Tenebre ale destinului XIV

[Sofia Sincă]

 

A doua zi, duminica pe la ora opt, cele două femei, greu încercate de soartă, băteau la poarta Spitalului Public. Fără să rostească vreun cuvânt către dispecer, au fost îndreptate spre secția Urgenţe, aflată în apropiere.Traversară doar două alei flancate de ronduri cu flori multicolore, ce dezvăluiau întreaga splendoare a lunii mai. Holul de aşteptare era gol. Bătuseră la prima uşă şi intrară. Un medic se ridică din spatele unui birou şi veni spre ele:

– Cine te-o bătut, dragă, în halul ăsta? exclamă mirat.

– Am trăit în concubinaj cu cineva... şi...

– El te-o bătut concubinul!? De ce n-ai venit imediat? Că ai nevoie de îngrijiri medicale, dragă. Când te-o bătut?

– Ieri. Vreau să-mi daţi certificat medico-legal… aproape că imploră Firuța.

– În halul în care eşti, ai nevoie de spitalizare, nu numai de certificat medico-legal, rosti medicul cu un fel de lehamite, între milă şi oroare.

– Şi mai îi şi gravidă, domnu’ doctor! interveni Ana Frăţilă, cu gravitate în glas.

– Cum? Eşti gravidă? Şi el te-a bătut în starea ăsta? Nici pe un câine nu-l baţi aşa. Ce nemernic! Ce nemernic!... De ce n-ai spus că eşti gravidă? întrebă medicul plin de indignare.

– N-am ştiut că-i important, răspunse Firuța.

– Aşteaptă, te rog, zise medicul, formând un număr de telefon: Alo, colega, vino, te rog, până la noi, că am o pacientă pentru tine. N-o mai trimit acolo că are nevoie de spitalizare şi zice că-i şi gravidă.

Aşteptară câteva minute bune până ce sosi celălalt medic, spitalul fiind întins pe o suprafaţă mare între două străzi. O luă pe Firuța într-un salon apropiat, îi ceru să se dezbrace, atât cât să poată constata leziunile. După ce măsură, pipăi, se uită cu o lupă în ochii injectaţi, umplu o foaie de observaţie, semnă şi puse parafa.

– Ai avut noroc. Putea să-ţi spargă pupila ochiului stâng. Lovitura a fost foarte puternică. Eu îţi prescriu două săptămâni de spitalizare şi încă una de concediu medical. Dacă până atunci nu se vindecă rănile sau apar alte probleme, mai vedem ce e de făcut. Acum trebuie să te internăm în spital.

– Chiar trebuie, domnu’ doctor? întrebă foarte mirată Firuța, deoarece ea mai trecuse prin aşa ceva şi le dusese pe picioare, fără a mai veni la spital.

– Obligatoriu! răspunse medicul sever. Statul azi protejează femeia gravidă. Ar trebui să-l bagi în puşcărie pe ăsta. Ăsta-i animal, nu-i om. Să baţi o femeie cu atâta bestialitate... şi mai ales o gravidă.

Potrivit vorbei populare care spune că „Dacă intri în horă, trebuie să joci”, Firuța se trezi internată, la secţia Ortopedie. Primi imediat îngrijiri de la o asistentă care-i pansă rănile, o unse cu tot felul de unguente, îi puse nişte picături în ochi şi-i spuse să se odihnească. Mai ales să se odihnească. Niciun medicament deoarece era gravidă. A doua zi a fost luată şi dusă la tot felul de raze, la tot felul de aparate, la Ginecologie, unde au stabilit vârsta sarcinii. Era în luna a treia. Firuţa îi povesti asistentei principale despre doamna Jecu Simona, speranţa de care se agăţa cu disperare, şi o rugă să o anunţe dacă avea posibilitate. Nu trecuseră bine două zile că Firuța se pomeni cu ea în salon, cu un halat pus pe umeri, însoţită de medic:

– Rafira, ce-ai mai păţit? Nu ţi-am spus să vii la mine?

– N-am avut cum doamna Jecu. S-o întâmplat sâmbătă şi duminică am venit la spital.

– Foarte bine ai făcut, foarte bine, fată dragă. Cu asta cred că i se va înfunda, să ştii.

– Credeţi? Până i se înfundă lui, mă omoară pe mine. Nu mai era mult şi reuşea.

– Lasă pe mine! rosti femeia indignată. Lasă pe mine! Nu faci nimic până nu vorbim. Da?

