMESCU]

                                       APROAPE DEGEABA

 

De muuultă vreme, am încetat să mai citesc ceva din creaţiile mele şi de ale altora, în public sau chiar într-un cerc restrâns. Pentru că, oamenii NU MAI AU NEVOIE DE CUVINTE. Le sunt de prisos. Lor le ajung gesturile. Sau numai intenţiile. Gesturile răsunătoare, televizate, mediatizate, dacă se poate, pe toate canalele. Nimeni nu mai acordă nici un micron din timpul lor, unei manifestări culturale de excepţie. Ori, în grabă şi cu nervozitate maximă, din convenienţă, vin la astfel de manifestări, dar stau cu ochii pe ceas în mod jenant, se grăbesc ori  întârzie şi pleacă mai devreme de sfârşitul maanifestării. Ce vreţi, sunt fooooarte ocupaţi. Cu tot felul de mărunţişuri, care, în ochii lor devin esenţiale.

Mă rog.

Dar cea mai penibilă frază pe care o auzi de pe buzele tuturor este: N-am timp!

E de prisos să spun ce ecou are această frază în urechile şi în inima celui care a depus o muncă istovitoare pentru a da la iveală o operă de artă, un tablou, un cântec, o carte.

Adresantul este atât de grăbit încât nici nu ai timp să-i explici despre ce este vorba. Ţi-o taie, răspicat: N-am timp! Mă grăbesc. Trebuie să fiu la...

În fine, nimeni nu are timp.

S-o fi comprimat timpul în asemenea măsură încât nimeni nu-şi mai poate rezerva fie şi câteva secunde pentru sine?

E o alergătură turbată, care-ncotro. După ce?

După vânt. După praful de pe tobă pe care-l vom lua cu noi negreşit, pe lumea cealaltă.

Mi se pare atât de zadarnic, atât de inutil demersul cultural-artistic, încât mă apucă jalea.

Cum s-ar fi simţit marii corifei ai literaturii, dacă ar fi trăit în zilele noastre? Nenea Iancu, Moncher Marin Preda,  dacă s-ar fi întâlnit pe Magheru cu cineva şi l-ar fi invitat la o bere, la Capşa, prilej de banchet verbal? Iar acela, ar fi răspuns: N-am timp, coane Iancule! N-am timp, Moncher! Eu am alte treburi serioase, nu literatura matale!

Ar mai fi scris genialele momente şi schiţe, monumentele dramaturgice care fac şi azi fala oricărui teatru?

N-am timp! e o dovadă de crasă nepoliteţe şi chiar grosolănie, faţă de omul de cultură.

Noroc că mai sunt câţiva nebuni frumoşi din marile oraşe care se adună, când tună şi când fulgeră, şi-şi citesc unii altora creaţiile, prilej de mare amuzament şi înălţare spirituală.

Altfel, ar fi, vorba lui Steinhardt: Vai de mămulica noastră.

 

 

3 iunie 2012

                            

CEZARINA ADAMESCU

[Belean Maria Ileana]

Chiar asa, "vai de mamulica noastra"...Este foarte adevarat ce spuneti, sa rupem o crampeie din timpul nostru pentru cei dragi, asa cum asteptam si noi la randul nostru un cuvant, o apreciere, un semn de la cei dragi, asa asteapta si ei. Asa ca dragii mei, sa ne citim cu drag...

Multumesc mult d-na Cezarina pentru aceste cateva randuri de suflet pentru suflet...

Cu drag mult, Maria

[Ion Lazăr da Coza]

Fatalist (de circumstanţă) cum sunt, zic: Asta e! ...În sinea mea, însă, mă bucur enorm când văd că mai există preoţi şi preotese, vestale şi paji slujind la Altarul Culturii!

Încântat,

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Aşa cum organismul nostru are nevoie de hrană şi apă, tot aşa şi mintea noastră are nevoie de cultură, de relaxare prin artă.

Îmi amintesc că, în vreme de restrişte (adica până in 1989) citeam cu drag Dama cu camelii sau Femeia la treizeci de ani, ori poate Departe de lumea dezlănţuită, ori O tragede Americană, Roşu şi Negru, Pe aripile vântului.

Astăzi copiii noştri văd filmele, citesc recenziile, pierd exact mirosul de hârtie tiparită, au deja figurile personajelor principale stabilite de vreun regizor.

Agatha Christie cu cei zece negri mititei ori Hercule Poirot ne ţineau treji până dincolo de miezul nopţii.

Zilele de sfârşit de săptămână ne aduceau la un spectacol după vreo piesă a lui Shakespeare. Nenea Iancu ne facea să visăm la Bucureştiul vechi, la flaşnetari şi sete de cunoaştere.

Din păcate a merge la un teatru nu mai este o bucurie, o plăcere. Stăm la bere, mergem la restaurante, plecăm în străinătate ori zăbovim la colţ de stradă vorbind… “vorbe”. 

Câteodată chiar ne simţim goliţi de gânduri şi sentimente, nu mai găsim niciun izvor din care sa ne adăpăm nevoia de bine, de linişte şi ne întrebăm de ce am ajuns în situaţia asta.

E de datoria noastră, a celor puţini care încă mai credem în frumos, să le deschidem ochii şi calea tinerilor deja infectaţi de virusul calculatorului, pentru că numai aşa aceştia vor putea pleca plini de gânduri bune într-o lume deja mult prea gri.

Încântată de acest text şi de acest dureros subiect.

Cu admiraţie, Vasilisia 

[CEZARINA ADAMESCU]

E CEVA TERIBIL DE DUREROS. AI SENZAŢIA CĂ VORBEŞTI SINGUR. ŞI ASTA NU-I BINE. SĂ SPERĂM.

MULŢUMESC PENTRU RECEPTARE ŞI COMENTARIU. CU PREŢUIRE, CEZARA

[Sofia Sincă]

Multă dreptate ai Cezara Adamescu. Cultura nu mai are valenţele meritate. Doar cei ce o fac, o savurează. S-a desfinţat cultura şi s-a înfiinţat subcultura. Limba de baltă, de mahala. O vorbesc chiar şi cei care nu ar trebui s-o vorbească. Se ard etape. Tinerii nu mai au nevoie nici de poezie, nici de proză, vocabularul lor este foarte limitat. Şi din păcate asistăm tot mai mult la fenomene de subculturalizare a cetăţenilor ţării... Poate o vrea Dumnezeul nostru cel Sfânt să se mai întoarcă lumea lui Caragiale, M.Preda sau Sadoveanu... Cine ştie...

Cu prietenie, Sofy!