Străinul

[Mihaela Suciu]

             Lumini, mașini, oameni! În acea seară, toate se contopeau feeric în văzul lumii, doar frigul din umbră se strecura tiptil dând târcoale în jurul băncii pe care se așezase tânăra. Înghețate, cu strângeri ușoare, cizmele o atenționau, din când în când, că e cazul să se ridice. ,,De ce să plec? Cine mă așteaptă acasă? Mai stau un pic, doar un pic.” Tot amâna momentul, deoarece nu se mai sătura să privească forfota intersecției; mașini nervoase se opreau scrâșnind la semafor, pietonii traversau rapid zebra savanei rutiere măsurându-și mersul în ritmul acustic al orbilor și se grăbeau, nevoie mare, să prindă ultimele oferte de sărbători. Nici nu se schimba bine roșul în verde și deja, forțând galbenul, motoarele porneau în trombă. Învățase pe de rost timpii de așteptare și pornire, iar schimbarea celor trei culori, era după comanda gândului ei: ,,Stop!” ,,Așteptați!” ,,Start!” –  un joc închipuit, care o distra nespus, mai ales că unii șoferi erau amendați pe loc, evident virtual, pentru diverse: ăla că vorbește la telefon, ăla că n-a acordat prioritate, ăla că nu s-a încadrat corect și-a tăiat calea... Șoferițele n-o interesau, efectiv mintea ei ignora orice femeie.

         Pe trotuare, cumpărătorii se încolonaseră pe două linii de transport în comun, un șir dus și unul întors, ca niște furnici hămesite, gata să ia cu asalt tot ce nimeresc în cale. Deasupra bulevardului central, multitudine de ornamente diferite, multicolore, legate prin ghirlande, se împleteau cu luminile palide cerești formând un acoperământ fastuos ce se prăvălea copleșitor de sclipitor, înveselind fețele trecătorilor-cercetași. În fața ei, dincolo de geamurile cristaline ale cofetăriei de lux, consumatori de dulciuri, taclale, se lăfăiau ca niște nababi în discuții optimiste. Nu se auzeau, dar ea își putea închipui din gesturile lor subiectele abordate. Ar fi mers să comande ceva dulce, însiropat, dar nu-i ieșea socoteala banilor chenzinei! ,,Și până îi vine următoarea plată, și singură, singurică... mai că... nu, nici nu merită efortul financiar, chiar de-i mic, fiecare bănuț e important!” Înghiți în sec! O firmă de electronice clipi cu tâlc, iar privirea tinerei, avidă de nou, se lipi de silueta neagră, elegantă, conturată în tușe groase de luminozitatea orbitoare a steluțelor așezate de jur împrejur. Uoau!

         Din afară, analizând, se putea observa că în toată viermuiala străzii, un du-te-vino continuu, existau doar două entități statice care se tatonau reciproc, în tăcere: un el și-o ea.

         Încântată de ceea ce tocmai zărise, scenariile se derulau cu imaginația debordantă a oricărei tinere având vârsta ei, în fapt o visătoare, un vulcan hormonal încărcat de emoții gata să explodeze. Și cum călătorea haihui cu gândul, o voce masculină i se prăvăli drept în creștet ca o găleata cu apă rece: ,,Îți place! Spune că-ți place!”. Surprinsă asupra faptului, roșul cizmulițelor erupse îmbujorând-o, iar pecetea tăcerii se lipi pe buze chiar dacă recunoscuse glasul. Șeful ei, înclinându-se respectuos, se așeză pe bancă și chicotind de năstrușnicul gest inopinat insistă în grai înducit: ,,Îți plașiii?” (Știa că dânsul, de fel moldovean, vorbea literar, ca orice om cu studii superioare, dar o tachina pentru accentul ardelenesc.) ,,Hai, recunoaște!” se predă șeful, ca o ultimă încercare de convingere și ea-i răspunse neutru și prompt: ,,Nu-mi permit!” Parcă atât așteptase și dumnealui porni pledoaria: ,,Domnișoară, de ce să nu ai ceea ce-ți dorești? Ești tânără, iubește și trăiește clipa, timpul zboară! Crezi că la vârsta mea, când o să ajungi, mai poți trăi exuberanța? Azi, tot tineretul e pe fugă, nu stă să cugete. Dacă nu-l iei tu, îl ia altă persoană și gata, o să-ți pară rău și regrete gârlă, și...”