– Da, doamnă Jecu, am mare încredere în dumneavoastră şi mare nevoie de ajutor.

Mai vorbiră una, alta, apoi vizitatoarea plecă, după ce-i lăsă nişte fructe şi câteva prăjituri, amintindu-i să-i ducă certificatul medico-legal, imediat după ce se va externa.

În spital, Firuța se odihni. De multă vreme nu mai avusese parte de atâta odihnă şi linişte. Durerile fizice începuseră să se potolească, dat fiind construcţia ei sănătoasă. Mama o vizita cam la două zile. O trimise la Libertatea ca să anunţe că este internată în spital. Zilele treceau vorbind cu femeile din salon sau ascultându-le, mai ales pe una internată din acelaşi motiv:

– Câte certificate de astea am io... spunea femeia, şi n-am făcut nimic cu ele. Când mă duc acasă, să pune în genunchi şi mă rogă să-l iert şi el şi copiii. Şi-mi trece.

Firuța însă adunase atâta ură, silă şi frică de Nitu Băran încât era hotărâtă să meargă până la capăt cu orice preţ: „Dacă mă omooră... mă omooră. Da’ eu aşa nu mai pot trăi. Sper să mă ajute doamna Jecu, aşa cum mi-o promis. Şi dacă mă întreabă cineva despre el spun toate nelegiuirile pe care le-o făcut de faţă cu mine, spun tot ce ştiu despre el, ce am văzut sau ce mi-o povestit.” Se simţea oarecum în siguranţă între aceste ziduri, cu gratii la geamuri. Patul ei era către stradă şi doar două ronduri de flori despărţea clădirea de gardul spitalului. Privea cu plăcere tumultul străzii, dar se umplea de nostalgie când vedea parcul din spatele liceului Ursuline. Cât de departe erau acele zile în care mai chiulea cu colegii, poposind pe băncile ascunse de câte un arbust urban, special amenajat, cu chitarele, fredonând cântece la modă… O, ce vremuri!… Nu mai ştia nimic despre colegi, ca şi când nu ar fi existat.

În săptămâna următoare, tihna s-a făcut iarăși țăndări: de pe holul spitalului răzbătea vocea lui Nitu Băran – se certa cu asistentele ca să-i spună unde este viitoarea lui soţie. După ton, Firuța îşi dădu seama că este băut. Îngerul negru parcă o făcu să deschidă uşa salonului şi să privească.

– Uite-o! exclamă entuziasmat Nitu. Mămicuţă dragă, ce faci tu? Am vint să te iau acasă!... ţipa cât îl ţinea gura.

Firuța se retrase repede şi se urcă direct în pat. În câteva clipe Nitu Băran era în salon, cu două asistente după el. Femeile încercau, fără sorţi de izbândă, să-l împiedice să intre.

– Duceţî-vă dracului, tu... şi lăsaţî-mă-n pace... Că pentru nevastă-mea fac omor de om. Firuţă, îmbracă-te şi hai să merem!

Pentru prima dată Firuța nu-l asculta orbeşte. Şi nu de alta, ci de teamă. De frica bătăii ce o putea încasa, dacă pleca acum cu el. O altă bătaie soră cu moartea.

– Nu viu! Că eu sânt gravidă şi trăbă să stau în spital, că m-ai bătut.

– Da, tu? De asta stai tu, aici, în spital? Lasă că discutăm noi altădată.

– Tovarăşe, te rog să ieşi afară! De fapt am chemat miliţia, se burzuluia de zor o asistentă la el. Nu ai voie să deranjezi bolnavii.

– Auz’, tu? Îţi f.. Dumnezăii mă-tii şi ţâie şi la totă miliţia, că io plec când vreau io de ’ici şi nu plec fără nevastă-mea!!

În timp ce se ciorovăiau, în salon intraseră doi miliţieni:

– Tovarăşe, ce cauţi dumneata aici?

– Cum ce caut domle?! Pe nevastă-mea o caut!

– Dă-mi buletinu’ dumitale!

– N-am buletinu' la mine!... Ce, io umblu cu buletinu’ la mine?!

– Cum te numeşti?

– Băran Dumitru. Ai auzât de mine?

– Acum ieşi dumneata din salon, că nu e oră de vizită. Vii cu noi să plăteşti o amendă şi vorbeşti cu tovarășa altădată.

