Interviu cu MARINA ȘALEAPINA din volumul „CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...când tatăl meu a publicat „Pagini din viaţa mea”, Gorki a spus că el a scris acea carte, ceea ce nu era adevărat...

Interviu cu doamna Marina Şaliapina, fiica marelui cântăreţ Fiodor Şaleapin.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Doamnă Şaliapina, ţin să menţionez încă de la început că mă simt onorat să mă aflu în casa fiicei marelui cântăreţ rus Fiodor Şaliapin şi vă mulţumesc pentru bunăvoinţa dv. Ştiind că aveţi peste 90 de ani, deşi nu se observă deloc această vârstă, vă cer scuze pentru deranj, dar dorinţa cititorilor revistei „Salonul literar” din Focşani şi, recunosc, a mea personal de a vă cunoaşte a fost mai puternică decât bunele maniere. Vom începe cu o întrebare uşor banală: unde aţi petrecut copilăria şi care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?

MARINA ŞALEAPINA: Imi amintesc ,ca şi cum ar fi fost ieri, copilaria mea, cu toate că au trecut mulţi ani. M-am născut în Rusia ,la Moscova, în 14 martie 1915, dar mi-am petrecut copilăria la Petersburg. Imi amintesc bine acei frumoşi ani: vara se mergea la Foros, Crimeea, oraş în care locuia sora mamei mele, căsătorită cu Usco, un om foarte bogat,care deţinea monopolul ceaiului din toata Rusia. Mai mergeam şi în Caucaz, la Tisclavosk. La trei ani, tatăl m-a dus la teatrul Barischi. Primul balet văzut a fost „Frumoasa adormită” a lui Ciaikovschi, iar după aceea am asistat la primul mare spetacol de operă: „ Barbierul din Sevilia”, în care tata avea rolul lui don Basilio, iar eu nu puteam să cred că tatăl meu poate fi aşa de urât. Atunci el râdea, iar când cortina se lăsa, ne trimitea multe pupicuri. Mai târziu, rămâne trucat şi venea să ne vadă la intrarea actorilor în scenă. Am priceput că aşa se juca tata cu noi. Era o persoana foarte veselă, dar când se enerva era teribil. Spre norocul nostru îi trecea repede.

C.I.U:Avea tatăl dv. grijă de pregătirea profesională a copiilor săi?

M.Ş:Mergând de mică să văd balet, părinţii mei au înţeles că sunt pasionată de dansul clasic. De aceea m-au prezentat în faţa directorului Filikovski de la teatrul „Mariskaia „şi m-a rugat să dansez. Din păcate, după puţin timp m-am îmbolnăvit foarte grav şi am fost trimisă într-un sanatoriu în Finlanda pentru vindecare. Şi, apropos de şcoli, în 1922, împreună cu toată familia, am plecat la Londra. Eu, împreună cu sora mea Marica, cu doi ani mai mică decât mine, am intrat la colegiul din Saxes deoarece copiii familiei noastre cunoşteau foarte bine limba engleză, considerată a doua limbă maternă. Acest fapt se datora guvernantelor şi perceptorilor pe care mama îi angaja permanent. După un an, părinţii mei au decis să se stabilească la Paris, cred că din cauza climei dar și din cauza faptului că tatăl meu nu vorbea limba, dar cunostea bine limba franceză. Aşa se face că în 1923 ne-am transferat la Paris unde, la opt ani, am început şcoala de dans.

C.I.U:Va amintiţi rolurile prin care tatăl dumneavoastă a rămas nemuritor?

M.Ş:I-am cerut tatălui meu să-mi spună care sunt rolurile cele mai importante din cariera sa şi care a fost rolul preferat. El mi-a răspuns că atunci când cântă iubeşte toate rolurile în mod egal. Eu cred însă că a fost legat sufleteşte mai ales de rolul lui Boris Godunov. Cred în această ipoteză deoarece a fost primul cântăreţ care a dus opera şi rolul în afara Rusiei. Aş aminti şi Don Quijote şi Mefisto, roluri pe care le iubea foarte mult din punct de vedere recitativ, nu doar muzical. Tata era considerat atât în Anglia cât şi în Franţa(de Academia franceză) drept cel mai mare actor dramatic al secolului din întreaga lume. I-au decernat, într-o manifestaţie oficială, un inel ce era un cadou al lui Napoleon Bonaparte pentru Talma şi se află la muzeul Academiei Franceze. Prin acest cadou, tatăl meu era considerat un al doilea Talma.

