Interviu cu literatul Culiţă Ioan UŞURELU

[Culiţă Ioan Uşurelu]

 

Interviu cu literatul Culiţă Ioan UŞURELU, realizat de Ion PRĂJIȘTEANU, director al revistei „PLUMB”, Bacău.

 

ION PRĂJIȘTEANU: Stimate d-le Culiță Ioan Uşurelu! Ne aflăm într-un an fast pentru dv.: împliniţi 70 de ani de viaţă şi peste 40 de ani de creație literară adevărată. De asemenea, ştiu că aţi reeditat două cărţi, a apărut Septuagenaria (o carte despre activitatea dv. pe linie artistică și socială, inițiată de Uniunea Scriitorilor-Filiala Bacău), a apărut şi Opera Omnia, în care sunt vreo şapte cărţi si o piesă de teatru de-a dumneavoastră, jucată pe unele scene ale țării, din opera dv. (mai mult de zece cărți), plus cele câteva sute de articole și cronici literare împrăștiate în reviste literare…Vă urez Mulţi Ani şi vă întreb care-i starea scriitorului, a profesorului, a editorului, a şefului de cenaclu , a tatălui, a soţului şi a omului care sunteţi?

CULIȚĂ IOAN USURELU: Lungă şi grea întrebare, domnule. Deşi n-ar trebui să spun (aşa e în zilele noastre – trebuie să-ţi ascunzi adevăratele sentimente, resentimente, eşecuri etc.), am puterea să-mi asum toate nerealizările, dar şi realizările celor pe lângă care am stat şi, într-un fel, i-am influenţat. Ca editor, am publicat în 2013, la editura „Salonul literar”, vreo treisprezece cărţi, unele cu banii mei, altele cu banii autorilor, eu am scris un nou roman („Jurnalul unui singuratic”), am rescris două cărţi, le-am adăugit şi revizuit cum se spune, la cenaclu am renunţat din cauze obiective, ca părinte sunt fericit că ambii mei copii au avut succese pe toate liniile, iar de curând am, pe lângă nepoțelul de la fată, și un nepot de la băiat. Nimic însă din toate acestea n-ar fi fost posibil dacă Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu mi-ar fi dat o sănătate de fier. Pentru că, s-o repetăm întotdeauna, nimic bun nu se poate întâmpla fără sănătate. Dacă eşti sănătos, culmea, îţi ajunge chiar şi pensia. Ca soţ, sunt bucuros că am lângă mine un om tolerant, care suportă o persoană ca mine, care, trebuie să recunosc, sunt atipic, greu de mulţumit. Aşa sunt şi cu mine, de altfel… Nu cred că am eu vreo vină. Aşa m-am născut… Ca om al comunității, am încercat să mă apropii de ceilalți, pe cât mi s-a permis…Uneori, de fapt mai mereu, am reușit să influențez în bine confrații, mai greu cu oficialitățile…

I.P: Apropo de oficialități… De obicei, mai ales în oraşele mici, în care se naşte sau trăieşte un scriitor, un pictor, un sculptor mai cunoscuți în județ sau în țară, se organizează manifestări de anvergură când respectivul, respectivii împlinesc o vârstă rotundă. La Odobeşti?

C.I.U: Am primit recent de la Deva o revistă dedicată în totalitate lui Miron Țic, membru al Uniunii Scriitorilor. Consiliul Județean Hunedoara și Biblioteca „Ovid Densușianu” și-au făcut un titlu de glorie din sărbătorirea unui scriitor la vârsta de 75 de ani. Din păcate, pentru autorităţile de la noi nu există sărbătoriți decât din rândul celor care aplaudă, nu a acelora care au cărți sau merite recunoscute de jurii naționale. Prioritate au indivizii din gaşca șefului sau este vreunul care-i tămâie de câteva ori pe zi în ziare sau la televiziune pentru „măreţele” realizări. Cel care nu stă cu căciula în mână sau cu capul plecat când, prin atitudinea lor faţa de cultură, autorităţile lovesc, jignesc bunul simţ al omului care creează, ei, bine, acela este pus la zid de ciracii plătiţi special pentru asemenea fapte de „vitejie”. Cât priveşte sărbătorirea mea, aceasta va fi, dar fără inșii care n-au altceva de făcut decât să lingă mâna care-i bate…Voi fi doar între prieteni adevăraţi şi pe cheltuiala mea…Pot veni și alții, desigur, dar…

I.P: Mediul în care trăieşte scriitorul influenţează opera acestuia? Omul de cultură să fie, oare, mereu la cheremul găştii, corupţilor?