– De ce domle?... E gravidă cu mine!... E nevastă-mea! se grozăvea ticălosul.

Miliţienii îl împinseră de spate, îl luară unul de un braţ şi altul de celălalt şi-l scoaseră din salon. Firuța rămase stupefiată: „Şi totuşi se poate ca cineva să mă scape de temnicer. Dacă, de frică, mă duceam cu el acum?... Trăbă să am mare grijă de certificat.”

În două săptămâni de spitalizare, se refăcu destul de bine, atât fizic cât și moral. Împreună cu mama sa, la externare, se îndreptaseră direct spre camera de protecţia a minorului, la doamna Jecu, pentru a-i lăsa certificatul medico-legal, conform înţelegerii. După o anticameră de vreo oră, de data aceasta era coadă mare, doamna Jecu o primi cu drag şi-i spuse ca să o caute peste zece zile, timp în care ea va face, ceea ce va trebui să facă.

Înainte de a pleca spre casă, cele două femei se abătuseră să-şi cumpere câte ceva de ale gurii.

– Hai să mereu la aporzar Firă, să luăm nişte părădaizăne, că ale noste încă nu s-o copt, îndemnă mama.

La „aporzar”, Firuței îi lăsă gura apă când văzuse nişte caise galben-roşietice, pufoase, expuse într-o lădiţă pe raft. Nu îndrăzni să-i ceară mamei să cumpere: „Cine ştie câţi bani are, săraca!...” Dar cum între mamă şi copil există întotdeauna o legătură mentală, o telepatie, mama ghici pofta fetei şi cumpără și un kilogram de caise. Au fost cele mai bune caise mâncate vreodată, iar gustul i-a rămas în amintire pentru totdeauna. Toate caisele de după aceea se comparau cu cele de atunci.

– Mulţumesc, mamă, că ai cumpărat caise! Mi-era aşa de poftă...

– Ştiu că-ţ’ place. Pe Oara era s-o lepăd de la neşte prune.

Zâmbind, cele două plecaseră înspre adăpostul lor. Razele soarelui de vară, plaiul ce se desfăşura măreț îi umplea inima de bucurie Firuței, parcă dându-i speranță că viaţa i se va schimba în bine, că va putea trăi omeneşte. De fiecare dată natura generoasă, din raiul copilăriei, îi hrănea sufletul, o îmbăta cu miresme şi-i dădea energie pentru viaţă. Era hotărâtă – va da pruncul la casa de copii. „N-am nevoie de copil acum. Ce să fac cu el? Oricum trăbă să plec din Sibiu şi cu un copil după mine... Unde să mă duc?”

Încă o săptămână de stat acasă îi aduse mulţumire. Îşi duse la confecţionat rochia de gravidă, la doamna Bacriu, o croitoreasă cu locuinţa dincolo de pod, pe Lazaret. Aceasta lucra şi pe mult şi pe puţin. În consecinţă, avea casa veşnic în dezordine, plină de aţe şi resturi de materiale. Balonzaidul îl duse la un bărbat în Guşteriţa, foarte priceput, dar indolent, ca toţi meseriaşii pricepuţi.

Concediul acesta nedorit se terminase și de luni își reluase munca. Desigur că pierduse războaiele ce-i fuseseră repartizate și acum era iarăși rezervă. Dar pentru faptul că era gravidă, de la patru luni şi jumătate, conform legii, scăpase de tura de noapte şi o trecuse la o activitate mai uşoară. La fel se proceda şi pentru perioada de alăptare. Ziua de lucru era redusă la şase ore, iar cine dorea, putea să rămână tot la muncă lejeră.

În toată această perioadă, Nitu Băran nu se arătă de fel.

Deși planul era de a-și duce pruncul la casa de copii, mama Firuței veni cu altă idee:

– Tu Firă, io am vorbit cu Domnica lu’ Nelu şi o zâs să te duc la ie, că te scapă de copil.

– Cum, mamă, să mă scape? Să poote?

– Nu-ştu cum. Io n-am făcut nimic, niciodată. Io am făcut câţ’ mi-o dat Dumnezău. Da’ ie mi-o spus, că ştie cum.

– Şi Nelu ce zâce, că-i caz de pușcărie, dacă se află?

– Nu ştie Nelu. Lui nu-i spunem. Ne-om duce când nu-i el acas’…

– Bine. Io oricum vreau să scap de copilu’ ăsta. Dacă nu, îl dau la casa de copii.