C.I.U:In cartea tatălui dumneavoastră „ Pagini din viaţa mea”, el îşi amintea că la un examen de admitere într-un cor, el a fost respins iar Gorki a fost acceptat. Ce ştiţi despre prietenia lor şi care sunt personalităţile timpului cu care tatăl dv. a mai fost prieten?

M.Ş: Gorki a fost cu adevărat cel mai mare prieten al tatălui meu. Ţinea foarte mult la el şi întotdeauna l-a ajutat. Când Gorki stătea la Capri, el îi trimitea bani pentru a supravieţui, deoarece din Rusia nu primea nimic şi nu avea mijloace pentru a trăi. Dar când tatăl meu a scris „Pagini din viaţa mea”, Gorki a spus că el a scris acea carte, ceea ce nu era adevarat. Poate a fost constrâns să spună asta… Tata s-a supărat mult când a văzut această trădare, iar ruşii i-au interzis publicarea cărţii. Bolsevicii-comunişti şi Gorki au sustinut această minciună, iar tata era dezamăgit de felul în care a reacţionat cel mai bun prieten al său. Mai târziu, Gorki a fost omorat de cei de care se temea atât de mult, foştii prieteni – comunişti. A fost păcat că s-a sfârşit aşa o prietenie care dura de mulţi ani. Gorki a fost chiar naşul meu şi al surorii mele Marica. Aproape toţi artiştii timpului erau prietenii tatălui meu. Era foarte apreciat de Karcov, Sirov, multi pictori, sculptori, actori, multe personalităţi franceze, D-Anunzio. Rahmaninov era ca un frate pentru tatăl meu. Uneori povesteau întâmplări deosebite. Una dintre acestea este aceea când s-au dus să facă o vizită lui Tolstoi, pe care îl cunoşteau şi îl admirau. Tata îşi amintea cu mare bucurie că atunci când aşteptau să intre în casa marelui scriitor, la prima lor întâlnire, li se îndoiau genunchii de emoţie. Din acea zi au devenit toţi trei buni prieteni.

C.I.U:Tatăl dv. avea prieteni la Bucureşti? Întreb pentru că pe 30 octombrie 1927 a concertat la Galeriile Irecson din acest oraş…

M.Ş:Sigur, îmi amintesc de acest concert, dar îmi pare rău că nu-mi amintesc numele personalităţilor pe care tatăl meu le-a întâlnit „Eram prea mică la vremea aceea”Ştiu că erau mulţi muzicieni, violonişti şi mari somităţi literare.

C.I.U:Camille Saint-Saens a organizat, se pare, la Paris, în sala Playel, o recepţie in onoarea lui Fiodor Şaliapin si a lui Rimski-Korsakov. La acest eveniment a fost invitat și George Enescu. Ce ştiţi despre întâlnirea lor, despre alte astfel de întâlniri ale tatălui dv. cu personalităţi muzicale şi nu numai muzicale?

M.Ş:Cu siguranţă că s-a stabilit un raport de prietenie între ei, dar, cum fiecare avea multe lucruri de făcut, călătoreau când într-o parte, când în alta a lumii, se vedeau puţin. Viaţa tatei, ca a tuturor artiştilor de altfel, nu permitea să ai şi să menţii adevăratele şi atât de necesarele prietenii. Eu, personal, nu l-am cunoscut pe marele Enescu, dar am ascultat discurile lui. Ştiu de la tata şi de la cei din jur că a fost un foarte mare violonist. Tata cunoştea şi un alt mare talent român: Grigoraş Dinicu.

C.I.U:Ce alte frumoase amintiri v-au rămas în suflet despre tatăl dumneavoastră?

