A fi sau a nu fi...actor

[Veronica Pavel Lerner]

Am văzut de curând în revista “Observatorul Cultural” din România câteva articole referitoare la festivalul de film TIFF. Evident, m-am întrebat de unde ştiu cei din România despre “Toronto International Film Festival”? Abia după ce am parcurs mai multe materiale m-am dumirit că articolele se refereau la “Transilvania International Film Festival”, un festival de filme din România. Asta e: fiecare cu TIFF-ul lui!

 

M-a atras articolul despre Cristi Puiu, regizorul cunoscutului film “Moartea Domnului Lăzărescu”. Înainte însă de a prezenta o idee foarte originală a acestui apreciat regizor, voi povesti o întâmplare personală. Eram adolescentă şi eram cu mama în vacanţă la Casa de Creaţie de la Bran. Acolo erau diverşi creatori: scriitori, compozitori, actori, regizori, etc. Printre alţi oameni de teatru era şi celebra regretată actriţă Marioara Voiculescu, care avea o vârstă considerabilă. Odată, când stătea pe o bancă sub un copac, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o cum de un actor are curaj să-si joace rolul în faţa tuturor?  Mi-a dat atunci un răspuns pe care nu l-am uitat: “dacă-mi pui o asemenea întrebare, asta seamnă că nu vei ajunge niciodată actriţă”. 

 

Mi-am adus aminte de replica Marioarei Voiculescu  parcurgând articolul despre Cristi Puiu din Observatorul Cultural din 7 iunie 2013, al cărui link îl ofer celor care vor să-l citească în întregime.   http://www.observatorcultural.ro/Jurnal-TIFF-2-Explorarile-lui-Cris.... Cristi Puiu a fost în juriul acestui TIFF şi, în cadrul festivalului, la o secţie specială, s-a proiectat filmul său “Trei exerciţii de interpretare”.

 

Părerea lui Cristi Puiu este că un actor (şi mai ales de film) nu trebuie să aibă talent, ci numai un imens curaj de a-şi spune cu voce tare, în faţa celorlati, rolul. Cum era de aşteptat, afirmatia regizorului m-a dus imediat cu gândul la întrebarea pusă de mine Marioarei Voiculescu. Oricât ar părea de stranie părerea lui Cristi Puiu, mie mi s-a părut normală, aceeaşi idee mă frământase şi pe mine în tinereţe. Şi, continuă regizorul, actorul nu trebuie neapărat să “ joace” –în filme-,  ci mai ales trebuie să fie el însuşi, regizorul având rolul nu de a-i spune ce trebuie, ci mai ales ce NU trebuie să facă.

 

Ideea pare a fi revoluţionară, dar Cristi Puiu şi-o apără excelent în interviu. Citindu-l, mi-am amintit de un recent interviu de pe postul francez al televiziunii Canadiene luat actorului Fabrice Luchini cu ocazia unei vizite la Montreal. Il ştiam pe Fabrice Luchini, fusese invitatul lui Bernard Pivot la emisiunea “Apostrophe” cu ani în urmă. M-au atras erudiţia, vivacitatea, umorul, inteligenţa şi talentul cu care recita spontan din marii poeţi francezi.

 

Cristi Puiu şi Luchini fac, ambii, deosebirea dintre actorul de teatru şi cel de cinema şi acesta pare a fi unicul lor punct comun. În rest, ideile lor sunt diferite. Luchini face diferenţa, posibilă numai în limba franceză,  între “comédien” şi “acteur”.  Un “comedian” joacă rolul punându-se în totalitate în pielea personajului, înercând să-şi ignore personalitatea. Un  “actor”, dimpotrivă, este un intelectual care îţi conştientizează rolul, şi-l apropie de propriul lui caracter. Ori, spunea Luchini, idealul este ca în jocul interpretului să existe în permanenţă un echilibru între cele două postúri, de “comedian” şi de “actor”.   

 

Cristi Puiu nu face diferenţa dintre “comedian” şi “actor”, nu numai pentru ea nu există în limba română, dar şi pentru că el crede că un actor nu trebuie neapărat să ilustreze un personaj anume, caracterul lui fiind dat de vorbele pe care le spune, ci să fie cât mai el însuşi, în aşa fel încât ceea ce vede spectatorul să fie cât mai real, mai aproape de viaţa cu care el se poate identifica.