C.I.U: Clar că mediul influenţează viaţa şi opera scriitorului. O gaşcă, o grupare pot avea, la început cel puţin, scopuri nobile. Dar ea se poate transforma, aşa se întâmplă de cele mai multe ori, în contrariul ei. Dacă faci parte dintr-o astfel de gaşcă şi asculţi de ordinele interioare - uneori şi de cele exterioare - poţi fi urcat la slăvi fără să meriţi, dar poţi fi şi alungat, degradat, anulat chiar, dacă ai opinii...Tocmai de aceea n-am suportat şi n-o să suport vreodată acest mod de a trăi sau a crea. E drept că un independent convins ca mine urcă greu în top. Dar pe mine, din fericire sau din nefericire, nu m-a interesat urcuşul rapid şi periculos prin căderea tot rapidă pe care o atrage….Sunt mulţumit cu ce am realizat prin propriile forţe. N-am plagiat, nu m-am asociat cu nemernici, n-am lovit (în scris) nevinovaţi şi am sprijinit pe cei talentaţi. E mult, e puţin? Vom vedea la final…

I.P: La 70 de ani, vă reproşaţi ceva cu privire la faptele dinainte de 1989?

C.I.U: Multe aş avea să-mi reproşez. În primul rând faptul că nu mi-am publicat cel puţin două-trei cărţi câte aveam aproape definitivate şi m-am mulţumit cu publicarea unor fragmente din romanele mele. Dar cel mai mult îmi reproşez că n-am avut curajul să ies în piaţa publică pentru a-mi exprima nemulţumirea că sufeream de frig, că nu aveam combustibil pentru a putea circula, că nu aveam lapte pentru copii, că nu puteam pleca spre lumea liberă…Copiii noştri înţeleg, sper, că n-am făcut aceste gesturi extreme tocmai din cauza lor….Dacă n-aş fi avut copii, n-aş fi avut obligaţii, aş fi riscat…Dar mă gândeam mereu la ce se va întâmpla cu vlăstarele mele dragi dacă voi fi arestat sau voi dispărea… Cred că pe asta au mizat şi conducătorii comunişti, care ne-au distrus viaţa, carierele, totul…

I.P: Se spune că nu există creaţie dacă mâna şi mintea nu sunt îndrumate de un înger. Relaţia dv. cu Dumnezeu?

C.I.U: Nihil sine Deo, spunea înţeleptul. Mare adevăr exprimă această maximă. Numai că în comunism se adăuga „apud propteaua”. Ceea ce însemna că, aşa cum se traducea PCR (celebrul partid care ne-a nenorocit), sistemul era format mai ales din Pile, Cunoștințe şi Relații. În ce mă priveşte, în tinereţe eram de-a dreptul un leneș în corespondenţă. Nu răspundeam la scrisorile prietenelor, colegilor, părinţilor. Mi-era silă să scriu, închipuiţi-vă. Şi deodată, după 30 de ani, am început să scriu zeci, apoi sute şi mai târziu chiar mii de pagini. Ca să nu mai punem zecile de mii de pagini studiate. Nu-i minunea lui Dumnezeu? Aşa că relaţia mea cu Divinitatea este strânsă atât prin creaţia mea, cât şi prin rugăciunile mele de acasă, din biserică… Mama, Dumnezeu s-o ierte, mi-a inoculat credinţa. Dacă în familie nu se ocupă nimeni de această chestiune atât de importantă, copilul devine un adult fără frica păcatului, un individ în stare de orice… O casă în care nimeni nu face cruce, este o casă în care se poate întâmpla orice, de la crimă până la incest…

I.P: Aşteptăm de vreo sută de ani să mai apară un Eminescu. Din păcate, nu-l vedem. Dar dacă ar apărea, cum l-ar trata românii?

C.I.U: După cum observăm, sunt mulţi care n-au altă treabă decât să-l denigreze pe Eminescu. Cred, poate, că ei, nişte neica-nimeni în literatură, pot deveni mari dacă îl ridiculizează, îl denigrează pe Eminescu. Cum spunea un mare critic, „Eminescu este victima a două fatalităţi, a două tipuri de paranoia”. Unii îl supralicitează cu discursuri fără limite, cu exagerări fără sens, iar alţii îl neagă total. Nici aceia care-l introduc „într-o mistică a sublimului”, nici aceia care-l aruncă în groapa mediocrităţii nu dovedesc decât că n-au măsură în prostia sau în răutatea lor.

I.P : Vă place drumul vieţii dv.? Dacă aţi putea, l-aţi schimba?

CIU: Glumind, aş spune că tocmai acum, când am învăţat cât de cât ce se poate face în această viaţă, n-aş mai putea încerca altă profesiune… De fapt, scriitor mi-am dorit să fiu de când eram copil. În nici un caz, profesor. Poate că profesoratul a fost calea intermediară, necesară, prin care Dumnezeu m-a ajutat să-mi îndeplinesc dorinţa. Îi mulţumesc ori de câte ori mă închin… Da, îmi place drumul vieţii mele şi aş avea puterea şi cultura necesare pentru a o lua de la început, dar fără calea intermediară…

I.P: Deşi vă intuiesc răspunsul din unele întrebări puse de dv. în multele interviuri luate anumitor personalităţi, risc să vă întreb: care ar fi ierarhia în interiorul artelor?