– Decât să-l dai la orfelinat, tu, Firă... mai bine să nu-l faci. O hi greu pentru un copil să crească acolo, la orfelinat, fără mamă.

– O fi! Hai să încercăm! Pote scap.

Astfel se duseră, la data stabilită, acasă la Nelu. Emoțioată, Domnica le aștepta în cameră, cu încă două femei în vârstă de treizeci de ani fiecare, nu mai puțin agitate decât gazda lor. Cele patru schimbaseră câteva scurte amabilităţi, apoi străinele o invitaseră pe Firuța în baie, fără să o întrebe ceva, fără să-i dea vreo lămurire. Acolo o puseră să-şi dea chiloţii jos și să stea pe vine, cu picioarele mult desfăcute. Cum nu reușeau, încercau pe rând, iar și iar, să-i introducă pe uter un fel de rădăcină albă, subţire, scoasă dintr-o sticlă cu spirt medicinal. Emoțiile, dar și conformația anatomică a Firuței, le împiedicau să ducă fapta la bun sfârșit. Domnica intra nerăbdătoare, ieşea nervoasă:

– Ce faceţ’, tu? Nu puteţ’?

– Nu mere, tu, Domnică. Îi femeie nenăscută... Nu găsâm gura uterului deloc.

Mai încercaseră de câteva ori, dar tot fără sorţi de izbândă şi-apoi renunţaseră definitiv. Firuța se îmbrăcă şi ieşi supărată, cu picioarele tremurându-i ca varga.

– Nu să poote şi gata, fu verdictul celor două moaşe empirice.

Ana Frăţilă scoase o hârtie de o sută de lei şi le-o întinse.

– Nu, leliţă Ană! Nu luăm bani, că nu am răuşit să facem nimic.

– Pre’ v-aţ’ chinuit! Pre’ v-aţ’ chinuit… o ţinea una şi bună Ana, rugându-le cu banii, însă „moaşele” erau cinstite: dacă nu rezolvau situaţia, nu luau nici bani.

– N-ai avut noroc, fata mamii, încercă s-o consoleze Ana Frăţilă pe drum.

– Am văst. Tot casa de copii rămâne soluția.

– Dacă aşe o hi dat de la Dumnezău...

Într-o duminică blândă, stând pe scările de la intrarea în casă, unde soarele de dimineaţă trimitea mângâieri molcome şi binecuvânta ziua, cu ale sale raze, Firuța simţi un cutremur în abdomenul rotunjit, o tresărire a ceva ce-i aparţine: „Iiii… cred că o mişcat copilu’. Asta trăbă să fie. Că mă tot întreabă lumea de-o mişcat.” O emoţie puternică îi invadă sufletul, şi o apropiere enormă faţă de mica fiinţă care se dezvolta în pântecele ei, cerându-şi dreptul la viaţă, se născuse pe dată. O lacrimă de bucurie, după atâta tristeţe, se prelingea pe obraz. Se simţi importantă, responsabilă. Începu să mângâie pe furiş locul unde simţi tresărirea, iar sub mâna ei se mai întâmplă o dată minunea. O podidise plânsul: „Mic suflețel... vei fi copilu’ meu! Cum să te dau io la orfelinat? Cum să te lipsesc io, de mamă?”

Nu trecuse săptămâna, că Nitu Băran o aştepta la poarta fabricii, la trei după-masă. Nu era beat şi se arăta bine-dispus. O luă tandru de braț:

– Hai nevastă, să-ţ’ dau o friptură, că am luat banii.

Era pentru prima dată când făcea acest gest. O duse în Dumbrava, unde trona raiul pe pământ, unde verdele pădurii se întrecea cu cerul albastru, oglindindu-se împreună în lacul bine străjuit de copaci, unde cucul era la el acasă şi încerca să-şi impună dominaţia teritorială şi să farmece timpul. Sublimul domina feeric.

La restaurant se întâlniseră cu încă două familii, cunoştinţe de ale lui Nitu. Acesta se purtase impecabil, ca și cum era cel mai iubitor soţ, ca şi când în acest mod se desfăşura viaţa lor, a unei familii fericite ce aşteaptă un copil. Seara o conduse la autobuz. În staţie o întrebă aşa, ca din treacăt, de certificatul medico-legal:

– Tu, Firă... da’ unde-i certificatu’?

