URMAŞUL LUI DRACULA - Cap. I. Prinţesa vampirilor

[Ion Nălbitoru]

 

 

            În iureşul luptei, se luă cu oştenii după o ceată răzleaţă a cotropitorilor şi la trecerea peste un râu îi ajunseră din urmă măcelărindu-i fără milă. Se însera şi fără să-şi dea seama, se trezi singur pe drumeagul din pădure unde în umbrele sinistre din dosul arborilor tronau fantasmele ispititoare ale nopţii. Era lună plină şi prin luminişuri razele sale accentuau misterul nocturn. Curajosul cavaler era în stare să înfrunte singur o oştire întreagă cu paloşul său fermecat. Acest paloş fusese transmis din generaţie în generaţie şi nu i se ştia vechimea. În timpul bătăliei căpăta reflexe stranii orbindu-i pe duşmani. Dar nu numai paloşul, ci însuşi cavalerul era un mister. Nu-şi cunoscuse niciodată părinţii şi nimeni nu-şi amintea în ce împrejurări apăruse la curtea domnească. Înainta în noapte cu armăsarul la pas şi cu urechile ciulite la orice foşnet de frunză sau fâlfâit de pasăre. Din depărtări se auzea sinistru cântecul huhurezului spintecând umbrele pădurii. O pâclă asemănătoare unui nor acoperea strălucirea lunii şi atmosfera stranie din jur se accentua. De la poalele munţilor din apropiere răzbătea un cântec  melodios. Îndemnat de un imbold necunoscut se strecură printre arborii seculari. Glasul duios continua să cânte cu un farmec aparte împletindu-se armonios cu vraja nopţii. Printre tufişuri luna îşi revărsa razele-i reci învăluind freamătul pădurii, adierea vântului şi şoaptele umbrelor. Cavalerul dădu frâu liber calului său continuând agale drumul printre stejari. După un timp ajunse într-o poieniţă  ce strălucea într-o lumină misterioasă. În mijlocul ei plutea într-un vals ademenitor o fecioară cu părul bălai revărsat peste umerii goi, cu sânii dezveliţi şi numai cu un voal alb spre auriu căzându-i peste nuditate,  lăsându-i dezvelite coapsele frumos conturate.

            - Vino, iubitul meu! - îl chemă ea cu o voce caldă şi melodioasă.

            Voinicul descălecă şi înaintă cu mâna pe paloş. Acea făptură ciudată continua să strălucească într-o lumină străvezie. Cu cât se apropia, cu atât îi zărea mai clar trăsăturile fine ale feţei, buzele-i trandafirii şi ochii mari ca două puncte negre în spatele cărora plutea întunericul. Îi admiră cu nesaţ unduirea  trupului sub voalul transparent. Era din ce în ce mai fermecat de această apariţie stranie din mijlocul codrului.

            - Cine eşti tu, făptură demonică!? – o întrebă cavalerul strângând mânerul paloşului.

            - Apropie-te, viteazule! Doar n-ai de gând să ucizi o fecioară fără pic de apărare!?

            - Eşti o nălucă ispititoare, o fantasmă a nopţii! - îi răspunse el sigur pe sine.

            - Sunt ursita inimii tale! -îi spuse ea şi făcu câteva piruete ademenitoare.

            - Răspunde! Eşti fiinţă umană sau fantasmă a întunericului? – insistă cavalerul.

            - Apropie-te şi vei afla! - îl  îndemnă cu vocea-i melodioasă.

            - Nu mă poţi atrage în ungherele întunecate ale bârlogului tău. Nu mă tem de duşmanul în carne şi oase, indiferent cât de puternic şi numeros ar fi, iar de nălucile nopţii nici atât!

            - Ştiu, iubitule!

            Fecioara îl cuprinse cu un braţ catifelat pe după gât şi-şi lipi sânii  fragezi de pieptul său puternic.

            Muşchii îi  tresăriră la atingerea trupului femeii.

            - Nu mă ademeneşti cu vicleşugurile tale! Dispari de bună voie, arătare ce eşti,  altfel te spintec cu  paloşul! – o ameninţă el.

            - N-o vei face! Eşti un tânăr plin de iubire! Ştiu cât eşti de curajos şi de viteaz! Nu te-ai întrebat de ce braţul tău nu oboseşte niciodată!? Nu ţi-ai dat seama că în vâltoarea bătăliilor cu cât te baţi mai  înverşunat, cu atât puterea ta creşte de zeci şi sute de ori !?

            - De unde-mi ştii secretul? – tresări bărbatul.

            - Tu ai menirea să aperi ţinuturile carpatine şi să laşi urmaşi demni care vor birui răul ce se va abate peste principate.

            - Nu cumva eşti vreo vrăjitoare cu chip de zână?

            - Nu-s nici vrăjitoare, dar nici zână! Sunt o femeie care are o anumită menire! - se lipi de trupul cavalerului  îmbrăţişându-l.

            Fermecat de fecioară, acesta  slăbi mânerul paloşului şi fără să-şi dea seama, buzele lor se contopiră.

            - Lasă paloşul! El este zestrea strămoşului nostru… Vei înţelege acest lucru la momentul potrivit!  De acum înainte  pentru tine timpul nu va mai avea limite!

