Clipa de Eternitate

[BOTICI GABRIELA]

Sonet LXXXVII 

 

 

Când timpul s-a împiedicat pe strada gândurilor mele

Mi-a dat răgaz să mai aștern cuvintele scăldate-n rime,

Să le dezmierd într-un sonet și-un colț de Cer să le anime,

Apoi, să le arunc din nou, într-un neant cu praf de stele,

 

Căci le-am cules din necuprins, legate-n ritm și profunzime,

Plutind pe unde care dor când le-ntâlnesc și zbor cu ele,

Dar mă îmbie să le-ating, chiar dacă unele-s prea grele,

Când le cuprind cu două mâini și dragostea o rup din mine.

 

Doar plec și vin, adun mereu trăirile ce dau iubire

Și simt apoi în preajma lor seninul din divinitate,

El îmi oferă ploi și flori, dar...  linia e prea subțire 

 

Între o lume-n care sunt și lumea-n care nu se poate.

Nu plec mai mult decât un vis – un timp ce naște devenire,

Redefinind încă un vers și clipa de eternitate!

 

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc din suflet. Mă bucur foarte mult dacă v-am făcut să uitați de supărare.

O seară minunată vă doresc!

[Stanescu Valentin]

Doamnă Gabriela, aţi oferit încă un buchet de gânduri ca nişte fluturi într-un câmp de maci...

 

                versul lung cât veşnicia 

              m-a plimbat cu uşurinţă

                        prin ţinutul poezia

                       unde nu e suferinţă

 

                                                          încântat de clipa mare

                                                          am ieşit din amintire

                                                          am uitat de supărare

                                                          trăind clipa de iubire...