M.Ş: Am avut un tată nemaipomenit, se juca mereu cu noi, râdea, ne lua în râs, ne tachina. Seara ne spunea poveşti pe care le inventa el, dar ne spunea şi din cele ale lui Gogol. Ne distra mult, iubea familia, fiii,fiicele. Îi spunea mereu mamei:” Mamă, am nevoie de un micuţ pe care să-l strâng în braţe şi să-l pup până mă satur. Fă-mi, te rog, un copil!”Era mereu alaturi de noi şi suferea mult când trebuia să se îndepărteze pentru a face un turneu. Ca atunci când s-a dus la New York pentru multe luni de zile. Când a fost la Buenos Aires să cânte ne-a luat cu el pe mine şi pe sora mea mai mică. Nu putea să stea mult timp fără noi. A sustinut concerte în toată lumea. Când a fost constrâns să lase patria sa, Rusia, a suferit enorm. Acolo el canta jumătate de stagiune la Moscova, la teatrul Balşoi, şi cealaltă jumătate la Petersburg. Tatăl meu avea doua familii, avea cinci copii cu prima soţie şi trei cu cea de a doua. Mama mea era văduvă cu doi copii când l-a cunoscut. Deci avea cinci copii la Moscova și cinci copii la Petersburg şi el se împărţea între ei. Zicea că „fiii mei trebuie să aibă tatăl alături”. Noi, copiii, eram toţi foarte uniţi, cu adevărat fraţi şi surori, nu ne spuneam niciodată că suntem doar pe jumătate fraţi şi surori deoarece eram doar o singură familie. Atunci când noi ne-am stabilit la Paris, o parte dintre fraţii mei erau deja mari, căsătoriţi, alţii erau plecaţi în America, la Universitate. Unul dintre fraţii mei a terminat Boss Tecnologics şi a devenit doctor în fizică şi chimie. A lucrat la cea mai mare companie petrolieră din America până la pensie. Altul a studiat la Paris, unde a devenit pictor, dar după un timp a plecat şi el în America. Aici a desenat peste treizeci de ani coperta de la Times Magazine după o idee proprie, punând pentru prima oară în practică fotografii în loc de portrete. Cel de-al treilea frate a făcut actorie cinematografică, s-a lansat la Hollyood, unde a făcut filme până la sfârşitul vieţii sale. Ultimul său film a fost: „În numele trandafirului”. Si el purta numele de Fiodor Şaliapin ca şi tata. De multe ori erau confundaţi. Surorile mele s-au căsătorit, una cânta foarte bine şi a fost profesoară la New York. Alta a ramas la Moscova, era actriţă şi s-a căsătorit cu un actor, ţinea chiar multe conferinţe. Alta era o pictoriţă faimoasă, dar după ce s-a căsătorit nu a mai profesat. Eu, în schimb, am terminat şcoala de balet, dar am căzut şi mi s-a rupt tendonul de la genunchi. De aceea am renunţat la dans, mai târziu am făcut institutul de decoraţii interioare într-o şcoală americană, iar mai târziu m-am căsătorit şi n-am mai realizat nimic din punct de vedere artistic. După război, au venit dificultăţile financiare şi m-am îmbarcat pe nave, am devenit prima femeie ofiţer din marina comercială italiană. Am încă permisul de navigare, aparţin lumii mării.

C.I.U:La Paris, în tinereţe, aţi fost prietenă cu Constantin Brâncuşi. Cum l-aţi cunoscut si care sunt amintirile dumneavoastră despre acest om? Cum era Brâncuşi ca prieten şi ca artist?