CIU: După umila mea părere, cred că arta artelor este muzica, singura, după mine, capabilă să te ducă la acel catharsis greu de atins. Ce poate fi mai frumos, mai adevărat decât susurul unei viori, care-ţi inundă sufletul şi mintea. Este aici, doar aici, cred, marele mister ceresc, aici este minunea minunilor din poveşti… Ascultând melodii ale marilor compozitori ai lumii, depăşeşti micimea celor din preajmă, ieşi din tine şi te transpui undeva în absolut…Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat decât muzica, în afara altor mari bucurii, şi tot ar trebui să-i mulţumim veşnic…

I.P: Se spune că trăim în ţara Miticilor, ţara lui „merge şi aşa”… Credeţi că se poate schimba această fatalitate? Dacă este fatalitate…

CIU: Aş zice mai mult de atât: este ţara lui „ceea ce poţi face astăzi, lasă pe mâine”, ţara celebrelor nemernicii strigate pe străzi într-o epocă pe care o voiam uitată (deşi tocmai a revenit printre noi): „moarte intelectualilor” (printr-un buget penibil pentru cultură și educaţie se îndeplinește acum)!, „Noi muncim, nu gândim”! Este ţara în care nu valoarea te propulsează în vârful piramidei, în care nesimţirea s-a lăţit nepermis de mult, iar invidia, răutatea şi prostia rod la rădăcina binelui nostru, al tuturor românilor…Tot mai cred că românii, oameni frumoşi, mândri, deştepţi, vor distruge, într-un final, răul din ei, din societate, rău care subminează mersul înainte al acestei naţiuni.

I.P: Astăzi când ne-a invadat internetul, a mai rămas ceva din obişnuinţa românului de a citi o carte scrisă pe hârtie, de a-şi scrie gândurile cu pixul, cu stiloul pe o coală albă?

C.I.U: Toată viaţa mea de adolescent, de adult, de matur cam trecut, cum sunt acum, am citit cărţi. Citind, ai şansa de a te duce pe alt tărâm, în altă dimensiune, superioară, bineînţeles. În timp ce internetul, prin imaginile sale rapide şi, de multe ori, de neînţeles, îţi produce adesea o senzaţie de gol, de neîmplinire… La mine, tot ce am realizat s-a dezvoltat pe baza lecturii, chiar şi cu creionul în mână. Prin internet afli rapid unele lucruri, e drept, dar totul trebuie aprofundat pentru a fi reţinut. Unii spun chiar că nu trebuie să ştie nimic pentru că găsesc totul pe internet. Dar când eşti într-o conversaţie, nu vorbeşte internetul în locul tău. Nu sunt contra internetului, ferească sfântul, dar nu este de-ajuns. Dacă pierzi obişnuinţa lecturii, pierzi, din punctul meu de vedere, ceea ce este mai frumos în viaţa unui om: fantezia, imaginaţia debordantă…

I.P: Trebuie să ai o vârstă pentru a avea valoare sau trebuie să aparţii unei grupări, ca să nu-i zicem gaşcă?

C.I.U: Vorbind de generaţii, nu cred că eu, om de 70 de ani, nu pot avea aceleaşi idei ca unul de 25-30 de ani! Pot fi aceleaşi întâmplări, chiar dacă le vedem sub alt unghi. Nu-mi plac aceste delimitări: optzecişti, douămiişti etc. Cum nu-mi place nici ideea unora că trebuie să ai o vârstă venerabilă ca să araţi că eşti talentat. Dacă ai ceva de spus, o faci, în proză mai ales, după 30 de ani. Dar nu e obligatoriu să ajungi la 80 de ani ca să scrii capodopera vieţii. Întorcându-ne la Corneille, mi se pare că Don Rodrigue a spus-o mai bine ca oricine: „Je suis jeune, il est vrai: mais aux ames bien nees/ La valeur n’attend point le nombre des annees”.

I.P : La 70 de ani, ce planuri de viitor aveți?

C.I.U: Deși s-ar putea interpreta că n-am simțul măsurii, am, iată, chiar și la această vârstă, care nu-i exagerată dacă ești sănătos, da, am planuri de viitor. În primul rând, să continui editarea revistei „Salonul literar”, la care sunt, cum am mai spus de multe ori, om de serviciu, director și finanțator. Apoi să finalizez romanul, comandat și plătit, despre o fabrică din Vrancea. De menționat că este prima dată în viața mea când sunt plătit pentru ceea ce scriu. Poate voi mai scrie un roman și mă voi ocupa, prin Editura Salonul literar, pe care o conduc, de cărțile altora…. După toate acestea, mai sper să ajung la nunta nepoților mei în vârstă de trei luni și de zece ani. Cred că la ultima dorință am cam exagerat în pretenții, dar Dumnezeu este mare și ne poate satisface și astfel de intenții. Doamne ajută!

I.P: Permiteți-mi să vă urez încă o dată Mulți Ani și să dea Dumnezeu să vi se îndeplinească toate speranțele!

 

[Corina Militaru]

Excelent! Am citit cu deosebită plăcere! Mă alătur urării: Mulți Ani și să dea Dumnezeu să vi se îndeplinească toate speranțele!

Prețuire!