         Nu-i mai urmărea vorbele! Ca o străfulgerare, două coloane lungi și albe zvâcniră în aer, în ritmul dansului ,,Fecioreasca”, mâinile în tandem pocniră degetele, palmele și apoi cizmele negre lustruite, picioarele forfecară înalt, artistic. Mușchii frumos arcuiți o ispiteau, însă poalele cămășii (strânsă cu-un brâu lat din piele, pe mijloc) se rotiră năucitor de repede luându-i glasul și până să se dezmeticească, alta a fost mai iute: ,,Zi, bădiță, zi!” și l-a-nhățat. Ceea ce-a urmat, a fost în sufletul ei de copilă așezată, cuminte, doar noapte, nu și zi! Crezuse că se va vindeca de toată durerea ce-o frământa îndepărtându-se de casă, prin plecarea în altă localitate, poate era prea devreme, poate merita ceva mai bun, poate...

         Indecisă de acel ,,poate” se lăsă în voia brațului ce-i înconjura umerii, în gestul ocrotitor și prietenesc, în timp ce în cap încă îi mai răsuna: ,,Îl ia altă persoană și gata...” Bătrânul economist, văzând-o dintr-odată deprimată, fără ai cere părerea, concluzionă bătând-o încurajator pe omoplat: ,,Nu-ți face griji, rezolv eu, bărbătește!” și-i clipi șmecherește c-un ochi, asemeni unui tânăr pus pe șotii, iar ea, în loc să se opună, înfruntă hotărâtă destinul: ,,De ce, nu? Nu merit? Ba, merit!” și scoase vocal ,,Meeerit!”, iar acel ,,e” prelungit se translată în ,,ă” printr-un joc bizar de cuvinte și ieși ,,Măăărit”, iar într-o sclipire de moment apăru asocierea: ,,Mă mărit?!” O pufni râsul, când dibui hilarul formelor și înțelesul total diferit al cuvintelor. Se rușină de ieșirea necontrolată, dar își veni repede în fire. Era singură, iar ceilalți trecători își vedeau de ale lor.

         Din taxiul oprit în fața ei, a sărit nea Grig (după cum îl apelau cei tineri pe șef), nesperat de sprințar pentru vârsta lui, îi prinse cotul și deschizând portiera din spate o împinse ușurel înăuntru, cu vorbe ce nu acceptau nici cel mai mic refuz: ,,Am rezolvat, timido! Urcă și bucură-te! Ai o săptămână de concediu, restul discutăm la serviciu, când vei reveni. Am plătit eu cursa!”

          Mașina zvâcni ca o mânză, iar ea se lăsă furată din mers pe șaua timpului și parcă trăia povestea din ,,Răpirea sabinelor”. În aplauzele îngerilor, poleială de fulgi începu a cerne din văzduh, ca la o nuntă împărătească. Prima ninsoare! În urma cailor-putere se răsuceau văluri alburii și motorul sfornăia, și inima ei o luă la trap învăluită fiind de parfumul puternic masculin. Stăteau alături, umăr la umăr, pe aceeași banchetă. O, și ce exotic nume avea! Închise ochii respirând ușor și conștient; inspiră lung prima silabă în gând și expiră a doua silabă lent, parcă a regret că trebuie să-i dea drumul. Repetă acest joc de mai multe ori.

         Din reverie, o trezi șoferul, amintindu-i c-a ajuns la destinație. Privi prin geamul taxiului spre blocul său cu nucul în post, la datorie. Văzu la etaj o perdea mișcându-se, posibil că tanti Niculina era și ea ,,de gardă” la ,,observator”, mulțumi șoferului și coborî luându-și inima-n dinți. ,,Acum ori niciodată!” Spatele i se îndreptă ca la o ardeleancă ocoșă ce era și cu noua cucerire la braț, defilă în pași mărunți și șolduri unduitoare, ca un fotomodel pe podium, până la ușa blocului, iar de acolo o luă la fugă pe scări, să nu dea nas în nas cu vecinele; atât îi mai trebuia și... Intră gâfâind în casă, răvășită de gânduri nebunatice, hlizindu-se în sinele său, ca de-o năzbâtie.

         Hîîî... Na, poznă! Maică-sa sta proptită în fața sa, cam într-o rână! Îmbrăcată în costumul popular, cu mâna în șold, începu turuiala: ,,Tulai, Domne! Ni la ie! Dară așe învățatu-te-am? Iee, tăt nainte, tăt nainte, precom... Ioi! Tuuu, fată, tu! Fain îi! No așe, pricopsitu-te-ai!” Închise ușa de la intrare și din simț estetic, îndreptă tabloul mamei vorbindu-i cu ochii: ,,Tu, mică, sunt așe fericeee... Mno, dar îs prostă!” și-o zbughi spre sufragerie lăsându-se în voia sorții: ,,Fie ce-o fi!” Și cum se lăsase moale, pe spate, cu ,,străinul” deasupra, pe canapeaua nestrânsă cu zilele, să n-o hârbuiască, se felicită în gând că odată cu venirea frigului, își mutase locul de dormit în sufragerie, fiindcă o întâmpină un aer călduț. Canapeaua era larg-primitoare, numai bună de-o zbenguială.

