Toamna-prinţesa cea bogată

[Cristina Nălbitoru]

 

 

            A fost odată un împărat şi o împărăteasă care stăpâneau întregul pământ. Din fire erau buni la suflet şi  supuşii erau fericiţi că au asemenea stăpâni. Singura lor întristare era că nu aveau copii care să le moştenească împărăţia. Făceau milostenie la toţi nevoiaşii, iar aceştia se rugau pentru împlinirea dorinţei lor. În cele din urmă, aproape de anii bătrâneţii, femeia rămase însărcinată. Mare a fost bucuria întregului ţinut. După nouă luni împărăteasa născu patru fete, una mai frumoasă decât cealaltă. Vestea se răspândi  în cele patru zări.

            De bucurie împăratul invită la eveniment prinţi şi prinţese de pe întreg pământul. Dar nu uită nici de zânele ursitori. Totuşi, ferindu-se de vreo prorocire nefavoravilă din partea celei de-a treia zâne care era mai răutăcioasă, se făcu că uită de ea şi n-o invită la marea sărbătoare din grădinile palatului.

            A fost mare veselie! Către miezul nopţii au apărut cele două zâne bune care au ursit celor patru fecioare:

            - Prima născută să poarte numele de Primăvara şi să aibă părul negru ca pământul, cu chipul surâzător, să fie veselă şi însoţită de parfumul florilor, iar natura să renască la viaţă pe unde va trece ea.

            - A doua fecioară să se numească Vara, să fie blondă şi să răspândească în jurul său multă lumină şi căldură. Pe unde trece ea  să fie primită cu braţele deschise şi să fie înconjurată de oameni harnici şi devotaţi.

            - A treia născută se va numi Toamna, va avea părul roşcat şi va purta cu ea atât belşugul cât şi melancolia.

            - Ultima născută va purta numele Iarna, părul său va fi argintiu şi va duce cu ea atât bucuria copiilor cât şi asprimea gerului când se va înfuria.

            Deodată sosi pe neaşteptate a treia ursitoare. Plină de furie le ursi celor patru fecioare ca să se rătăcească şi să nu se mai întâlnească niciodată. Cu toate implorările, rugăminţile şi scuzele împăratului, zâna rămase neînduplecată de la cele hotărâte şi părăsi împărăţia la fel de furioasă ca la venire.

            Împăratul şi împărăteasa se întristară şi zile la rând n-au mai ieşit din palatul lor. Fiecare fecioară a primit câte o doică şi zilnic acestea le scoteau prin frumoasele grădini ale împărăţiei. Totodată poruncise ca micuţele prinţese să fie însoţite de câte doi străjeri ca nu cumva, în zburdălnicia lor, să se afunde în pădure şi să se rătăcească.

            Timpul trecea şi prinţesele creşteau şi mai frumoase. 

            Dar cum nimic nu părea că se întâmplă din cele ursite de zâna cea răutăcioasă, împăratul îşi zise că acesteia i-o fi trecut supărarea şi a revenit asupra vorbelor sale.

            Cele patru fiice crescură mari şi ajunseră la vârsta căsătoriei. Familia de împărat îşi zise că este cazul să dea o petrecere cum nu s-a mai întâlnit pe pământ. Poate cu această ocazie prinţi vestiţi vor sosi să le peţească. Şi totuşi împăratul se gândea pe care dintre ele s-o ţină la palat? Greu de dat un răspuns pe măsură, fiindcă le iubea pe toate la fel. „Cel mai bine, îşi zise, le voi cere ginerilor să locuiască alături de mine, că-i destul loc pentru toţi!”

            În ziua stabilită prinţi şi prinţese din cele patru zări se prezentară la Împărăţie. În grădină au fost întinse mese pe care au fost puse cele mai alese bucate, iar   muzicanţii cei mai vestiţi se întreceau cu privighetorile în cântece. Era mare veselie, iar cele patru prinţese erau foarte fericite. Petrecerea se prelungi din zori până noaptea târziu sub strălucirea stelelor şi lumina blândă a lunii. Dar deodată luna începu să  dispară treptat în dosul umbrelor unor nori negrii, fioroşi, care se rostogoleau năvalnic peste coama dealului din apropiere. Se porni un vârtej şi sub dezlănţuirea sinistră a fulgerelor şi tunetelor începu o ploaie în rafale. Furtuna îi luă prin surprindere şi mesenii fugiră disperaţi care încotro apucară.

            Furtuna ţinu aproape toată noapte şi abia în zori se mai potoli.

            Împăratul dădu fuga în camerele prinţeselor, dar spre uimirea sa n-o găsi decât pe Toamna zgribulită într-un colţ tremurând de frică.

            În zadar puse împăratul ostaşii să-i caute cele trei prinţese dispărute: Primăvara, Vara şi Iarna că nu le dădură de urmă. De tristeţe că ursirea zânei cele rele se împlinise când nici nu gândea, împăratul şi împărătească  plecară la cele veşnice.

            Astfel prinţesa Toamna rămase cu toatră bogăţia împărăţiei. Dar ea dorea ca să-şi regăsească surorile şi să împartă cu ele în mod egal moştenirea părinţilor. Grijulie îşi luă câteva căruţe cu provizii de tot felul şi o ceată de voinici credincioşi şi porni la drum să-şi caute surorile rătăcite pe meleaguri străine. Şi merse, şi merse că nu mai ştia pe unde umblă. Ocoli pământul şi iar îl ocoli fără să dea de urma surorilor sale. Dar  nu abandonă căutarea. Acelaşi lucru îl făceau şi cele trei prinţese care nu ştiau una de alta.

            De mâhnire lacrimile Toamnei  se transformară în ploaie, copacii se alăturară tristeţei sale şi impresionaţi de durerea tinerei prinţese frunzele lor se îngălbeniră, apoi ruginiră şi se desprinseră de pe ramuri alcătuind un covor cromatic în calea sa.

            Astfel Toamna, prinţesa cea bogată,  continuă an de an să-şi caute surorile rătăcite de la un capăt la altul al Pământului ca să împartă bucuriile şi bogăţiile sale cu ele....

  

[Corina Militaru]

Frumos! :)

[Ion Lazăr da Coza]

Dar nu uită nici de zânele ursitori. Totuşi, ferindu-se de vreo prorocire nefavoravilă din partea celei de-a treia zâne care era mai răutăcioasă, se făcu că uită de ea şi n-o invită la marea sărbătoare din grădinile palatului.

            A fost mare veselie! Către miezul nopţii au apărut cele două zâne bune care au ursit celor patru fecioare:

Aici ai păți ca în celebra butadă: Cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei!

De revăzut. Ideea e interesantă.

da Coza

[Cristina Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru vizită domnule Ion Lazăr. În poveste vin cele trei ursitori numai că a treia soseşte mai târziu...