M.Ş:El a fost pentru mine Maestrul meu, un Guru. M-a învăţat multe lucruri despre arta modernă, cunosc exact cum gândea şi de ce arta sa căpăta acele forme speciale. El cauta în artă bucuria, simplitatea. Nu putea, de exemplu, să-l sufere pe Wagner, din cauza căruia ne certam adesea. Eu eram îndrăgostită de muzica din „Maeştrii cântăreţi din Nurenberg”, pe care am ascultat-o dirijată de Toscanini la Salsburg și eram foarte entuziastă. Brâncuşi îmi zicea: „Nu-mi vorbi de Wagner, deoarece ceea ce face el nu e artă, arta e bucurie, nu tortură”. Era împotriva multor lucruri moderne. Pentru a mă dezarma, lua în mână o portocală şi o arunca în aer zicându-mi: „Uite cum zboară! Ce frumuseţe! Portocala care zboară, iată arta! L-am cunoscut prin intermediul prietenei mele Florence Mayer, fiica directorului de la Washinton Post, cred ca era chiar proprietarul. Eugene Mayer era un personaj foarte inportant în America. Doamna Mayer a organizat prima expozitie individuală a lui Brâncuşi în America, după care a devenit cunoscut în toată lumea. O cunoşteam pe fiica sa, Florence, care mi l-a prezentat pe Brâncuşi la Paris, în casa din Impasse Rousin, în cartierul latin, langă rue de l-Universite. Din acea zi, el a devenit prietenul meu cel mai bun. De multe ori eram chiar capricioasă deoarece mergeam să-i fac vizite fără să-l avertizez. Cand simţeam dorinţa să-i vorbesc, luam metroul şi coboram la Universitate, alergând la casa sa, sunam la clopoţel şi atunci Brâncuşi venea să-mi deschidă uşa studiului, care era şi casa sa. Atelierul era plin de statui şi bucăţi de marmură. Venea mereu îmbrăcat cu o salopetă albă, cu o bască albă pe cap şi cu lunga sa barbă albă. Deschidea poarta iar ochii săi se iluminau când mă vedea şi-mi spunea râzând: Marinita! Intram iar apoi el îmi pregătea un cocteil ce mă îmbăta un pic deoarece era un amestec de suc de portocală cu rom, era foarte bună. Câte o dată îmi gătea mâncăruri româneşti. Carnea o făcea la grătar, direct în cuptorul în care cocea statuile de bronz. Îmi făcea chiar fasole făcăită. Cu toate că au trecut mulţi ani, mai simt încă acele deosebite gusturi ale mâncărurilor româneşti.

C.I.U:Aţi avut norocul de a observa cum, dintr-un bloc de piatră sau dintr-o bucata de metal brut etc. s-a născut o operă de artă? Ati fost muza sa, v - a dedicat vre-o statuie?

M.Ş:Mie nu-mi place să pozez din cauză că-mi place mai mult să vorbesc şi nu suport să stau imobilă. Mergeam la el ca să vorbesc, să râd, să am un sfat sincer. In viaţa mea am pozat doar o singură dată şi n-am vrut s-o mai fac. Vroia să-mi dăruiască o statuie, dar a venit razboiul şi nu ne-am mai văzut, eu plecând în Italia, iar el a rămas la Paris. Avea mulţi prieteni. Ştiu că îmi vorbea des despre un bun prieten, poetul american Ezra Paund, despre compozitorul Enric Santi şi Mileni.

C.I.U:In anul 1965 criticul James Farrel scria: „alături de Shakespeare şi Beethoven se mai află un alt Dumnezeu, iar acesta este românul Brâncuşi”. Iar sculptorul şi criticul american Sidney Gesta afirma: „de pe timpul lui Pericle, de la sculptura lui Fideas (sec.V i.H.) umanitatea nu a avut un sculptor aşa de genial”. Cum era tratat de contemporanii săi? Era admirat? Era ignorat?

M.Ş:Francezii îl considerau pe Brâncuşi un foarte mare artist, deoarece era un inovator, un inventator, un adevarăt creator. Acum nimeni nu mai înţelege nimic în artă, o operă fără nici o simnificaţie este considerată artă în timp ce adevărata artă este considerată în afara modei. In consecinţă, este un moment de totală confuzie.

C.I.U:Marele sculptor era şi un înţelept. A scris şi aforisme. Iată unul dintre ele: „femeia nu trebuie să fie descoperită”. A fost supranumit” principele ţăran”. Care era comportamentul său cu femeile?Cât era principe şi cât era ţăran?