– Care? întrebă Firuța cam încurcată. De la spital? La servici’ să iau banii. Să-mi motiveze absenţele.

– Nu ăla, tu... Ăla de la doctoru’ legist.

– Nu mi-o dat alt certificat. Numai’ pe ăla pe care l-am dus la fabrică. Di ce? Trăbuia să-mi mai deie vrunu’?

– Nu trăbuia, tu. Dacă n-ai cerut, nu-ţ’ dă.

Firuța mulţumi lui Dumnezeu de situaţia din care ieşise cu bine şi se dumiri care era cauza purtării lui drăgăstoase: „Poote să-mi facă ce-o vrea el acum. Poote să-mi spele și piciorele… Nu uit io bătăile pe care le-am luat. Şi apăi nu-l ţâne mult pe el binele ăsta. Săptămâna viitore mă duc la doamna Jecu să văd ce-o făcut.” gândi Firuța cu atâta ură şi repulsie în suflet, încât indiferent ce fapte alese avea să facă ticălosul, în prezent, clipele de coşmar nu le putea răscumpăra.

Pe la jumătatea lui iulie o căută pe doamna Jecu. Află că este în concediu de odihnă şi venea luna viitoare. Speranţele se amânau, trebuiau să mai aştepte.

Scutirea de schimbul III și munca ușoară, însemna deşiratul resturilor de aţe de pe canetele ce purtau firul prin suveică, în vederea reîncărcării. Gravidelor li se oferea un loc retras în secţia de pregătire a ţesătoriei, scaune şi câte o ladă în care se puneau canetele. Astfel se manifesta grija statului comunist pentru viitoarea mamă. Un fel de a trage mâţa de coadă. Firuța, era cea mai tânără de acolo. Ea nu avea ce povesti, însă asculta fel de fel de întâmplări de-ale colegelor. Erau multe de prin Răşinari şi Poplaca cu sute de oi acasă, spetite de trudă în gospodăriile lor, iar aici se odihneau. O lăsau pe Firuța să tragă de capetele aţelor, să desfacă ea canetele de resturi, în timp ce ele depănau amintiri sau întâmplări cotidiene. Asculta în tăcere și își imagina cum se desfăşoară o viaţă normală, într-o familie normală. În tura de după-masă, maistrul se obișnuise să-i aducă doar ei canetele și știa că astfel nu va duce lipsă de acele obiecte indispensabile maşinii de ţesut.

Nitu Băran părea că acceptase, ori poate chiar îi convenea, ca viitoarea lui soţie să locuiască în casa părintească. O vizita cam de două ori pe săptămână, fără a mai căuta motive de scandal, fără să o mai lovească. Se purta omeneşte cu ea, că uneori, acesteia, îi venea să-i mulţumească pentru acest lucru.

Într-una din zile, în drumul ei pe lângă gardul viu al vecinilor Oală, i se păruse că aude râsete, vorbă multă şi că distinge vocea lui Nitu. Trecuse mai departe. Mama ei tocmai pregătise un ghiveci de vară, specialitatea familiei, în această perioadă de timp.

– Mamă, mi se pare mie, sau am auzât vocea lu’ Nitu, pe la Oală?

– Nu ţî să pare. O vint Sinefta şi mi-o spus că-i acolo, cu o fată de aia... care să întinde cu toţ’, pe bani. Că o vint az’ nopte cu Viorel, auz’, şi că ei i frică să nu vie miliţia peşte iei.

– Da?... întrebă Firuța mirată.

O gelozie neînțelasă o cuprinse: „Pe toote le-o făcut. Da’ să să culce cu femei în faţa mea, nu. Uite că o făcut-o şi pe asta! De fapt, mi-o promis-o de mult…”

– Ie! Şi Sinefta o zâs, că să te duci tu şi să-l iei de acolo. Da’ tu nu te duci nicăirea că iar te bate.

– Io să-l iau? Să-l ia dracu’, sau să rămâie acolo pe veci. Pote o lua-o pe aia şi mă lasă pe mine în pace! vorbea Firuța înfuriată, căutând parcă să-și arate cu nu-i geloasă.

– Îţ’ pare rău, Firuţă?

– Nu cred mamă… nu cred că-s gelosă. Însă nici bine nu-mi pare, să-l ştiu aici lângă mine cu femei. Da’ câte mi-o făcut... mă aştept la orce.