         El mut, mut! Ea – prinsă în jocul ,,fetița cu păpușă”; îmbrățișat, mângâiat... Atingeri! În șoaptă, rostea numele lui și-l alinta: ,,Hani” – dulce ca mierea, iar când deschidea brațele ca să-l privească mai bine, se umplea golul dintre ei cu aroma piersicilor în pârg. Ce nostime erau tresărind speriate de tobele inimii! Cum să tulburi clipa? Ssst! Oare ce-i trece prin minte acum când zâmbește tavanului?

          Lăfăindu-se de-a latul patului, încălțată, îmbrăcată, sedată de endorfime, ea organiza fastuos parcursul celor șapte zile libere, care în fapt, se putea concretiza în doar câteva ore bune. Mental își contura emoțional proiecte de viitor și timpul se dilata adăugând mereu amănunte, iar senzațiile se prelungeau încântător de senzuale. Intrase în nebunia asta, vrând-nevrând, ca-ntr-un perpetuum zbor circular, revenind cu idei care-de-mai-care. ,,Cu siguranță,  e cel mai frumos lucru care i se putea întâmpla și în niciun caz n-o să-i dea drumul!” După ce făcu câteva rotații ample deasupra magnificei săptămânii, alte detalii pragmatice au adus-o cu picioarele pe pământ: ,,Ziua ca ziua, dar e indicat să doarmă cu el în aceeași cameră? Unde să doarmă? În sufragerie, în dormitor?” și clopoțelul sună: ,,E bine, foooarte, dar acum ce faci?” A sărit precum un arc! ,,Fac un ceai!”

         Trimițând în direcția canapelei câteva bezele iubitoare din vârful buzelor, fâlfâi degetele (gir că va reveni) și apoi brațele (semn că zboară de bucurie), și se repezi cu telefonul mobil spre hol. În bucătărie, scotoci prin labirintul celor două emisfere cenușii, cercetă fiecare cotlon, neuron, axion, ce știe despre țara lui de origine – ,,Țara Soarelui Răsare” – ce-i drept, citise de două ori ,,Shogunul”; prima oară pentru acțiune și a doua oară pentru obiceiurile lor erotice, dar lumea asiatică evoluase și regretă că nu cunoaște prea multe. Clar, ea era din ,,Țara Soarelui Apune”, o novice! Clic și se lumină! ,,I-ar fi de folos, prietena ei virtuală, Anca, da, ea a terminat Informatica, e specialistă în butonat internetul, e o ,,Enciclopedie ambulantă”, e hazoasă și desigur poate să-i spună ce-și-cum... No-no, no! Anca-i în Londra, împarte ,,Feli de lămâie” zaharisiților de imperialiști, să nu le pice cu greață Brexitul... Bîîr! Frigu-i!” și zărind palica trimisă tocmai de la poalele muntelui ce-i ocrotise copilăria, uită de ceai și turnă lichidul cu arome prunatice într-un pahar mare, nepotrivit pentru spirtoase, dar dacă tot era sub nas, la îndemână, de ce nu?... Îl umplu ochi. Se uită la el cam chiorâș! Ce-i drept scăpase cam multă băutură, dar nu-i musai să-l bee tăt! Cu buze țuguiate a tras ușurel stratul superficial mărginit de șiragul cu mărgele. Grijulie să nu verse vreun strop, sorbi doar o guriță din licoare, fiindcă era prea tare. Trăznet! ,,Țîîîîîr!” Tresări! Soneria! ,,Sărut mâna, doamna Aneta! Poftiți!” zise fata, gândindu-se că vecina are să-i spună vreo doleanță.

         Văzând ușa deschisă la bucătărie și fiind invitată în casă, Aneta, țuști! Când se pomeni în mijlocul bucătăriei, era cam încurcată: ,,Cum să înceapă?” Pe masă, un bidon cu etichetă: ,,Apă Borsec” și paharul plin. Se gândi că n-ar strica să tragă de timp și bău paharul pe negândite, și pe nerăsuflate, se clătină, un picior (beteag de ceva ani) i-a cedat și a căzut pe-o parte. Mâna și covorul gros i-au atenuat impactul. Când o văzu așa, cu gura deschisă și ochii bulbucați, ieșiți ca la melc, derulând scenariul anchetei ce urma și pușcăria iminentă – c-ar fi omorât-o premeditat, fără să stea pe gânduri, fata acționă prompt: îi arse o palmă să scoale și morții, și-i tufli un ibric cu apă rece, drept în față. Doamna își reveni nesperat de repede, iar în locul unor vorbe neplăcute, cum te poți aștepta în acea situație, își exprimă mirarea: ,,Fată, da ce putere ai!!!” și ștergându-și cu mâneca apăraia adunată-n bărbie și apoi ochii, parcă i se ridică un văl și-și aminti scopul vizitei: ,,Știi, mi-a zis Niculina...”