M.Ş:Era un ţăran, dar avea comportament de principe care înţelegea ţăranii. Era un principe ce considera ţăranii ca pe supuşii săi, dar îi înţelegea şi îi iubea. Era puţin ţăran, era un individualist superior, era un maestro, ori ţăranii nu sunt maeştri, ei sunt doar elevi. Cu femeile era mereu un principe. Imi povestea că el venise la Paris pe jos, deoarece nu avusese bani. Aici a început să studieze sculptura la Academia franceză cu Rodin, de ale cărui opere era îndrăgostit. Mai târziu nu a mai fost de acord cu ideile mentorului său şi a abandonat cursul începând să dezvolte un stil personal. Imi povestea că atunci când era încă un băieţandru făcea viori pentru muzicanţii ţigani din România, care erau înnebuniţi după instrumentele sale, considerate un fel de Stradivarius în mediul respectiv. El era un genio, avea o mare intuiţie, era ca un profet.

C.I.U:Viaţa dumneavoastră a fost marcată de faptul că sunteţi fiica unei mari personalităţi mondiale. Cum a decurs viaţa dumneavoastră în familie şi societate, ţinând cont că a fost dominată de prezenţa puternică a tatălui?

M.Ş:Viaţa mea a fost foarte liberă, dar foarte sever educată, foarte mult studiu deoarece am avut exemplul părinţilor noştri şi am avut chiar un perceptor englez, care trăia în casa noastră. El ne învăţa totul. O figură importantă care, din păcate, nu mai există. Am cunoscut pe viitorul meu soţ când părinţii mei, împreună cu sora mea mai mică, erau în turneu în Japonia şi China. Eu am refuzat să-i însoţesc şi am plecat să studiez la Academia de arta dramatică din Viena, stimulată fiind de faptul că am cunoscut actorii de la teatrul Burg din Salsburg şi doream să fiu ca ei. De la Viena am venit în Italia să fac puţin cinema. Aici l-am cunoscut pe soţul meu, care era director general pentru cinematografie la minister. Cum tata murise, mama vroia să mă ţină cu ea în America. Eu, ştiind această intenţie, am fugit de acasă. Mai întâi m-am dus la Londra iar mai târziu am venit în Italia. Viitorul meu soţ era căsătorit dar nu avea copii. După doi ani am început să locuim împreună iar după alţi şaptesprezece ani ne-am căsătorit. A fost o surpriză pentru toţi cei ce ne considerau deja căsătoriţi şi credeau că le-am făcut o glumă. Când am decis să trăiesc împreună cu soţul meu, mama a venit în Italia în vizită şi sfârşi prin a-mi adora soţul şi era mereu de partea sa zicând: „El are dreptate. Taci, deoarece are dreptate”. Îi dorea mult bine, dar şi el era o persoană excepţională, de o bunătate pe care n-am mai întâlnit-o, o inteligenţă sclipitoare şi mare frumuseţe. Am fost foarte norocoasă că l-am cunoscut, era o fiinţă total benefică. Prin intermediul soţului meu, care era Director la cinematografie, fondatorul de la Cinecitta, am cunoscut, bineînţeles foarte mulţi actori şi actriţe, regizori ce veneau în casa noastră. Vittorio de Sica m-a văzut o dată la un restaurant şi a luat chitara de la un muzicant , s-a aşezat lângă mine şi mi-a cântat „Parla mi d’amore, Mario”(vorbeste-mi de dragoste, Mario). Erau cu toţii prieteni, se mergea la vânătoare. Soţul meu cu Gino Cervi, Osvaldo Valenti, un foarte bun actor, alti prieteni, regizori ai timpului. Felini nu era celebru deoarece era prea tânăr, mai târziu l-am cunoscut şi-am lucrat cu el în filmul „Casanova”, în care eu aveam un mic rol. Am avut o foarte mare prietenie cu Arturo Toscanini, cu care devenisem prietenă la Salsburg. Mergeam des ca să-l văd la teatru, iar el mă chema dulce „sciagurata” (disgraţiata), supranume cu care mă chema toată familia Toscanini. Eram bună prietenă cu Vali, fiica lui Toscanini, naşa fiicei mele. Am avut o viaţă dedicată artei şi mereu cu artişti, am auzit si am văzut lucrurile cele mai frumoase ale epocii. Toscanini era un mare director de orchestră, om care ştia să scoată în relief adevărata muzică aşa cum a fost gândită şi simţită de compozitor. Când dirija el, orchestra dispărea şi rămânea doar muzica. Era un mare geniu şi nu mai exista un altul ca el. Nici măcar Caraian, un mare artist, şi pentru mine ca un frate, nu putea să-l egaleze. Mi-a plăcut cum interpretau Tito Scippa. Am cunoscut chiar mulţi pictori, dar preferatul meu era De Chirico.