 

E greu de dat unuia sau altuia dreptate, pentru că fiecare îşi pledează cu convingere cauza şi, depinzând  de situaţie, fiecare are probabil dreptatea lui. Lectura interviului lui Cristi Puiu şi vizionarea celui cu Fabrice Luchini, în cadrul căruia a recitat o fabulă de La Fontaine ca nimeni altul, m-au dus cu gândul la şcoala britanică de teatru. 

 

Am vizionat pe 13 iunie la “Cineplex” în transmisie directă din Anglia piesa “ The Audience” de Peter Morgan (nu animatorul de la CNN, altul) cu Helen Mirren în rolul reginei. Piesa prezintă dialogul reginei cu Primii Miniştri ai Angliei de-alungul anilor, aceste întâlniri numindu-se “audienţe”. Helen Mirren a luat un premiu în Anglia pentru acest rol, după ce primise acum câţiva ani “Oscar”-ul pentru potretizarea reginei într-un film.

 

Am urmărit spectacolul cu respiraţia tăiată. Dialogul fictiv e bazat pe caracterele personajelor reale. Mi s-a părut că în spectacolul britanic, excelent de altfel, o anumită exagerare voită a cotidianului, făcută cu gust şi rafinament, nu numai că nu deranjează, ci, dimpotrivă, ilustrează mai puternic realitatea. Teatrul şi cinematograful englez deţin secretul ca elementele fictive să fie acceptate de spectator ca reale, chiar dacă spectatorul e conştient de asta. Care e acest secret? Tradiţia? Şcoala enleză de teatru? Un răspuns parţial  ni-l dă marele actor Anthony Hopkins care a declarat în faţa studenţilor că actoria este o meserie ca oricare alta, ea se învaţă şi tot ce trebuie să faci ca actor este să aplici corect tehnicile însuşite.

 

Cristi Puiu, Fabrice Luchini, Antony Hopkins – şi nu numai- ne dau un subiect interesant pentru  o dezbatere pe tema “a fi sau a nu fi…actor”.

 

           

 

            

                 

[Corina Militaru]

Chiar daca actoria nu tine de talent, ci de insusirea unor tehnici, tot cred ca mai trebuie ceva pe langa studiul constiincios. O sclipire, o personalitate cu o deschidere maxima catre toate formele de manifestare ale vietii. Deoarece l-ai pomenit pe Antony Hopkins, un actor pe care-l admir nemasurat, mentionez ca, de fiecare data cand il vad jucand un rol, sesizez si omul Antony. Pe undeva, cred ca rolul aprinde o anumita fateta a personalitatii actorului facand-o sa vibreze intens, cu conditia ca aceasta sa existe si omul din spatele actorului sa fie unul preocupat de explorarea sinelui.

Interesant subiect!

Cu prietenie,

[Veronica Pavel Lerner]

 Sigur, ai dreptate, de asta si eu inclin sa-i dau cea mai multa dreptate lui Fabrice Luchini, care imbina cele doua caractere, al personajului jucat cu al actorului.  Multumesc pentru frumoasele cuvinte, Corina.

Corina Militaru a spus :

Chiar daca actoria nu tine de talent, ci de insusirea unor tehnici, tot cred ca mai trebuie ceva pe langa studiul constiincios. O sclipire, o personalitate cu o deschidere maxima catre toate formele de manifestare ale vietii. Deoarece l-ai pomenit pe Antony Hopkins, un actor pe care-l admir nemasurat, mentionez ca, de fiecare data cand il vad jucand un rol, sesizez si omul Antony. Pe undeva, cred ca rolul aprinde o anumita fateta a personalitatii actorului facand-o sa vibreze intens, cu conditia ca aceasta sa existe si omul din spatele actorului sa fie unul preocupat de explorarea sinelui.

Interesant subiect!

Cu prietenie,

[Veronica Pavel Lerner]

Foarte multumesc. 

iris marinov a spus :

Anthony Hopkins... "Intâlnire cu Joe Black"!