Orgia din casa vecinilor dura deja de vreo trei zile. Chicote şi veselie, lălăituri de beţivi și muzică se auzeau de acolo tot timpul. Bărbaţi necunoscuţi veneau şi plecau. În ziua a treia, pe când Firuța se întorcea de la serviciu, Nitu îi ieşise în cale de după un boschete. Femeia trase un ţipăt de spaimă.

– Am vint să te omor! zise cu un rânjet larg pe buze, şi-i puse Firuței vârful unui cuţit în burta proeminentă, ce se arăta prin rochia largă, roz, cu flori de câmp.

– Mă, Nite, cum să mă omori?!... Ce ţ’-am făcut io, ţâie? Ui’ câte îmi faci tu!

Chefliul băgă cuţitul în teaca de la brâu, râzând zgomotos:

– Hooo... ho! Am glumit, mămicuţă dragă! Am glumit… Cum să te omor io pe tine. Ce-ţ’ fac io? Ce ţ’-am făcut?

Firuța prinsese curaj. Ştia care coardă sensibilă a brutei trebuia atacată. Era hotărâtă să facă orice pentru a nu mai încasa bătaie.

– Păi, mi-ai făcut de tote, mă. Numa’ femei de faţă cu mine n-ai avut. Acum ai făcut-o şi pe asta. Ai vint aici lângă mine cu boarfe.

– Cine, tu? Io? Dă-o-n p...a mă-sii pe japiţa asta. Asta-i femeia me’? Viorel o adus-o şi ia bani pe ea. Io nici n-am f...-o. Ce, să mă îmbolnăvesc io de la asta? Şi-apăi să-ţ' dau ţâie?

– Cine te crede? Atunci di ce stai aici de trei zâle, cu ea?

Nitu Băran, satisfăcut, îngâmfat, umflându-se în pene din cale-afară, o trase de mână:

– Hai s-o întrebi dacă io am avut ceva cu ea.

– Las’ că nu-i nevoie! încercă Firuţa să se eschiveze, dându-şi seama ce doreşte Nitu, iar ei îi era silă să meargă mai departe.

– Nu! Acum vii cu mine!

Înţelegând că era inutil să se mai opună, îl urmă supusă, împinsă totuși de o curiozitate surprinzătoare. Într-o încăpere fără geamuri, confecţionată din răchită de către familia lui Oală, cârpită cu pământ, se afla un singur pat. În rest, haine murdare sau curate aruncate pe o pătură întinsă pe pardoseala de lut, ori atârnate de cuie bătute special în acest scop. Sticle înşirate pe lângă pereţi, pline sau goale aşteptau ca nişte santinele dezordonate. Pe pat, o fată cam de şaisprezece ani, aproape goală, se întindea lasciv. În jurul ei, cu câte o sticlă de băutură în mână, vreo patru bărbaţi salivau, privind-o. Firuța aruncă o privire şi se retrase imediat.

– Tu, curvă, ia vin’ aici! se adresă Băran fetei, care apăru imediat în spărtura ce ţinea loc de uşă. Spune-i tu lu’ nevastă-mea, dacă m-am atins io de tine.

– Nu... ăsta nu m-o f...t. Mi-o spus că nevastă-sa-i borțoasă şi i frică că-s bolnavă, Da’ io n-am nimic! vorbi fata cu prea multă dezinvoltură pentru a fi crezută.

– Ţ’-am zâs io? se îmbăţoşă Nitu Băran.

– Hai mă, care mai vreţ’ că io în sara asta plec în Sibiu. Am stat destul la voi, castraților! se adresă fata celor din cameră, foarte distrată.

Firuța plecă, urmată de Nitu:

– Hai mai sus pe deal, să stăm de vorbă.

Dealul mirosea, dumnezeiește, a vară. În fiecare pom atârna greu rodul anului, mere ionatane, lucioase, colorate într-un verde-auriu, visau spre acel roşu binecuvântat, sau pătulele cu galben sticlos, înroşite discret pe câte o parte. Prunii gemeau de povară, întrecându-se unii pe alţii, iar nucii încă îşi ascundeau misterios fructele după frunze colorate în acelaşi verde-cătrănit. Se aşezaseră într-o poieniţă, mult deasupra casei, împrejmuită cu muri. Nitu începu s-o pipăie, iar ea, un pachet de nervi, stătea încordată ca un arc, văzându-i intenţiile.