C.I.U:Dacă am face astăzi un bilanţ al vieţii dv., aţi putea spune că sunteţi mulţumită de viaţa trăită, aţi fi vrut să schimbaţi ceva din ea?

M.Ş:Nu, n-aş schimba nimic. Imi pare rău că nu am mai putut să dansez deoarece era pasiunea mea, dar viața a fost pe de o parte interesantă, nemaipomenită, frumoasă şi fericită, iar pe de altă parte foarte dificilă din cauza războiului, a politicii. Atunci, soţul meu era ministru fascist, prieten cu Mussolini . După cum spuneau toţi, a fost un foarte mare om, bun, generos, cinstit şi foarte inteligent, un mare scriitor, într-un cuvânt o persoană extraordinară. De fapt, în Italia lui Musolini s-au făcut lucruri mari, eu l-am admirat enorm, iar tatăl meu spunea că Italia era de nerecunoscut când era acesta la putere. După război, soţul meu nu a mai putut lucra nefiindu-i permis să câştige nici măcar o liră. El era unul dintre cei mai mari jurnalişti din Italia. Printre cei mai cunoscuţi erau Branzini, Montanelli, Monelli şi soţul meu, Luigi Freddi. El nu a mai putut lucra, doar Angiolini, directorul de la „Timpul”, i-a dat câteva idei să scrie despre ţigani, cutremure şi dueluri. Despre Puşkin a scris cum nici măcar ruşii nu au putut scrie. In treizeci de ani a putut scrie doar cinci articole ce-au avut mult succes. Jurnaliştii timpului erau toţi de stânga şi nu i-au dat de muncă. Cum el nu putea să lucreze, am fost constrânsă eu să lucrez ca să menţin familia. Aşa am început să navighez, am făcut cinci ani şi jumătate ca prim ofiţer pentru călătorii de la clasa întâi pentru Italia, iar apoi trei ani si jumătate pentru hotelurile CIGA. După cinci ani de când nu mai lucram pe mare, m-am întâlnit cu preşedintele de la INMAR de atunci, care se numea Nordio, şi i-am zis glumind: dumneavoastră nu ştiţi, dar eu sunt o supusă a dumneavoastră. Nu mă credeţi, dar eu am călătorit cu Italia Navigationi mai mult de cinci ani”. El mi-a răspuns: „Draga mea, eu ştiu tot despre dumneavoastră, sunteţi o legendă. Marinarii nu iubeau femeile ofiţer, dar la mine ţineau toţi. Am fost prima femeie ofiţer din marina italiană. M-a ajutat mult în cariera mea faptul că vorbeam şi scriam în cinci limbi: rusa, engleza, franceza, italiana, germana.

C.I.U:Ce gânduri aveţi pentru cititorii revistei„Salonul literar”?

M.Ş:Doresc mult succes tuturor celor care citesc aceste rânduri, celor care au plăcerea de a scrie şi sunt cinstiţi în tot ceea ce fac şi celor care scriu adevărul! Vă doresc mult, mult noroc în interesanta dv. preocupare, d-le director al revistei „Salonul literar!”

C.I.U:Doamna Şaliapina, ţin să vă mulţumesc pentru amabilitatea dv. şi vreau sa fiu printre cei dintâi care vă urează „LA MULŢI ANI!” cu ocazia zilei dv. de naştere!

M-aş bucura să vin şi la sărbătoarea centenarului dv.!

[Ion Lazăr da Coza]

Curios cât de multe am aflat despre Brâncuși de la nepoata cântărețului Fiodor Șaleapin, Marina Șaleapova!

Am reținut această vorbă de duh a marelui sculptor:  „Nu-mi vorbi de Wagner, deoarece ceea ce face el nu e artă, arta e bucurie, nu tortură!”

Mulțumiri tuturor!

da Coza