XIX . CAVALERUL NOPŢII (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

 

            Reîntoarcerea Narcisei în ţară ridică moralul părinţilor şi-i revigoră. Mama ei intrase în panică din cauza unui coşmar care-o tulbura noapte de noapte. Se făcea că din întuneric apărea un cavaler cu chipul acoperit de o glugă neagră şi-i răpea fata. Se temea ca vreo bandă mafiotă să  n-o răpească în străinătate. Acum, că fiica revenise în sânul familiei, Margareta se refăcu în două săptămâni, iar Paul răsuflă uşurat că totul revenise la normal. Narcisa le povesti cu elanul  specific tinereţii despre peripeţiile de la Paris şi Londra, apoi mai amănunţit despre călătoria din peninsula italică alături de prietenul său Angelo, zis şi Contele de Napoli.

După acest voiaj, Narcisa avu nevoie de repaus şi linişte, departe de tumultul citadin şi de exuberanţa anturajelor tinereşti. Uneori o cuprindea nostalgia şi se plimba în grădină printre flori, alteori se oprea pe câte o băncuţă purtată de reverie undeva între cer şi pământ. Când reintra în cameră, o copleşea melancolia. „Să fie fiorii dragostei!? -  se întreba. „Oare chiar am început să iubesc?” Anxietatea însă nu-i dădea pace. În cele din urmă, se hotărî să plece câteva zile la mare, la bunicii din partea mamei. Dorea să se plimbe pe faleză sau să-şi expună trupul la soare într-un colţ al plajei şi din când în când să înoate în apele sărate ale Mării Negre. Îşi simţea mintea şi trupul obosite după atâtea călătorii. Nu-l invită nici măcar pe Cristinel. Acesta deja avea gânduri serioase de căsătorie cu italianca, iar Narcisa nu voia să fie un obstacol în calea fericirii sale. Aşa că plănui ca de la Constanţa să tragă o fugă până la Constantinopol, iar de acolo la Atena. Voia ca înainte de căsătorie să viziteze Grecia antică şi ruinele ei. Şi-ar fi dorit să urce pe tărâmurile Olimpului unde a împărăţit Zeus, ba chiar şi pe Muntele Athos, deşi ştia că acesta era interzis femeilor.  În schimb avea posibilitatea să viziteze  magnifica Meteora cu  mănăstirile ei cocoţate de secole pe vârful stâncilor, ce se ridică spre cer ca nişte coloane uriaşe.

            Într-o dimineaţă însorită plecă la volanul maşinii din Târgovişte spre Bucureşti unde poposi două zile, apoi se îndreptă spre Constanţa. Îşi revăzu bunicii care îmbătrâniseră şi cu părul alb arătau de parcă erau Moş Crăciun şi Crăciuniţa!  

Dar litoralul românesc îi accentuă şi mai mult sentimentul apăsător de singurătate, chiar dacă acolo regăsi întâmplător vechi prieteni. Valurile leneşe ale mării îi răscoliră tristeţea. Doar briza parcă o purta pe tărâmuri de vis, mângâindu-i trupul întins la soare. În cele din urmă, se hotărî să treacă graniţa în Bulgaria şi să-şi îndeplinească visul. Voia să vadă Constantinopolul, apoi Atena, iar de acolo să colinde Grecia în lung şi-n lat. Îşi propuse să treacă apoi  în Asia Mică şi să viziteze Ierusalimul,  ba chiar voia să ajungă şi în Africa ca să se aventureze în Egiptul cu legendele sale între mit şi adevăr, să vadă cu proprii ochi miracolul uneia dintre cele şapte minuni ale lumii- complexul piramidelor de la Giseh. I-ar fi plăcut să traverseze Deşertul Sahara pe o cămilă şi să întâlnească o oază cu apă şi verdeaţă. Spera ca din praful nisipului să  apară  un cavaler rătăcitor care să-i cucerească inima.

Narcisa ajunse în Bulgaria la Nisipurile de Aur, la Burgas şi la Albena.  Bulgarii sau străinii care se apropiau de ea îi aruncau jargoane tinereşti sau îi ofereau complimente şi o invitau în cele din urmă la o partidă de înot. Însă ea nu-i băgă în seamă şi preferă nostalgia singurătăţii. Ziua se simţea minunat pe nisipul fierbinte al plajei şi-n valurile mării, iar seara mergea la restaurantul hotelului într-un colţişor unde cina în linişte şi nu accepta nicio invitaţie la dans sau altă companie sub clar de lună. Se petrecea ceva straniu cu ea, dar nu înţelegea ce anume. Cei de pe plajă o numiră „Doamna misterioasă din Carpaţi”. Narcisa nu mai era însă stăpână pe sentimentele sale. De la un timp, în fiecare noapte avea un vis ciudat. Din întuneric i se arăta un prinţ strălucind în lumină. Nu reuşea să-şi limpezească gândurile şi decise să plece la Constantinopol.