         Cu zâmbetul întins pe față, precum linia ecuatorială, fericită c-a scăpat doar cu o sperietură și nu intrase pe mâna procurorului, în cercetări ce-ar fi întors-o pe toate fețele, mai ceva ca mumă-sa, eliberată de frică, fata preluă fără zăbavă ideea discuției începute de vecină – confidenta ad-hoc ce-i picase din cer – revărsând emoția acumulată și punându-i pe tavă noutatea: ,,Da, e japonez! Vă dați seama? Ja-po-nez! Da, da, unul veritabil... E suuuper! Dacă ați ști ce mult... Haideți, să-l vedeți!” Ajutând-o, cătinel-cătinel, drept spre sufragerie i-a purtat pașii. Cum doamna Aneta-trompeta nu văzuse în viața ei un asiatic în carne și oase, murea de curiozitate și deja se gândea: dacă dumnealui știe rusa și evident că știe, doar o zvârlitură de băț le desparte țările, o-ho-ho, ce conversații elevate o să poarte cu el și cum o să se mai laude în fața Niculinei, și cum... Când s-a deschis ușa, surpriza-surprizelor!

 –  Ăăă... ți-ai luat televizooor?

 

 

Regionalisme:

așe – așa

bee – bea

dară – dar

fain – frumos

ie – ea

iee – da

îs – sunt

mică – mămică

musai – obligatoriu

ni – uite

precom – precum

prostă – proastă

tăt – tot

[Emil Dumitru]

Am citit, ce citit!... savurat efectiv, frază cu frază, curios să aflu ce visează  erioina ta, „Încântată de ceea ce tocmai zărise, scenariile se derulau cu imaginația debordantă a oricărei tinere având vârsta ei, în fapt o visătoare, un vulcan hormonal încărcat de emoții gata să explodeze.” iar la cuvântul „palica” am frânat brusc, (să nu mă întrebi ce culoare avea semaforul!) gata să derapez și doamne fere ghine că nu făcui accidention... Mi-am amintit brusc, după ce-mi scuturi capul de tocul alb al ușii că am și eu ceva trăscău trimis de unul dintre cumnații mei, am tras o dușcă direct din sursă și am lecturat mai departe, evident cu alt elan și alte gânduri. Curios din fire, „mare nevoie”, (așa inversa mama uneori) am vrut să văd dacă ce am gândit eu  despre final se potrivește cu ce ai scris tu... Mister 

P.S. Pe când colecția?

[Ionel Mony Constantin]

Îmi plaşi tari di tăt !

[Ionel Mony Constantin]

SUPERCALIFRAGILISTIC!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Emil! Mă bucură prezența ta! Uite așa își amintește omul ce mai are în cămară. :))

Eu am scris finalul, tu m-ai lăsat în mister. :)

Colecția? Sticlele golite se adună, la fel și textele mele, cât mai e ,,materie”. Hai, mai postează să te citesc! Îmbrățișări!

Emil Dumitru a spus :

Am citit, ce citit!... savurat efectiv, frază cu frază, curios să aflu ce visează  erioina ta, „Încântată de ceea ce tocmai zărise, scenariile se derulau cu imaginația debordantă a oricărei tinere având vârsta ei, în fapt o visătoare, un vulcan hormonal încărcat de emoții gata să explodeze.” iar la cuvântul „palica” am frânat brusc, (să nu mă întrebi ce culoare avea semaforul!) gata să derapez și doamne fere ghine că nu făcui accidention... Mi-am amintit brusc, după ce-mi scuturi capul de tocul alb al ușii că am și eu ceva trăscău trimis de unul dintre cumnații mei, am tras o dușcă direct din sursă și am lecturat mai departe, evident cu alt elan și alte gânduri. Curios din fire, „mare nevoie”, (așa inversa mama uneori) am vrut să văd dacă ce am gândit eu  despre final se potrivește cu ce ai scris tu... Mister 

P.S. Pe când colecția?

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, domnule Mony, pentru citire și calificativ!

M-au distrat comentariile, la fel cum mă binedispun și poeziile dumneavoastră. Vă mai aștept... cu versuri ,,manieratate”! :)

Ionel Mony Constantin a spus :

Îmi plaşi tari di tăt ! SUPERCALIFRAGILISTIC!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor opt membri pentru inimioare, semn de citire!

[Corina Militaru]

Excelent, Mihala! Mi-ai adus zâmbetul pe față. Iarăși am avut parte de o lectură minunată :) Drag!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Corina! Partea ta e pusă deoparte! :)

Eu aștept partea mea... din textele tale!

Corina Militaru a spus :

Excelent, Mihala! Mi-ai adus zâmbetul pe față. Iarăși am avut parte de o lectură minunată :) Drag!