Sorb din visul înserării

[Ada Nemescu]

Motto: Totul își are apusul, doar noaptea se termină cu zorii.
Vladislav Grzhegorchik

🌟
Ca o taină ce s-a spus, într-un surâs tatuată
Umple urna cu tăceri. Tei se clatină la poartă.
Caut în amurg sosit și nu știu măcar ce caut,
Sufletul e tot un cântec semănând cumva… a flaut

Și în liniștea firavă, ca un fruct – singurătatea
Se oprește, ascultă-ntinsul. Sfârtecată e cetatea,
Când o pasăre-n rotiri potrivește zbor eteric.
Clipă, parcă ești o umbră în noianul de-ntuneric!

Stele zugrăvite-n șagă în priveghiul melancolic
Ascund freamătul de aur. Cu un rânjet diabolic,
Prin lucarne intră luna ca pe-ntinderile mării.
Înrămată în fereastră sorb din visul înserării.

[Tudor Cicu]

ADA: Și eu care mă temeam să îți sugerez o părere despre vre-un vers! „Urzind” câte un vers (din proprie inițiativă) în poezia unora, de cele mai multe ori m-am ales cu un „zid” imens între mine și acel poet. Mă bucur că mi-ai împărtășit sugestia și ai modificat acel vers. Fiindcă poezia e și-o mică epopee scrisă la persoana întâi, face parte din viața celui-care-scrie, e fabuloasă și făcută din fapte mărunte (înaltă e doar întâmplarea care a condus la rostirea ei), așa am gândit întotdeauna, iar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană atât poetului cât și cititorului. Mă bucur că ai ales varianta propusă!

[Ada Nemescu]

@ Tudor Cicu

Am modificat finalul așa cum mi-ați sugerat cu generozitate. Implicit, am schimbat și titlul. 

recunoscătoare, aDa

[Ada Nemescu]

@Tudor Cicu,

Ce onoare, domnule, pentru un comentariu generos.

Frumos mai este versul de final, propus!

 Una dintre obsesiile mele, și cea mai fidelă prietenă este ... umbra!

Vă mulțumesc mult, aDa

[Tudor Cicu]

Aș sugera ca ultimul vers să sune cam așa: „Înrămată în fereastră sorb din visul înserării” (sau după preferință: gust/sorb). Fiindcă doar astfel imaginea privitorului ne-ar da senzația că auzim acel flaut care ne cântă prin oase. Și chiar pare interesant ce ni se poate oferi dincolo de acea fereastră care tot creşte din privirile tale. Cât de departe va străbate cineva în acest cântec, drumul întins al unui fir în singurătate, prin labirintul întâmplărilor din acest tablou cu nemărginiri metaforice, ne va spune în cele din urmă chiar „sufletul”, care... e „tot un cântec”. Pentru cititorul care deja s-a oprit la marginea „umbrei” stinghere, (ca o pasăre-n rotire) „înrămat” cu imaginea poetei, îi va fi mai lesne să călătorească prin labirint, împreună, pentru ca „flautul” acesta, să-i cânte și lui prin oase. Un poem ce încă mai poate fi „tatuat” (cum spui).  

[Ada Nemescu]

Și dacă e prea trist  cuvântul

Și dacă luna înger este...

Lăsați să risipească vântul

Poemul meu, ca-ntr-o poveste 🌛

aDa