Dar într-o dimineaţă proiectele sale se năruiră ca un castel de nisip în furtună. Nu trecuse o jumătate de oră de când îşi întinsese mlădiosul trup pe plajă sub razele soarelui care se ridicase din valuri dând parcă foc mării, că dintr-odată o apucă un dor nespus de casă. Avu un sentiment ciudat şi se temu să nu se fi întâmplat ceva cu părinţii de la Târgovişte, cu bunicii de la Constanţa sau cu cei de la Braşov. Îşi achită cazarea la hotel şi urcă la volanul maşinii cu destinaţia Constanţa. Conduse tot drumul ca un robot, fără să observe splendoarea peisajelor din Bulgaria. Trecu graniţa cu formalităţile de rigoare, având permanent în minte chipul unui prinţ în flăcări. Seara înnoptă la bunicii de pe litoralul românesc.

A doua zi, la volanul maşinii traversă podişul dobrogean, trecu podul de la Cernavodă peste Dunăre, aruncându-şi impasibilă privirile peste întinderile de apă, apoi trecu printre lanurile de grâu ale Bărăganului şi pe la amiază ajunse în Bucureşti, iar apoi la Târgovişte. Părinţii, surprinşi de apariţia ei neaşteptată, observară că se petrecea ceva straniu cu ea.

În ziua următoare, plecă la Braşov. Pe Valea Prahovei făcu escale la  Sinaia şi Buşteni unde admiră crestele dantelate ale Bucegilor în toată splendoarea lor. Aerul proaspăt şi rece al muntelui parcă o reconforta şi-i limpezea gândurile.

Următoarea escală o făcu la Predeal, oraşul-staţiune cu altitudinea cea mai mare din ţară, apoi coborî spre Timiş şi ajunse la poalele muntelui Tâmpa în Braşov. Bunicii din partea tatălui o întâmpinără cu bucurie. Aici totul era în ordine şi după câteva zile plecă spre Târgovişte. Străbătu iarăşi Valea Timişului, oraşul-staţiune Predeal şi ajunse pe Valea Prahovei. Era lună plină şi stelele licăreau fascinant în noapte. Crestele munţilor străluceau enigmatic în lumina lunii. Opri maşina şi admiră minute în şir acele înălţimi solitare. Din loc în loc, pe abruptul Caraiman parcă luceau mii de steluţe. Se simţea minunat în mijlocul naturii fără forfota citadină, ci doar cu freamătul pădurii de brad şi adierea răcoroasă a vântului.

Porni motorul maşinii şi coborî fără grabă spre Sinaia. Aici vizitase de curând castelul regal Peleş. Poposi şi aici câteva minute, respirând relaxată aerul curat al munţilor. Îşi privi ceasul. Era o oră târzie, dar nu se temu că întunericul nopţii o prinsese pe drum.

La ieşirea din munţi, părăsi drumul naţional şi pătrunse pe unul colateral care şerpuia pe lângă o vale, apoi urcă şi coborî nişte coline. Intrase într-o zonă necunoscută. Împrejurimile erau pustii, în sate locuinţele nu erau luminate, localnicii trudiţi de munca pe ogor odihnindu-se. La orizont niciun autovehicul nu brăzda cu fascicolul luminos al farurilor văzduhul întunecat.