– Lasă-mă, Nite, că io n-am nevoie şi tu eşti sătul!

– Ba am io nevoie, că-s stătut!

Şi parcă ar fi putut să se opună? Când a mai îndrăzni ea să-i refuze astfel de porniri? Se împerecheară acolo în poieniţă, fără reţinere din partea lui. Ea strângea din dinţi cu ochii holbaţi de frică să nu-i surprindă cineva. Atât că rar treceau oameni pe acolo. După act, mai schimbaseră câteva cuvinte de circumstanță. Bine-dispus, el o invită în oraş.

– N-aş veni. Sânt obosită, mai bine m-aş culca. Da’ ce faci în oraş? întrebă femeia de complezenţă.

– Mă duc să-i dau drumu’ la curva aia, să să ducă-n p...a mă-sii şi să beau. Ce-am beut io az’? N-am beut nimic. Dacă nu vrei să vii şi tu cu ursu’, treaba ta…

Se despărţiseră cu nelipsitul sărut scurt pe buze.

Acasă o găsise pe sora ei, Ana, împreună cu fiica sa, Anişoara. Olteanul le izgoniseră din nou. Firuța se bucura că nu mai stătea aşa de mult singură, deoarece foarte des mama venea seara târziu acasă, iar uneori deloc:

– Ană, ce bine-mi pare că te văd acasă. În vizită, aşe, sau...

– În vizită, pe dracu! Ne-o dat afară din casă, Marin, că am rămas gravidă.

– Şi tu?

– Şi io! răspunse femeia, amărâtă.

Ana pierduse o sarcină a lui Duică, în împrejurări cam misterioase.

– Acum îl fac, să vedem ce-o să zâcă...

Anişoara stătea sfiită. Era o fetiţă de vreo zece ani, melancolică, tăcută, dar foarte frumoasă. Firuța avea o afecţiune specială pentru ea. Între ele exista o legătură aparte izvorâtă dintr-o întâmplare nefericită petrecută când Anișoara avea vreo trei anişori. Într-o dimineaţă, în timp ce pregătea ceaiul din menta culeasă de lângă fântână, aceasta se tot vânzolea pe acolo, ciripind. Firuța, destul de neîndemânatică, nu avea mai mult de zece ani, o ridicase pe scaun şi vrând s-o apropie de masă, atinsese cana cu cotul, vărsând ceaiul fierbinte în poala fetiţei. O dezbrăcase repede. Anişoara începuse să urle şi să se precipite prin casă de durere, dând din mâini. Această alergătură îi producea răcoare peste partea opărită şi de aceea nu se mai oprea. Era ca un fluturaş ce dădea ameţit din aripi. Dându-şi seama că acest lucru îi făcea bine, Firuța luase un caiet şi-i făcuse vânt cu el continuu, apoi îi pusese comprese cu apă rece. Într-un suflet alergă, plângând, după mama, care era la Lena, ca să-i ajute în grădină, şi-i spusese ce făcuse din cauza neatenţiei. Tot într-un suflet se întorseseră. Anişoara stătea cuminte în pat, cu cârpele ude pe partea opărită. Pielea se băşicase pe o suprafaţă destul de mare, pe toată partea pubiană, până aproape de buric. O unseseră cu ulei, cu diferite unguente din casă, indiferent de folosinţa înscrisă la indicaţii, cu ou. Abia după o săptămână, băşicuţele începuseră să se usuce şi în final să se vindece… Fetiţa uitase, însă Firuța nu. De câte ori o supăra Anişoara, îşi amintea că odată i-a provocat dureri şi o ierta.

Acum era bucuroasă că s-au întors, că s-a mai animat casa. Ana era cea care cumpăra de toate. Mai ales la salariu, pe lângă cele de trebuinţă era nelipsitul cozonac împletit, ce se desfăcea în şuviţe ca bumbacul, şi un kilogram de vin. Firuța era mai zgârcită, mai reţinută, nu cheltuia banii fără rost.

– Ştii că trăbă să vie şi Dinu în permisie? întrebă Firuța pe sora sa.

– Nu. Nu ştiu, răspunse Ana cu un timbru al vocii moale, indiferent. Cine ţi-o spus?

– Am primit o scrisoare de la el. Mi-o dat-o sasu’, acum câteva zile. O scris că vine pe la sfârşitu’ lu' august, vreo şepte zâle, în permisie.