            Şi parcă fără voia lor trupurile li se-ngemănară. La început bărbatul îi simţi corpul rece ce părea lipsit de fiorul vieţii şi buzele de gheaţă, apoi un val de căldură îl învălui şi în locul ochilor ei văzu doi tăciuni aprinşi. Surprins şi speriat, încercă să se desprindă, dar pădurea şi cerul se rotiră în jurul său.

            - Tu nu eşti fiinţă umană! - rosti el în şoaptă. M-ai învăluit cu vraja ta…

            - Să nu-ţi pară rău. Sunt urmaşa celor mai viteji principi. Dar nici tu nu eşti om decât pe jumătate!

            - Poftim? - tresări surprins şi o împinse, astfel încît se rostogoli în iarba din poieniţă.

            Ea îi zâmbi însă şăgalnic şi-l aşteptă cu coapsele dezvelite.

            - Am să te ucid, nălucă a nopţii!- tună el prinzând mânerul  paloşului.

            - N-ai s-o faci, iubitule! Îmi eşti ursit!

            Bărbatul ridică paloşul, dar strălucirea tăişului îl orbi şi-l scăpă în iarbă.

            - Vino, iubitule! - îşi sfâşie femeia voalul dezvelindu-şi trupul. Urmaşul prinţului va prinde viaţă în această noapte! Eu sunt Prinţesa vampirilor!

            La auzul acestor cuvinte tresări, dar totuşi o forţă nevăzută îl împinse   s-o cuprindă în braţe. Era atât de frumoasă, încât mintea i se înceţoşă de dorinţă trupească. Deodată o rază ca un fulger îl săgetă din creştet până-n tălpi. Calul necheză speriat şi dispăru în adâncurile pădurii.

            Cei doi tineri dădură frâu liber sentimentelor…  Pădurea vui, păsările nopţii ţipară pe limba lor, numai trilul privighetorii era mai trist ca de obicei. Prin mintea confuză a cavalerului se perindau scene groaznice din timpul bătăliilor, ţipete disperate de durere, urlete înfiorătoare. Revedea băile de sânge cu cadavrele sfârtecate de săbii pe câmpul de luptă. Apoi, dintr-odată, resimţi trupul gingaş şi cald al femeii ce-i  răspundea în unduiri line, pline de plăcere şi satisfacţie la sărutările şi alintările sale. De-acum era în culmea fericirii. Niciodată nu iubise pe cineva cu atâta patimă. Nicio altă femeie nu-l copleşise cu atâta dragoste şi dăruire ca această făptură necunoscută. Uită pe moment de propria-i existenţă şi se lăsă pradă acelor minunate clipe de iubire. Deodată femeia scoase un ţipăt de plăcere şi-şi înfipse unghiile în muşchii săi puternici, apoi gura îi căută gâtul şi doi canini îi străpunseră vena. Cavalerul simţi cum sângele cald i se prelinge pe piept spre deliciul vampirei ce-l lingea cu satisfacţie.

            - Acum eşti al meu pentru totdeauna! - rosti triumfătoare. Ţi-am dăruit nemurirea!

            Bărbatul îi sărută buzele pline de sânge, apoi îi prinse lobul urechii între dinţi şi-l perforă. Femeia scoase un ţipăt de satisfacţie, în timp ce el simţi în gură gustul plăcut al sângelui vampiric. Pe nesimţite fură înconjuraţi de cavaleri eleganţi şi domnişoare senzuale ce pluteau  într-un dans ameţitor.

            - Oare cine zicea că vampirii sunt făpturi rele? - exclamă tânărul. Vampiricele chiar sunt femei atrăgătoare şi cu o poftă nebună de iubire!

            - Din acest moment faci parte din lumea noastră pentru veşnicie! Niciodată să nu uiţi clipele primei noastre nopţi de dragoste!

            - Nu te  voi părăsi pentru nimic în lume! - o asigură el în culmea fericirii.

            - Îmi doresc ca din amorul nostru să se nască cel mai frumos şi viteaz fecior!

            - Un prinţ!

            - El va fi urmaşul lui Dracula!

 

 

[Corina Militaru]

Într-o lume de basm/legendă iarăși! :) Să vedem cum rodește imaginația dumneavoastră de data aceasta.

Aștept continuarea!

[Ion Nălbitoru]

O lume de basm care se va împleti uneori cu realitatea crudă dar şi cu o undă de naţionalism... Cel puţin în cărţi să mai existe un dram de identitate şi demnitate al românilor...

[Sofia Sincă]

Din nou ai răscolit copilul din mine, cel dornic de fapte din poveste. Admir importanța dată scrierii ca și celei anterioare.

Dar, aș avea o cârcoteală: şi ochii mari ca două puncte negre - cât de mari puteau fi ochii dacă erau ca două puncte? Sau cât de mari erau punctele? :))

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Ion Nălbitoru]

Aveţi dreptate doamna Sofia Sinca. Nu mă deranjează observaţiile, ba chiar mă ajută să fac rectificările necesare deoarece romanul nu este publicat.(Dar a fost corectat de o persoană profesionistă! Dacă la dânsa sunt asemenea scăpări atunci la mine, cadru tehnic, pare ceva firesc)