Era destul de târziu, dar nu-i era nici somn şi nici teamă de liniştea şi singurătatea ce tronau în întuneric. Străbătu satele unul după altul cu viteză moderată. Undeva în depărtare zări o luminiţă. Cu cât se apropia, cu atât se desluşeau  mai clar flăcările unui foc. Ceva neobişnuit strălucea într-o lumină roşiatică la vreo cincizeci de paşi de şosea, pe un deluşor. Curioasă, opri autovehiculul şi înaintă încet, atentă la orice mişcare din jur. Pătrunse pe o portiţă care aproape că se deschise singură. Se afla într-un cimitir, iar crucile din stânga şi din dreapta aleii pe care păşea ca un fulg ca să nu trezească morţii din odihna lor veşnică, parcă se întrebau nedumerite cine era  fecioara  care avea îndrăzneala de a se plimba nestingherită printre ele în miez de noapte. Ceva anume o atrăgea ca un magnet spre acel loc miraculos care în întuneric avea o strălucire aparte. Părea o capelă luminată în reflexe străvezii, iar în faţa ei licărea un chip de foc. Continuă să se apropie ca vrăjită. Un voinic se desprinse dintre flăcări şi-i întinse mâna. Narcisa i-o prinse şi când vâlvătăi de foc, când fiori de gheaţă îi inundară făptura. Fără cuvinte se desprinse din acel loc şi plutind pe aleea luminată de acel foc miraculos ieşi din cimitir. Încercă să desluşească chipul necunoscutului, dar umbrele continuau să-l învăluie în mister. Fără să-şi dea seama, se lăsă purtată pe o colină cu fâneţe. Deodată, făptura de alături îşi întoarse faţa către ea şi la lumina palidă a lunii zări un chip alb,  zâmbitor şi doi ochi negri, pătrunzători.

            - Tu eşti!?-  tresări deodată Narcisa parcă trezită dintr-o vrajă.

            - Eşti surprinsă? - auzi o şoaptă ca o adiere de vânt.

            - Nu mă aşteptam să te întâlnesc…  De ce apari şi dispari mereu din calea mea? Cine eşti?

            - Un cavaler al nopţii!

            - Şi acel „cavaler al nopţii” nu are un nume? - îi zâmbi ea  şăgalnic.

            - Prinţişor!

            - Oho! - chicoti fata. Pe mine mă cheamă Narcisa.  De fapt, ce vrei de la mine?

            - Acelaşi lucru pe care-l vrei şi tu, iubirea!

            - Depinde ce voi simţi alături de tine, trubadurule, poetule, cântăreţule! - chicoti ea voioasă în mijlocul naturii sub licărul steluţelor de pe bolta întunecată a cerului.

            Se priviră cu admiraţie. Fata fu  cuprinsă de o vrajă necunoscută. Voinicul avea trăsături care atât de mult o atrăgeau, încât îi venea să-l strângă în braţe. Cavalerul simţi dorinţa fetei  şi o cuprinse de mijlocel. Un fior plăcut îi săgetă trupul. Un sentiment ciudat o învălui şi se lipi de necunoscut. La rândul său, Prinţişor se lăsă fermecat de feminitatea şi frăgezimea fecioarei. Trupul ei mlădios se unduia lângă al lui. Îi simţi respiraţia caldă şi bătăile inimii din ce în ce mai repezi. Era plăpândă şi gingaşă, cu pielea catifelată, încât dorinţa de amor îi răscoli profund. Se lăsară uşor în fânul moale cu parfum ademenitor. Narcisa se lipi de trupul său şi-i simţi muşchii încordându-i-se.  Cu delicateţe îi desfăcu năstureii de la bluziţă şi continuă să-i presare sărutări pe gât şi pe sâni. Ea se desfăcu precum o floare şi-l cuprinse între petalele sale...

Narcisa se simţea fericită şi împlinită! În sfârşit, vraja blestemului se rupsese! Curând se revărsară zorile şi Prinţişor îi propuse să se retragă în adâncul pădurii, feriţi de ochii curioşilor şi de arşiţa soarelui. Fata nu mai avea de ce să se mai grăbească, deoarece îşi găsise alesul inimii  şi de acum încolo va trăi din plin fiecare clipă. Prinţişor se urcă la volanul maşinii şi pe un drumeag se afundară în adâncurile pădurii. 

                                               

 

[Sofia Sincă]

Din ce în ce intensitatea temei scade... Parcă e tot mai școlărească, dragă Ion Nălbitoru. Parcă ar fi un jurnal de călătorii, de peripluri, fiecare loc vizitat cu obiectivul său turistic. O trecere în revistă, a locurilor acestora, de fapt. O reclamă de turism mai precară. Și pentru a fi mai atrăgător s-a inventat această fată Narcisa care aleargă după iubire... Prințișor? Nimic mai banal. Scuză-mă, dar sună cam manelistic.

Totul se rezolvă cum ai pocni din degete...

Dar, în sfârșit... dacă asta a fost inspirația și plăcerea ta...

Semnul meu.

Sofy

[Corina Militaru]

Cred că are dreptate Sofy :) Apoi, îmi mai permit o părere, sper să nu fie cu supărare. Diminutivele - Prințișor, mijlocel, năstureii, bluziță... -, parcă nu sunt potrivite, sau poate vă adresați în special unor cititori mici ca vârstă.

Cu prietenie,