Seara sosi şi mama lor acasă, dar nu se bucură deloc de prezenţa Anei:

– Iară te-o trimis acasă ăla, tu?

– Ie, mamă... Îs gravidă.

– Iară? No... ghine! Staţ’ aci amândouă şi faceţ’ copii. Plecaţ’ câte una şi viniţ’ doi. Voi îi faceţ’, voi să-i creşteţ’!

Firuța ieşi din casă şi plecă sub nucul ei preferat. Parfumul puternic al frunzelor înconjura coroana imensă cu o aromă sălbatică, dulce-amăruie. Seara, aceste parfumuri plăcute şi zeilor, măcinau tristeţea. Luna se ivise pe cer plină, radioasă, scânteietoare. Lumina de puteai culege flori. Se aplecă şi rupse un cănăcel roşu de trifoi. Mireasma lui îmbătă lăsatul serii, simţit de Firuța prin toţi porii. Toată căldura de peste zi triumfa acum, prin esenţele pătrunzătoare ale florilor de câmp.

Din ce în ce simţea tot mai des frământările micuței fiinţe, care-şi cerea dreptul de a se naşte, şi tot mai multă compătimire pentru ea: „Nu cred că-l dau. Cum să-l dau? Să n-aibă mamă?... Să trăiască sărac!?” Şi o podideau lacrimile, gândindu-se la cât de greu i-a fost ei în cele cinci luni fără mamă, fără fraţi, fără familia ei, aşa cum era ea, mai dezmembrată, dar exista. „Şi au fost numa’ cinci luni. Poate l-oi da vreo câtva timp până mă aranjez eu în altă parte. Apoi îl iau şi plec. Ce, nu am io putere să cresc un copil?”

Din nou natura, cea mai fidelă prietenă şi sfătuitoare, îi sădi în suflet puţină speranţă, în împrejurări pline de pesimism.

părădaizăne - roşii

va urma

[Corina Militaru]

Am parcurs rândurile cu sufletul la gură. Se simte o schimbare în mai multe planuri. Băran face un pas înapoi forțat de situație. Pun pariu că nu-i convine, dar speră probabil să-și recupereze poziția. Nădăjduiesc să nu reușească! :) Firuța este puțin mai sigură pe ea. Pe de-o parte datorită ajutorului așteptat de la doamna Jecu, pe de alta datorită abilității de a-l manipula pe Băran - dobândită vrând nevrând. Un alt aspect, copilul nu mai pare atât de abstract. Odată ce începe să miște, trezește sentimentele materne ale tinerei și ca urmare nu mai pare atât de ușoară debarasarea de el. Frumos scris, Sofy!

Aștept, aștept... :)

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

Scris cu realism, un pasaj din viață mai bun cu Firuța. Copilul prinde viață și în inima ei, nu numai în trup. Excelent povestit.

[Sofia Sincă]

După cum nădăjduieşti, Corina, bate vânt prielnic şi în barca FDiruţei, a aceastei fiinţe obligată să ducă un jug care nu era al ei. Şi desigur, simţurile materne se dezvoltă şi într-o femeie atât de tânără.

Mulţumesc pentru atenţia cu care citeşti şi reacţiile sufleteşi puse în text!

Corina Militaru a spus :

Am parcurs rândurile cu sufletul la gură. Se simte o schimbare în mai multe planuri. Băran face un pas înapoi forțat de situație. Pun pariu că nu-i convine, dar speră probabil să-și recupereze poziția. Nădăjduiesc să nu reușească! :) Firuța este puțin mai sigură pe ea. Pe de-o parte datorită ajutorului așteptat de la doamna Jecu, pe de alta datorită abilității de a-l manipula pe Băran - dobândită vrând nevrând. Un alt aspect, copilul nu mai pare atât de abstract. Odată ce începe să miște, trezește sentimentele materne ale tinerei și ca urmare nu mai pare atât de ușoară debarasarea de el. Frumos scris, Sofy!

Aștept, aștept... :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Mihaela pentru timpul acordat lecturii. Ştiu cât eşti de ocupată, cu multe activităţi culturale şi familiale.

Cu mult drag!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Scris cu realism, un pasaj din viață mai bun cu Firuța. Copilul prinde viață și în inima ei, nu numai în trup. Excelent povestit.

[Emil Dumitru]

Frumos si linistitor acest fragment, dar... tare mi-e teama ca vine furtuna iar in viata Firutei.